Introducere:
„Dereglarea” a constituit tema conferinţei
inaugurale a Festivalului Dilema Veche de anul acesta (mai precis, „Pornind de la o vorbă a
lui Pascal. Dereglări contemporane”, vezi aici înregistrarea video http://www.clujulcultural.ro/video-conferinta-despre-dereglarile-contemporane-cu-liiceanu-plesu-si-patapievici/.
Vezi şi http://adevarul.ro/cultura/arte/plesu-liiceanu-patapievici-dezbatut-problemele-omului-modern-deschiderea-festivalului-dilema-veche-video-1_55d756f0f5eaafab2cc9a809/index.html).
Textul de mai jos al lui Wendell Berry se adresează direct gândirii dereglate și care dereglează. Gîndirii dereglate, Berry îi opune o gîndire ordonată de afectivitate (vezi mai jos,
propoziţiile 19-22), care re-orientează. Cum altfel ar putea fi
reglată gândirea care a luat-o razna din cauză că omul nu mai ştie unde se află?
Dacă pentru dl Pleşu statutul omului de „izgonit din
Rai” a produs o „dereglare constitutivă”, atunci prelungirea acestei stări nu poate decât să ne adâncească dereglarea.
Dacă gândirea este dereglată din cauză că omul nu
mai ştie unde se află (pentru că nu ştie unde îi este casa sau pentru că efectiv
nu mai are un „acasă”), atunci gândirea nu poate fi reglată de la distanţă, prin
intermediul unor reguli clare, ci doar (de) acasă. Iar „acasă” presupune o
casă, o curte, o grădină, şi nişte vecini. Nu se ştie cum a început istoria filozofiei, dar poate că a început aşa: pe prispă, pe un buştean sau de-a lungul unei poteci. Cu
traversarea unui râu, niciodată acelaşi, sau cu un măr ce cade pe iarba din
livadă. (G. F.)
Afară din
maşină, jos de pe cal. Douăzeci şi şapte de propoziţii despre gândirea globală
şi despre subzistenţa [sustainability] [1] oraşelor
de
1. În sensul strict al cuvântului, gândirea globală nu este posibilă. Cei
care au „gândit global” (iar dintre aceştia cei mai de succes au fost guvernele
imperiale şi corporaţiile multinaţionale) au făcut-o prin intermediul unor
simplificări mult prea exagerate şi tiranice pentru a merita numele de gândire.
Gânditorii globali au fost, şi vor fi, nişte oameni periculoşi. Gânditorii
naţionali tind să fie şi ei periculoşi; avem astăzi gânditori naţionali în
nord-estul Statelor Unite care se raportează la Kentucky ca la un morman de
gunoi.
2. Gândirea globală nu poate fi decât statistică. Superficialitatea ei este
dezvăluită de cea mai mică intenţie de a face ceva. Afară de cazul în care vrei
să fii distructiv la scară mare, nu poţi face ceva decât în mod local, într-un
loc restrâns. Gândirea globală nu-i poate face globului decât ceea ce-i poate
face şi un satelit spaţial: să-l reducă, să facă din el o nimica toată.
Uitaţi-vă la una din fotografiile cu jumătate de pământ luate din spaţiul
cosmic şi vedeţi dacă vă puteţi recunoaşte cartierul. Dacă vrei să vezi unde te
afli, trebuie să ieşi din vehiculul tău spaţial, din maşina ta, trebuie să
cobori de pe cal şi să păşeşti pe pământ. Mergând pe jos veţi descoperi că
pământul este încă vast la un nivel satisfăcător şi că este plin de ascunzişuri
şi colţişoare ispititoare.
3. Dacă am putea gândi într-un mod local, ne-am descurca mult mai bine
decât în prezent. Întrebările şi răspunsurile locale corecte vor fi şi cele
globale corecte. Întrebarea culturii Amish „Ce-i va face acest lucru
comunităţii noastre?” tinde spre răspunsul potrivit pentru lume.
4. Dacă vrem să aşezăm viaţa locală într-o relaţie corectă cu globul,
trebuie să o facem prin imaginaţie, filantropie [charity] şi stăpânire de sine
şi prin asigurarea unei vieţi locale atât de independente şi autonome pe cât ne
stă în putere – şi nu prin abstracţiile prezumţioase ale „gândirii globale”.
