Cum au dispărut dinozaurii

Când ne uităm astăzi la păsări, la forma lor gingaşă, la statura lor modestă, când le ascultăm cântecul cuceritor, ne este greu să vedem în ele urmaşele dinozaurilor zburători. Şi-au redus ei dimensiunile, sau doar au redevenit aşa cum au fost la început? Poate că dinozaurii nu au fost dintotdeauna atât de urâţi, de mari şi de înfricoşători cum îi ştim noi astăzi. Ştiu că în poveştile moderne dinozaurii mari şi înfricoşători sunt zugrăviţi ca nişte personaje de treabă. Măcar unii dinozauri. Dar adevărul e că dinozaurii mari şi înfricoşători erau la fel de răi, de sălbatici şi de nemiloşi ca orice altă creatură mare şi înfricoşătoare. Şi totuşi, asta nu înseamnă că ei au fost întotdeauna aşa. Cel puţin nu în povestea următoare. Una veche, chiar din vremea dinozaurilor.

 În povestea aceasta, la început dinozaurii erau cu toţii drăgălaşi, adorabili, micuţi şi jucăuşi ca nişte căţeluşi, paşnici şi ierbivori. Păpădivori, mai precis, pentru că le plăceau păpădiile la nebunie. Ne-ar fi plăcut şi nouă la fel de mult, pentru că pe vremea aceea păpădiile aveau gust de pizza, iar din tulpina lor curgea un fel de lapte foarte asemănător cu laptele pe care-l ştim noi. Probabil că dacă ar fi existat oameni pe vremea aceea, ar fi fost obligaţi să ascundă rezervele de păpădie sau să păzească poieniţele de drăguţii de dinozauri.

Între timp, păpădiile şi-au schimbat foarte mult gustul: puful lor e chiar periculos pentru om, mai ales dacă-l inspiri, iar zeama albă din tulpină a devenit foarte amară. Doar din frunzele tinere a mai rămas ceva care aminteşte de gustul lor de odinioară: salata din frunze de păpădie este şi astăzi apreciată de unii oameni. Mie ştiu că-mi place.

Numai că toate acestea au început să se schimbe atunci când un micuţ dinozaur pe nume Dino şi-a văzut umbra proiectată pe o stâncă prăvălită. Poate că nu-şi mai văzuse umbra până atunci, sau poate că în momentul acela umbra lui arăta cu adevărat mare şi înfricoşătoare. Sfiosul şi drăgălaşul dinozaur s-a speriat. Până atunci nu-i mai fusese frică vreodată. Acum îi era! Atât de tare s-a speriat, încât a început să se schimbe, să semene tot mai mult cu Umbra. Şi cu cât privea umbra mai mult, cu atât se speria mai tare, şi cu cât se speria mai tare, cu atât se făcea mai mare şi mai înfricoşător, şi cu cât se făcea mai mare şi mai înfricoşător, cu atât şi umbra devenea mai mare şi mai înfricoşătoare. Şi a tot crescut aşa, devenind tot mai mare şi mai înfricoşător, până când s-a făcut mai mare decât umbra sa. Atunci umbra s-a speriat şi a fugit. De fapt, bineînţeles că nu fugise, ci poate că doar se înserase, ori vreun nor acoperise soarele. Dar lui aşa i se păru. Se simţi dintr-o dată puternic, curajos, neînfricat. În scurt timp devenise iarăşi liniştit şi paşnic. Doar că acum nu mai era drăguţ şi adorabil, ci mare şi înfricoşător.

În drum spre casă, Dino a uitat de umbră, a uitat şi de frică. Nu ştia că se schimbase atât de mult, şi de aceea nu se gândea să-şi prevină prietenii, rudele şi cunoscuţii. Aşa că acum, ajuns în apropiere de casă, nu înţelegea de ce toţi dinozaurii pe care-i întâlnea începeau să urle, cuprinşi de frică. Se uita în jurul său nedumerit, gândindu-se că s-o fi întors Umbra. Dar nu era nicio umbră. Era seară, iar toţi dinozaurii micuţi, sfioşi şi drăgălaşi urlau, şi erau atât de înspăimântaţi încât se uitau la el neputând să se mişte. Nu ştiau cine era Acela! Frica intrase în ei şi creştea, şi pe măsură ce creştea, creşteau şi ei, devenind tot mai mari şi mai înfricoşători. Iar Dino simţea cum îl apucă frica din nou.

