vineri, 28 august 2015

Wendell Berry: Despre gândirea globală şi subzistenţa oraşelor în douăzeci şi şapte de propoziţii



Introducere:

Dl Liiceanu pare convins că omul îşi poate regla singur gândirea. Nefiind filozof, îmi permit să nu fiu la fel de sigur. Dar nu am nici o îndoială că urşii pot să o facă. Cel puţin unii dintre ei, precum Winnie the Pooh. Când vrea să gândească serios, ursuleţul de pluş se duce în locul lui de gândit. Ca şi cum simplul fapt că îşi ia locul în serios este suficient pentru a-i urni gândirea. Din păcate, nu toţi oamenii care vor să gândească sănătos îl cunosc pe Winnie; altfel poate că nu s-ar grăbi să traverseze gândirea de-a lungul unui dia-logos (potrivit explicaţiei dlui Liiceanu din cadrul conferinţei despre care este vorba mai jos), ci s-ar aşeza mai degrabă pe-un buştean. Orice s-ar zice, cu sau fără buştean, tot ai nevoie de un loc –  pentru ca gândirea să aibă loc. Sau cel puţin dialogul care ar putea naşte gândirea „reglată”. După cum, dimpotrivă, putem presupune că gândirea dereglată decurge în gol. Sau sfârşeşte în gol, în orice caz.
„Dereglarea” a constituit tema conferinţei inaugurale a Festivalului Dilema Veche de anul acesta (mai precis, „Pornind de la o vorbă a lui Pascal. Dereglări contemporane”, vezi aici înregistrarea video http://www.clujulcultural.ro/video-conferinta-despre-dereglarile-contemporane-cu-liiceanu-plesu-si-patapievici/. Vezi şi http://adevarul.ro/cultura/arte/plesu-liiceanu-patapievici-dezbatut-problemele-omului-modern-deschiderea-festivalului-dilema-veche-video-1_55d756f0f5eaafab2cc9a809/index.html).
Sigur, problema dereglării şi reglării corespunzătoare a gândirii nu poate fi epuizată, şi nimeni nu este într-atât de dereglat încât să-şi propună să o facă. Intenţia celor trei gânditori de la Alba Iulia poate că a urmărit mai ales să atragă atenţia asupra problemei ca atare. Până la urmă, desigur că fără să vrea, au atras atenţia asupra lor. De pildă, mie mi-a atras atenţia mai ales convingerea dlui Patapievici pentru care plămânul stâng al civilizaţiei occidentale, şi anume catolicismul, ar fi fost mai productiv în sens cultural şi civilizaţional pentru că se află mai aproape de inimă. Faptul că plămânul drept, Bizanţul, s-a aflat cam jumătate de mileniu sub Imperiul otoman unde a respirat intermitent probabil că nu are nici o relevanţă, iar opinia dlui Patapievici este bineînţeles raţională şi nesubminată de nici un fel de afectivitate. Pe lângă asta, te întrebi cum ar ajuta reglării gândirii comparaţia materială, statistică dintre două culturi. În orice caz, este îmbucurător că dl Patapievici ia locul în serios, chiar dacă predispoziţia de a lua unele locuri mai în serios decât altele le-ar putea dezorienta pe minţile mai crude.
Nici textul de mai jos al lui Wendell Berry nu-şi propune să epuizeze această temă a gândirii dereglate, îmbogăţită uneori tocmai de încercările unor educatori (ideologi de fapt, cum potrivit îi numeşte dl Liiceanu) de a o regla. Spre deosebire însă de dl Liiceanu, Berry nu face apel atât la raţiunea pură, cât mai degrabă la o raţiune aflată în relaţie cu afectivitatea, care în opinia dlui Liiceanu ar submina raţiunea. Presupun că dl Liiceanu se referea la patimi, la pasiunile iraţionale, nu la afectivitatea firească fără de care nici un om nu ar fi ceva mai mult de bio-computerul despre care dl Liiceanu părea uneori că vorbea de fapt.
Berry pune în joc acea afectivitate (vezi mai jos, propoziţiile 19-22) care poate produce o re-orientare. Cum altfel ar putea fi reglată gândirea care a luat-o razna din cauză că omul nu mai ştie unde se află?
Dacă pentru dl Pleşu statutul omului de „izgonit din Rai” a produs o „dereglare constitutivă”, atunci prelungirea acestei stări  nu poate decât să ne adâncească dereglarea. Este îmbucurător că şi dl Pleşu recunoaşte cel puţin importanţa unui loc (în afara istoriei, unul originar deci, pe când pentru dl Patapievici „locul” gândirii europene este istoric determinat de Occident) precum şi măsura în care pierderea lui a afectat buna funcţionare a gândirii. Dar fie şi parţial, această pierdere ar putea fi vindecată, şi cu această nădejde orice religie îşi cheamă divinitatea în ajutor. Iar dacă este adevărat că vindecarea gândirii poate fi şi opera omului însuşi (după cum era convins dl Liiceanu, dar ceva mai puţin dl Pleşu), atunci aceasta este posibilă doar în măsura în care omul mai are un loc al său, unde să gândească şi să trăiască.  
Dacă gândirea este dereglată din cauză că omul nu mai ştie unde se află (pentru că nu ştie unde îi este casa sau pentru că efectiv nu mai are un „acasă”), atunci gândirea nu poate fi reglată de la distanţă, prin intermediul unor reguli clare, ci doar (de) acasă. Iar „acasă” presupune o casă, o curte, o grădină, şi nişte vecini. Nu se ştie cum a început istoria filozofiei, dar poate că a început aşa: pe prispă, pe un buştean sau de-a lungul unei poteci. Cu traversarea unui râu, niciodată acelaşi, sau cu un măr ce cade pe iarba din livadă. (G. F.)  