5. Dacă dorim să nu ne lăsăm gândurile şi acţiunile să distrugă globul,
atunci trebuie să avem grijă să nu cerem prea mult din partea globului sau din
oricare altă parte a lui. Pentru a fi siguri că nu cerem prea mult, trebuie să
învăţăm să trăim acasă, într-un mod atât de independent şi de capabil de
autogospodărire pe cât putem. Acesta este singurul mod în care putem menţine
întotdeauna la vedere pământul pe care-l folosim şi limitele sale ecologice.
6. Singurul oraş capabil de subzistenţă – iar acesta este, pentru mine,
idealul şi ţinta indispensabile – este un oraş aflat în acord cu ţinutul său
înconjurător: un oraş, altfel spus, care ar trăi din venitul ecologic final al
regiunii care îl susţine, achitându-şi în felul acesta pe cât posibil toate
datoriile sale ecologice şi umane.
7. Oraşele pe care le avem acum trăiesc pe socoteala capitalului ecologic,
pe baza unor presupoziţii economice care par hotărâte să distrugă aceste oraşe.
Ele nu trăiesc acasă. Nu au propriile regiuni care să le susţină. Sunt
dereglate în raport cu lucrurile care le susţin, oriunde pe glob s-ar afla
aceste lucruri.
8. Echilibrul dintre oraş şi zona rurală este distrus de maşinăria
industrială, de productivitatea „ieftină” din câmp şi pădure şi transportul
„ieftin”. Roma a distrus echilibrul întrebuinţând munca sclavilor; noi l-am
distrus întrebuinţând combustibil mineral „ieftin”.
9. Probabil că de la Războiul Civil şi cu siguranţă de la al Doilea Război
Mondial încoace normele productivităţii au fost determinate de industriile
bazate pe combustibili minerali.
10. Din punct de vedere geografic, sursele de combustibili minerali sunt
rurale. Din punct de vedere tehnic însă, producerea acestor combustibili este
industrială şi urbană. Faptele şi realităţile necorupte [integrities] ale
vieţii locale, precum şi principiul comunităţii sunt avute în vedere pe cât de
puţin cu putinţă, căci luarea lor în considerare nu ar fi o treabă profitabilă
imediat. Combustibilii minerali au fost întotdeauna produşi cu preţul
ecosistemelor locale şi al comunităţilor umane locale. Economia bazată pe
combustibili minerali este economia industrială par excellence, iar aceasta nu acordă nici o valoare vieţii locale,
naturale sau umane.
11. Atunci când principiile industriale exemplificate în producţia de
combustibili naturali este aplicată câmpiilor şi pădurilor, rezultatele sunt
identice: viaţa locală, atât cea a naturii cât şi cea a oamenilor, este
distrusă.
12. Procedurile industriale au fost impuse zonei rurale într-o asemenea
măsură încât oamenii de la ţară au fost seduşi sau constrânşi să accepte
dependenţa de economia banilor. Prin încurajarea acestei dependenţe,
corporaţiile şi-au dezvoltat capacitatea de a le răpi oamenilor proprietatea şi
munca. Rezultatul este că un număr foarte mic de oameni deţin în prezent
întreaga proprietate utilizabilă din ţară, iar muncitorii sunt din ce în ce mai
mult ostaticii patronilor lor.
13. „Liderii” noştri actuali – oamenii averilor şi puterii – nu ştiu ce
înseamnă să iei un loc în seamă: adică să-l consideri valoros în el însuşi,
demn de iubire şi studiu şi muncă îngrijită. Ei nu pot lua nici un loc în seamă
întrucât trebuie să fie pregătiţi în orice moment, în conformitate cu înţelesul
pe care puterea şi bogăţia îl au în lumea modernă, să distrugă orice loc.
14. Bunului simţ ecologic i se vor împotrivi toate entităţile economice
redutabile ale timpului nostru deoarece bunul simţ ecologic cere reducere sau
înlocuirea acelor entităţi. Dacă e ca bunul simţ ecologic să aibă vreo şansă de
reuşită, el va învinge doar prin lucrarea şi voinţa oamenilor şi a
comunităţilor locale.