Din păcate, dinozaurii din jurul lui nu fugeau, aşa cum fugise umbra: stăteau ţintuiţi locului, ţipând şi devenind tot mai mari şi mai înfricoşători. Iar el se temea tot mai mult, şi vedea cum părinţii, frăţiorii, verişorii, mătuşile, unchii, prietenii şi vecinii deveneau tot mai mari şi mai înfricoşători. Iar frica lui creştea şi creştea, până când, neştiind ce altceva să facă, a început să-i înghită. Atunci ar fi putut să dispară toţi dinozaurii de pe pământ, înghiţiţi de Dino, dacă unii dintre ei nu ar fi fugit, găsindu-şi scăparea în adâncul pădurii. Numai că, deşi au scăpat de Dino, nu au scăpat şi de frică. În pădurea întunecată, singuri şi speriaţi, frica îi transforma în nişte creaturi tot atât de mari şi înfricoşătoare ca Dino. Iar când se-ntâmpla să dea unul de altul, cel mai speriat îl înghiţea pe cel mai puţin speriat. Până când pe pământ nu au mai rămas decât cei mai mari, mai înfricoşători şi mai speriaţi dintre dinozauri. Şi poate că atunci ar fi putut din nou să dispară toţi dinozaurii, cel mai speriat, mai mare şi mai înfricoşător rămânând cel din urmă, dacă unii dintre ei nu ar fi redevenit ierbivori, aşa cum fuseseră pe vremea când erau micuţi şi drăgălaşi şi mâncau păpădii. Celor cărora începuse să le placă gustul fricii dimpreună cu cel de dinozaur deveneau carnivori. În schimb, cei cărora nu le plăcea nici frica, nici gustul de dinozaur, deveneau ierbivori. Pentru a ajunge la frunzele fragede de la înălţime, gâturile le-au crescut şi o dată cu ele şi trupurile, aşa că nu se mai temeau de dinozaurii carnivori.

Undeva însă, un micuţ şi drăgălaş dinozaur rămăsese neschimbat. Chiar aşa îi spuneau, Drăgălaşul. Pur şi simplu, nu i se făcuse frică atunci când toţi ceilalţi au început să se schimbe, devenind înfricoşători. Nu i se făcu frică nici atunci când i-a văzut pe prieteni şi pe rude şi pe toţi ceilalţi înghiţindu-se între ei. Mergea printre ei fără teamă, privindu-i dojenitor, dar rămânând atât de drăgălaş şi blând încât dinozaurii cei mari şi înfricoşători se opreau brusc, năuciţi de privirea lui curată şi senină. Iar apoi li se făcea îngrozitor de ruşine, atât de ruşine încât deveneau neputincioşi şi incapabili să se mişte. Dacă ar fi vrut, Drăgălaşul i-ar fi putut mânca pe toţi şi nici unul nu ar fi zis nici „pâs”. Acela a fost un alt moment când toţi dinozaurii ar fi putut să dispară, mâncaţi de Drăgălaşul. Numai că el nu-i mânca, ci doar îi privea întristat. Iar toţi dinozaurii rămâneau locului, ruşinaţi şi incapabili să se mai mişte. Şi rămâneau aşa, pironiţi şi copleşiţi de ruşine până când mureau, unul câte unul.

Se pare că aşa au dispărut de fapt dinozaurii: dintr-o privire!

Iar Drăgălaşul a rămas la fel de adorabil, micuţ şi jucăuş cum fuseseră toţi dinozaurii cândva. Odată, pe când întârziase prea mult în pădure, a văzut cum dintr-un imens clopot de frunze ieşea un uriaş dinozaur. Privirii lui mirate i-a răspuns o altă privire mirată: era Dino, şi amândoi s-au bucurat de întâlnire, pentru că niciunul dintre ei nu credea că mai exista vreun alt dinozaur în viaţă. De frica Umbrei, Dino nu ieşea din clopot decât noaptea. Degeaba a încercat Drăgălaşul să-i explice lui Dino că umbra e ceva normal şi că nu este periculoasă; frica intrase în Dino şi nu avea să mai iasă vreodată, acoperindu-l ca un clopot ziua şi ca un nor noaptea. Iar Drăgălaşul era trist, pentru că nu avea cu cine să se joace. Sau poate că era vesel, pentru că el şi Dino lărgiseră clopotul şi se jucau acolo în voie? Cine mai ştie? Tot ce ştim sigur e că Drăgălaşul este strămoşul căţeluşilor.