Afară din maşină, jos de pe cal. Douăzeci şi şapte de propoziţii despre gândirea globală şi despre subzistenţa [sustainability] [1] oraşelor

de Wendell Berry


1. În sensul strict al cuvântului, gândirea globală nu este posibilă. Cei care au „gândit global” (iar dintre aceştia cei mai de succes au fost guvernele imperiale şi corporaţiile multinaţionale) au făcut-o prin intermediul unor simplificări mult prea exagerate şi tiranice pentru a merita numele de gândire. Gânditorii globali au fost, şi vor fi, nişte oameni periculoşi. Gânditorii naţionali tind să fie şi ei periculoşi; avem astăzi gânditori naţionali în nord-estul Statelor Unite care se raportează la Kentucky ca la un morman de gunoi.

2. Gândirea globală nu poate fi decât statistică. Superficialitatea ei este dezvăluită de cea mai mică intenţie de a face ceva. Afară de cazul în care vrei să fii distructiv la scară mare, nu poţi face ceva decât în mod local, într-un loc restrâns. Gândirea globală nu-i poate face globului decât ceea ce-i poate face şi un satelit spaţial: să-l reducă, să facă din el o nimica toată. Uitaţi-vă la una din fotografiile cu jumătate de pământ luate din spaţiul cosmic şi vedeţi dacă vă puteţi recunoaşte cartierul. Dacă vrei să vezi unde te afli, trebuie să ieşi din vehiculul tău spaţial, din maşina ta, trebuie să cobori de pe cal şi să păşeşti pe pământ. Mergând pe jos veţi descoperi că pământul este încă vast la un nivel satisfăcător şi că este plin de ascunzişuri şi colţişoare ispititoare.

3. Dacă am putea gândi într-un mod local, ne-am descurca mult mai bine decât în prezent. Întrebările şi răspunsurile locale corecte vor fi şi cele globale corecte. Întrebarea culturii Amish „Ce-i va face acest lucru comunităţii noastre?” tinde spre răspunsul potrivit pentru lume.

4. Dacă vrem să aşezăm viaţa locală într-o relaţie corectă cu globul, trebuie să o facem prin imaginaţie, filantropie [charity] şi stăpânire de sine şi prin asigurarea unei vieţi locale atât de independente şi autonome pe cât ne stă în putere – şi nu prin abstracţiile prezumţioase ale „gândirii globale”.