15. În vederea realizării acestei sarcini, presupoziţiile noastre
principale actuale în legătură cu informaţia, cunoaşterea, educaţia, banii şi
voinţa politică sunt inadecvate. Toate instituţiile pe care le ştiu au adoptat
schemele de organizare şi măsurile cantitative ale corporaţiilor industriale. Probabil
ca o urmare a acestei stări de lucruri, ambele părţi implicate în dezbaterea
ecologică sunt îngrijorător de abstracte.
16. Însă abstracţia este, desigur, ceea ce e greşit. Răul economiei
industriale (capitaliste sau comuniste) este caracterul abstract din
procedurile ei – inabilitatea ei de a distinge un loc sau o persoană sau o
creatură de alta. William Blake a văzut acest lucru cu două sute de ani în
urmă. Oricine îl poate vedea acum în aproape oricare dintre uneltele şi armele
noastre obişnuite.
17. Abstracţia este duşmanul oriunde se găseşte. Abstracţiile subzistenţei pot
ruina lumea la fel de sigur ca abstracţiile economiei industriale. Viaţa locală
poate fi tot atât de grav ameninţată de „salvarea planetei” ca şi de „cucerirea
lumii”. Proiectul abstract are nevoie de scopuri abstracte şi de puteri
centrale care nu pot cunoaşte, şi de aceea vor distruge integritatea naturii
locale şi comunităţii locale.
18. Dacă vrem să dobândim un bun simţ ecologic faţă de planetă, trebuie să dobândim
un bun simţ ecologic la nivel local. Nu poţi acţiona local gândind global. Dacă
vrem să nu lăsăm acţiunile noastre locale să distrugă globul, atunci trebuie să
gândim local.
19. Nimeni nu poate avea un bun simţ ecologic faţă de planetă. Fiecare poate
avea un bun simţ la nivel local dacă ataşamentul [affection], măsura,
cunoaşterea, uneltele şi iscusinţele sunt bune.
20. Măsura potrivită a unei munci dă putere ataşamentului. Când cineva
lucrează într-un mod care nu permite iubirii lui să îmbrăţişeze locul în care
lucrează şi nici lucrurile şi fiinţele cu care şi printre care lucrează, atunci
nimicirea se produce în mod inevitabil. Pe lângă alte realizări, o cultură
locală adecvată păstrează munca la îndemâna iubirii.
21. Întrebarea care ne stă înainte este, prin urmare, una extrem de
dificilă: Cum începem să refacem ori să facem o cultură locală care va proteja
partea noastră de lume în timp ce o folosim? Aici nu este vorba doar despre un
gen de cunoaştere care implică ataşament, ci şi de un gen de cunoaştere care
provine din sau apare o dată cu ataşamentul – o cunoaştere care le este
indisponibilă oamenilor nepăsători [unaffectionate] şi care este indisponibilă
oricui câtă vreme este numită informaţii.
22. Pentru început, care ar putea fi rezultatul economic al ataşamentului
local? Nu ştim. În plus, probabil că nu o vom şti vreodată în nici unul dintre
modurile care l-ar putea satisface pe directorul sau pe administratorul
obişnuit al unei firme. Căile iubirii tind să fie ascunse şi, chiar şi pentru
îndrăgostiţii înşişi, ele sunt cumva de nepătruns.
23. Opera veritabilă de salvare a planetei va fi realizată la scară redusă,
va avea un caracter umil şi care smereşte şi (în măsura în care implică
iubirea), va fi plăcută şi rodnică. Lucrările ei vor fi prea multe pentru a
putea fi numărate, prea multe pentru a fi relatate, prea multe pentru a fi
remarcate public sau recompensate, prea mici pentru a face pe cineva bogat sau
celebru.
24. Obstacolul principal poate să nu fie lăcomia, ci tânjirea modernă după succes
[glamour]. O mare parte dintre oamenii
noştri cei mai deştepţi, cei mai preocupaţi, vor să găsească o rezolvare
măreaţă la o problemă majoră. Nu cred că salvarea planetei, dacă e luată în
serios, poate asigura locuri de muncă pentru prea mulţi oameni de genul acesta.
