joi, 7 septembrie 2023

Statul fraternalist

 

De ce are nevoie statul laic de Biserică? Pentru că doar în Biserică populația se regăsește ca familie. Oricît de rău ar fi un cleric, el continuă să fie numit „părinte”, în timp ce oricît de bun ar fi un politician, nu poate deveni niciodată părinte. Chiar și atunci cînd este un întemeietor sau fondator al unui stat, precum în SUA, politicianul este numit astfel doar în mod figurat.

Dincolo însă de eforturile propagandei comuniste de a face din Elena Ceaușescu „mama națiunii”, statul totalitar nu urmărește să ocupe locul părintelui decît în regimurile instaurate prin forță. În schimb, în totalitarismul soft (cf. Rod Dreher) instalat în ultimii zece ani în „lumea liberă” (și care poate fi la fel de bine de dreapta ca și de stînga), chiar dacă statul evită locul părintelui, el rămîne un membru al familiei, mai precis un frate matur și responsabil inspirînd încredere, mîngîiere, înțelegere, siguranță. Este întotdeauna de partea victimei, de partea noastră, denunțînd nu doar abuzurile, ci orice încercare a unui lider politic sau partid de a ocupa o poziție paternalistă ca pe o formă intolerabilă de autoritarism. În gîndirea revoluționară, adevărata libertate nu este cu putință decît între frați și surori, într-o fraternitate universală. Revoluția franceză nu a decapitat regi, aristocrați și preoți: l-a decapitat pe tată, pe cel care împiedica proiectul liberté-égalité-fraternité.

De teama decapitării simbolice, adică a  respingerii, majoritatea părinților de astăzi se străduiesc să învețe să devină prietenii propriilor copii. Dublul eșec al acestui efort, care-i face să piardă calitatea de părinți fără a o dobîndi și pe cea de prieten îi determină să afirme resemnați că „cel puțin s-au străduit”, dar „presiunea mediului a fost prea mare”. De fapt, presiunea mediului este produsă de statul fratern, care ne înțelege și ne încurajează în toate rătăcirile și aberațiile noastre chiar în timp ce oferă ocaziile și contextele necesare producerii acestor derapaje.

Inevitabil, fraternitatea universală durează pînă cînd lumea înțelege, de fiecare dată prea tîrziu, că a fost trasă pe sfoară printr-o variantă a schemei loverboy, ajungînd pe mîna de fier a Fratelui mare. Chiar și în acest moment, statul fratern are nevoie în continuare de Biserică, care, în măsura în care se lasă coruptă, îi vine ca o mănușă de catifea.