5. Dacă dorim să nu ne lăsăm gândurile şi acţiunile să distrugă globul, atunci trebuie să avem grijă să nu cerem prea mult din partea globului sau din oricare altă parte a lui. Pentru a fi siguri că nu cerem prea mult, trebuie să învăţăm să trăim acasă, într-un mod atât de independent şi de capabil de autogospodărire pe cât putem. Acesta este singurul mod în care putem menţine întotdeauna la vedere pământul pe care-l folosim şi limitele sale ecologice.

6. Singurul oraş capabil de subzistenţă – iar acesta este, pentru mine, idealul şi ţinta indispensabile – este un oraş aflat în acord cu ţinutul său înconjurător: un oraş, altfel spus, care ar trăi din venitul ecologic final al regiunii care îl susţine, achitându-şi în felul acesta pe cât posibil toate datoriile sale ecologice şi umane.

7. Oraşele pe care le avem acum trăiesc pe socoteala capitalului ecologic, pe baza unor presupoziţii economice care par hotărâte să distrugă aceste oraşe. Ele nu trăiesc acasă. Nu au propriile regiuni care să le susţină. Sunt dereglate în raport cu lucrurile care le susţin, oriunde pe glob s-ar afla aceste lucruri.

8. Echilibrul dintre oraş şi zona rurală este distrusă de maşinăria industrială, de productivitatea „ieftină” din câmp şi pădure şi transportul „ieftin”. Roma a distrus echilibrul întrebuinţând munca sclavilor; noi l-am distrus întrebuinţând combustibil mineral „ieftin”.

9. Probabil că de la Războiul Civil, şi cu siguranţă de la al Doilea Război Mondial încoace normele productivităţii au fost determinate de industriile bazate pe combustibili minerali.

10. Din punct de vedere geografic, sursele de combustibili minerali sunt rurale. Din punct de vedere tehnic însă, producerea acestor combustibili este industrială şi urbană. Faptele şi realităţile necorupte [integrities] ale vieţii locale, precum şi principiul comunităţii sunt avute în vedere pe cât de puţin cu putinţă, căci luarea lor în considerare nu ar fi o treabă profitabilă imediat. Combustibilii minerali au fost întotdeauna produşi cu preţul ecosistemelor locale şi al comunităţilor umane locale. Economia bazată pe combustibili minerali este economia industrială par excellence, iar aceasta nu acordă nici o valoare vieţii locale, naturale sau umane.

11. Atunci când principiile industriale exemplificate în producţia de combustibili naturali este aplicată câmpiilor şi pădurilor, rezultatele sunt identice: viaţa locală, atât cea a naturii cât şi cea a oamenilor, este distrusă.

12. Procedurile industriale au fost impuse zonei rurale într-o asemenea măsură încât oamenii de la ţară au fost seduşi sau constrânşi să accepte dependenţa de economia banilor. Prin încurajarea acestei dependenţe, corporaţiile şi-au dezvoltat capacitatea de a le răpi oamenilor proprietatea şi munca. Rezultatul este că un număr foarte mic de oameni deţin în prezent întreaga proprietate utilizabilă din ţară, iar muncitorii sunt din ce în ce mai mult ostaticii patronilor lor.                   

13. „Liderii” noştri actuali – oamenii averilor şi puterii – nu ştiu ce înseamnă să iei un loc în seamă: adică să-l consideri valoros în el însuşi, demn de iubire şi studiu şi muncă îngrijită. Ei nu pot lua nici un loc în seamă întrucât trebuie să fie pregătiţi în orice moment, în conformitate cu înţelesul pe care puterea şi bogăţia îl au în lumea modernă, să distrugă orice loc.

14. Bunului simţ ecologic i se vor împotrivi toate entităţile economice redutabile ale timpului nostru deoarece bunul simţ ecologic cere reducere sau înlocuirea acelor entităţi. Dacă e ca bunul simţ ecologic să aibă vreo şansă de reuşită, el va învinge doar prin lucrarea şi voinţa oamenilor şi a comunităţilor locale.