 

Vecinii

România contemporană, post-comunistă, putea fi întemeiată pe jertfă. În schimb, a fost şi a rămas întemeiată pe crimă. Securistul şi interlopul au devenit vecini. Nimic şi nimeni nu-i mai separă. Şi nimeni altcineva nu mai este vecin cu nimeni.

Victimele sunt, desigur, separate. Separate de telefonul care a sunat. De şpaga care s-a înaintat. De glonţul care a hotărât.

Şi nici un telefon, şpagă sau glonţ nu au rămas nebinecuvântate. Oare nu răsare soarele şi peste criminali, şi peste victime, oare nu vine ploaia şi peste unii, şi peste ceilalţi?

Dar este atât de nedrept! Ce au făcut victimele pentru a merita ploaia, soarele, binecuvântarea?

Imaturitatea ortodoxă

Noi nu mai avem astăzi "şansa" generaţiei părintelui Roman Braga, care-i binecuvânta pe comunişti pentru răpirea libertăţii exterioare, forţîndu-l astfel să o caute, şi s-o dobândească, pe cea interioară: „Aşa că Dumnezeu să-i binecuvânteze pe comunişti, Părinte, că ne-au dus în închisoare să ne găsim pe noi înşine.” (Familia Ortodoxă, iunie 2015, p. 49). Şi pentru că persecuţia l-a maturizat pe om mai degrabă decât să-l slăbească (p. 43), diavolul a inventat un alt mecanism care să împiedice maturizarea omului: democraţia. Mai ales în democraţia europeană, din idealul libertăţii nu a mai rămas prea mult afară de libertatea omului de a se juca cu propria sa viaţă şi cu vieţile celorlalţi.

Şansa noastră în faţa acestei forţe de infantilizare forţată a popoarelor ar consta în redescoperirea culturii româneşti dintre cele două războaie pe care părintele Roman Braga o vede ca pe o reflectare a „umanismului carpatin”, ca pe o cultură a locului pe care noi trebuie să o continuăm. Din păcate, în interviul tipărit nu a mai apărut şi observaţia părintelui Roman Braga, prezentă însă din fericire în versiunea audio din CD-ul inclus, referitoare la Colegiul Noua Europă şi dl Andrei Pleşu, responsabili de producerea unei culturi şi mentalităţi noi şi care „au terminat”, în cuvintele părintelui Roman, cu tradiţia culturală românească interbelică (vezi partea #7 din materialul de pe CD-ROM; pentru un fragment on line, vezi aici https://soundcloud.com/revista-familia-ortodoxa/pr-roman-braga-adevarata-cultura-este-cultura-inimii sau aici http://www.familiaortodoxa.ro/roadele-noastre/iunie-2015/ ).

Sigur că şi pentru dl Pleşu, ca şi pentru orice alt iubitor al sacrului, locul este fundamental. Dar, în acest caz, importanţa religioasă a locului derivă din distanţa lui faţă de istorie. Pentru un om religios, sacralitatea locului este invers proporţională cu istoricitatea lui: este cu atât mai sacru cu cât este mai necontaminat de istorie. Altfel spus, poate că la Buzău (mai) suflă Duhul, dar aşa, mai degrabă ca o slabă adiere. Nicăieri însă nu te trage curentul ca-n Tibet.

Spre deosebire de celelalte religii, în creştinism inima omului, istoria lui, locul său, inima Maicii Domnului, Împărăţia lui Dumnezeu şi Dumnezeu însuşi sunt legate (p. 50); istoria omenirii se desfăşoară în relaţie cu aceste repere şi istoria tinde spre împlinirea ei atunci când omul se află în acord cu locul său şi când, după modelul Maicii Domnului, al Rugului Aprins, omul îşi potriveşte bătăile inimii după cele ale Domnului (p. 47).