25. Când mă gândesc la genul de muncitor de care e nevoie pentru treaba
asta, mă gândesc la Dorothy Day (asta dacă admitem că te poţi gândi la Dorothy
Day însăşi, separată de publicitatea care a venit ca un rezultat al rarităţii
ei), o persoană dispusă să se aplece iarăşi şi iarăşi asupra descurajatoarei,
umilitoarei şi aproape fără speranţă prezenţe locale a problemei – să înfrunte
marea problemă aplecându-se pe rând asupra unei vieţi mărunte, una câte una.
26. Unele oraşe nu vor fi niciodată subzistente deoarece nu au nici o
regiune rurală în jurul lor sau prin apropiere care să le susţină. New York nu
poate fi făcut subzistent, şi nici Phoenix. Pe de altă parte, unele oraşe din
Kentucky sau din Midwest, [2] pot
spera cu îndreptăţire să devină subzistente.
27. Pentru a face un oraş subzistent, trebuie să începi cumva, iar eu cred
că începutul trebuie să fie nepretenţios şi economic. Un început ar putea fi
făcut, de exemplu, prin creşterea cantităţii de mâncare cumpărată de
consumatorii din oraş de la fermierii din zona rurală locală. Pe măsură ce
economia hranei ar deveni mai locală, agricultura locală va deveni mai diversă;
fermele ar deveni mai mici, mai complexe în structură, mai productive; iar unii
oameni de oraş ar fi necesari pentru lucrul la fermă. Mai devreme sau mai
târziu, ca un mijloc de reducere a cheltuielilor în ambele sensuri, resturile
organice din oraş vor fi aduse pentru a fertiliza fermele din regiunea
susţinătoare; în felul acesta orăşenii vor trebui să asume o responsabilitate
agriculturală şi vor fi motivaţi corespunzător să procedeze în felul acesta
atât de dorinţa de a avea o aprovizionare cu mâncare foarte bună cât şi de
teama de a nu contamina această aprovizionare. Sporirea intimităţii economice
dintre oraş şi sursele lui va schimba minţile (presupunând, desigur, că minţile
în discuţie vor rămâne cuminţi suficient de mult timp ca să fie schimbate). Va
îmbunătăţi minţile. Localitatea, prin faptul de a deveni parţial subzistentă,
va produce gândirea de care va avea nevoie pentru a deveni şi mai subzistentă.
(Traducere de Gheorghe Fedorovici.
Articolul lui Wendell Berry, “Out of Your Car, Off Your Horse. Twenty-seven
propositions about global thinking and the sustainability of cities” a apărut
în numărul din februarie 1991 al revistei The
Atlantic Monthly. Articolul este disponibil la adresa:
Copyright © 2015 by The
Atlantic Monthly Group. All Rights Reserved.
Note:
[1] În România, economia de
subzistenţă este înţeleasă ca o economie care îţi permite să realizezi doar atât
cât să nu mori de foame. Probabil că această înţelegere falsă a noţiunii este
preferată tocmai de cei care, optând pentru o economie bazată exclusiv pe
profit, au adus ameninţarea foametei asupra întregii planete. Cu toate acestea,
prefer traducerea termenului “sustainability” prin „subzistenţă” şi nu prin
„sustenabil” întrucât exprimă mai firesc noţiunile de susţinere şi dăinuire
proprii termenului englezesc: „The name
sustainability is derived from the Latin sustinere (tenere, to
hold; sub, up). Sustain can mean “maintain",
"support", or "endure”.[5][6] Since the 1980s sustainability
has been used more in the sense of human sustainability on planet Earth and
this has resulted in the most widely quoted definition of sustainability as a
part of the concept sustainable development, that of the Brundtland
Commission of the United Nations on March 20, 1987: “sustainable development is
development that meets the needs of the present without compromising the
ability of future generations to meet their own needs.” https://en.wikipedia.org/wiki/Sustainability
. Vezi
şi propoziţia 17, unde Berry avertizează asupra riscurilor abstractizării,
poate chiar mai distructivă atunci când e de partea subzistenţei decât atunci
când reprezintă modalitatea tipic tehnologic-industrială de raportare la lume.
(N. tr.).
[2] Midwest este o regiune întinsă din centrul spre nordul
Statelor Unite, cunoscută pentru fermele bogate şi centrele industrializate (N.
tr.)