15. În vederea realizării acestei sarcini, presupoziţiile noastre principale actuale în legătură cu informaţia, cunoaşterea, educaţia, banii şi voinţa politică sunt inadecvate. Toate instituţiile pe care le ştiu au adoptat schemele de organizare şi măsurile cantitative ale corporaţiilor industriale. Probabil ca o urmare a acestei stări de lucruri, ambele părţi implicate în dezbaterea ecologică sunt îngrijorător de abstracte.

16. Însă abstracţia este, desigur, ceea ce e greşit. Răul economiei industriale (capitaliste sau comuniste) este caracterul abstract din procedurile ei – inabilitatea ei de a distinge un loc sau o persoană sau o creatură de alta. William Blake a văzut acest lucru cu două sute de ani în urmă. Oricine îl poate vedea acum în aproape oricare dintre uneltele şi armele noastre obişnuite.

17. Abstracţia este duşmanul oriunde se găseşte. Abstracţiile subzistenţei pot ruina lumea la fel de sigur ca abstracţiile economiei industriale. Viaţa locală poate fi tot atât de grav ameninţată de „salvarea planetei” ca şi de „cucerirea lumii”. Proiectul abstract are nevoie de scopuri abstracte şi de puteri centrale care nu pot cunoaşte, şi de aceea vor distruge integritatea naturii locale şi comunităţii locale.

18. Dacă vrem să dobândim un bun simţ ecologic faţă de planetă, trebuie să dobândim un bun simţ ecologic la nivel local. Nu poţi acţiona local gândind global. Dacă vrem să nu lăsăm acţiunile noastre locale să distrugă globul, atunci trebuie să gândim local.

19. Nimeni nu poate avea un bun simţ ecologic faţă de planetă. Fiecare poate avea un bun simţ la nivel local dacă ataşamentul [affection], măsura, cunoaşterea, uneltele şi iscusinţele sunt bune.

20. Măsura potrivită a unei munci dă putere ataşamentului. Când cineva lucrează într-un mod care nu permite iubirii lui să îmbrăţişeze locul în care lucrează şi nici lucrurile şi fiinţele cu care şi printre care lucrează, atunci nimicirea se produce în mod inevitabil. Pe lângă alte realizări, o cultură locală adecvată păstrează munca la îndemâna iubirii.

21. Întrebarea care ne stă înainte este, prin urmare, una extrem de dificilă: Cum începem să refacem ori să facem o cultură locală care va proteja partea noastră de lume în timp ce o folosim? Aici nu este vorba doar despre un gen de cunoaştere care implică ataşament, ci şi de un gen de cunoaştere care provine din sau apare o dată cu ataşamentul – o cunoaştere care le este indisponibilă oamenilor nepăsători [unaffectionate] şi care este indisponibilă oricui câtă vreme este numită informaţii.

22. Pentru început, care ar putea fi rezultatul economic al ataşamentului local? Nu ştim. În plus, probabil că nu o vom şti vreodată în nici unul dintre modurile care l-ar putea satisface pe directorul sau pe administratorul obişnuit al unei firme. Căile iubirii tind să fie ascunse şi, chiar şi pentru îndrăgostiţii înşişi, ele sunt cumva de nepătruns.

23. Opera veritabilă de salvare a planetei va fi realizată la scară redusă, va avea un caracter umil şi care smereşte şi (în măsura în care implică iubirea), va fi plăcută şi rodnică. Lucrările ei vor fi prea multe pentru a putea fi numărate, prea multe pentru a fi relatate, prea multe pentru a fi remarcate public sau recompensate, prea mici pentru a face pe cineva bogat sau celebru.

24. Obstacolul principal poate să nu fie lăcomia, ci tânjirea modernă după succes [glamour]. O mare parte dintre oamenii noştri cei mai deştepţi, cei mai preocupaţi, vor să găsească o rezolvare măreaţă la o problemă majoră. Nu cred că salvarea planetei, dacă e luată în serios, poate asigura locuri de muncă pentru prea mulţi oameni de genul acesta.            

25. Când mă gândesc la genul de muncitor de care e nevoie pentru treaba asta, mă gândesc la Dorothy Day (asta dacă admitem că te poţi gândi la Dorothy Day însăşi, separată de publicitatea care a venit ca un rezultat al rarităţii ei), o persoană dispusă să se aplece iarăşi şi iarăşi asupra descurajatoarei, umilitoarei şi aproape fără speranţă prezenţe locale a problemei – să înfrunte marea problemă aplecându-se pe rând asupra unei vieţi mărunte, una câte una.

26. Unele oraşe nu vor fi niciodată subzistente deoarece nu au nici o regiune rurală în jurul lor sau prin apropiere care să le susţină. New York nu poate fi făcut subzistent, şi nici Phoenix. Pe de altă parte, unele oraşe din Kentucky sau din Midwest, [2] pot spera cu îndreptăţire să devină subzistente.

27. Pentru a face un oraş subzistent, trebuie să începi cumva, iar eu cred că începutul trebuie să fie nepretenţios şi economic. Un început ar putea fi făcut, de exemplu, prin creşterea cantităţii de mâncare cumpărată de consumatorii din oraş de la fermierii din zona rurală locală. Pe măsură ce economia hranei ar deveni mai locală, agricultura locală va deveni mai diversă; fermele ar deveni mai mici, mai complexe în structură, mai productive; iar unii oameni de oraş ar fi necesari pentru lucrul la fermă. Mai devreme sau mai târziu, ca un mijloc de reducere a cheltuielilor în ambele sensuri, resturile organice din oraş vor fi aduse pentru a fertiliza fermele din regiunea susţinătoare; în felul acesta orăşenii vor trebui să asume o responsabilitate agriculturală şi vor fi motivaţi corespunzător să procedeze în felul acesta atât de dorinţa de a avea o aprovizionare cu mâncare foarte bună cât şi de teama de a nu contamina această aprovizionare. Sporirea intimităţii economice dintre oraş şi sursele lui va schimba minţile (presupunând, desigur, că minţile în discuţie vor rămâne cuminţi suficient de mult timp ca să fie schimbate). Va îmbunătăţi minţile. Localitatea, prin faptul de a deveni parţial subzistentă, va produce gândirea de care va avea nevoie pentru a deveni şi mai subzistentă.

(Traducere de Gheorghe Fedorovici. Articolul lui Wendell Berry, “Out of Your Car, Off Your Horse. Twenty-seven propositions about global thinking and the sustainability of cities” a apărut în numărul din februarie 1991 al revistei The Atlantic Monthly. Articolul este disponibil la adresa:   
Copyright © 2015 by The Atlantic Monthly Group. All Rights Reserved.

Note:

[1] În România, economia de subzistenţă este înţeleasă ca o economie care îţi permite să realizezi doar atât cât să nu mori de foame. Probabil că această înţelegere falsă a noţiunii este preferată tocmai de cei care, optând pentru o economie bazată exclusiv pe profit, au adus ameninţarea foametei asupra întregii planete. Cu toate acestea, prefer traducerea termenului  “sustainability” prin „subzistenţă” şi nu prin „sustenabil” întrucât exprimă mai firesc noţiunile de susţinere şi dăinuire proprii termenului englezesc: „The name sustainability is derived from the Latin sustinere (tenere, to hold; sub, up). Sustain can mean “maintain", "support", or "endure”.[5][6] Since the 1980s sustainability has been used more in the sense of human sustainability on planet Earth and this has resulted in the most widely quoted definition of sustainability as a part of the concept sustainable development, that of the Brundtland Commission of the United Nations on March 20, 1987: “sustainable development is development that meets the needs of the present without compromising the ability of future generations to meet their own needs.” https://en.wikipedia.org/wiki/Sustainability . Vezi şi propoziţia 17, unde Berry avertizează asupra riscurilor abstractizării, poate chiar mai distructivă atunci când e de partea subzistenţei decât atunci când reprezintă modalitatea tipic tehnologic-industrială de raportare la lume. (N. tr.).
 
 [2] Midwest este o regiune întinsă din centrul spre nordul Statelor Unite, cunoscută pentru fermele bogate şi centrele industrializate (N. tr.)