Poate că înainte de a ne redescoperi locul, ar trebui să redescoperim importanţa locului însuşi. În ambii timpi ai acestui proces, ajutorul culturii româneşti interbelice este nepreţuit. Pentru că aceasta începuse să fie formată de loc, se lăsase formată de locul în care a fost pusă de Dumnezeu.

Locul are o adâncime a lui, iar această adâncime corespunde adâncimii omului care-l locuieşte.

Cultura de astăzi fie ne propune să ne uităm adâncimea, fie ne propune o falsă adâncime. Cel mai adesea ne ispiteşte cu suprafeţe copilăreşti, şi uneori chiar ai impresia că eşti înconjurat de o mulţime de adulţi-copii aflaţi pe drumul dintre casă şi locul de  joacă. Iar atunci când unii dintre ei se trezesc din această amăgire, se găsesc asaltaţi de tot felul de adâncimi în care să se regăsească, ca în nişte piscine răcoroase: de la isihasmul lui Vasile Andru la ezoterisme diverse până la ortodoxia dlui Pleşu. Şi pe bună dreptate: Cine ar sări într-o fântână? Dar creştinismul este mai aproape de o fântână, decât de o oază, de o mare adâncă şi învolburată decât de un bazin seducător. Oricine sare în altă adâncime decât în cea creştină nu face decât să schimbe o imaturitate neprofundă cu una profundă. Ce copilărie!

„Dintru adâncuri am strigat către Tine; Doamne! Doamne, auzi glasul meu!” (Ps. 129:1) Omul este în adâncuri. Este în adâncuri mai întâi pentru că omul însuşi este un adânc, un adânc pe care şi copilul îl intuieşte, îl simte, oricât l-am feri şi l-am proteja noi de adâncul din el. Oricât i l-am ascunde. Şi, în al doilea rând, omul este căzut în adâncuri, în adâncurile păcatului şi morţii. Din adâncul acesta omul trebuie scos, trebuie ajutat să iasă, dar nu la suprafaţa lipsită de griji şi păcate a copilărie la care ne scot pescarii pricepuţi ai lumii de astăzi, ci tot într-un adânc, în adâncul lui Dumnezeu, pe care tot El l-a pus în noi: „Adânc pe adânc cheamă” (Ps. 41:9).

Astfel, maturizarea ortodoxă cere, asemenea tainei Botezului, o smulgere din adâncurile morţii şi totodată o cufundare în apa cea vie. Spre deosebire de imaturitatea ortodoxă dominantă astăzi, care se mulţumeşte să-l ţină pe credincios într-o stare de plutire, atunci când nu-l îmbrânceşte de-a dreptul în piscina dlui Pleşu, o ortodoxie matură nu ar trebui să se mulţumească cu starea de buştean. Evanghelic vorbind, e de preferat să te duci ca bolovanul la fund decât să pluteşti ca un buştean până la veşnica, dar atât de nefericita putrezire. Pentru că omul nu e făcut să plutească, ci să meargă pe ape. Spre locul său, spre capătul său, care este în Hristos. Acesta este tot sensul istoriei omenirii, încheia părintele Roman Braga. Dacă l-am urma, poate că am pierde ceva din profunzime, dar cât am câştiga în maturitate!

            

Furnica, Greierele şi Ursul furnicar

Un mesaj redirecţionat astăzi spre adresa mea de email reia problema crizei greceşti în termenii fabulei esopice despre greier (Grecia) şi furnică (Germania), cu o intervenţie vicleană a vulpii (Franţa). Circulaţia acestei versiuni a fabulei mă face să cred că există destul lume care o vede ca pe o descriere justă a situaţiei actuale a Greciei. În cazul în care mai există persoane dispuse să-şi rişte confortul intelectual, iată însă un text (http://peoplesworld.org/lies-and-myths-about-greece-and-europe-s-debt/) care explică de ce fabula este inadecvată. Aplicată cazului grecesc, ea devine o pură fabulaţie, al cărei rol este acela de „a arunca vina pe anumite ţări cu scopul de a ascunde adevărata criză din inima Uniunii Europene” (http://peoplesworld.org/lies-and-myths-about-greece-and-europe-s-debt/)

Personal, consider că fabula este un mecanism fals de prezentare a situaţiei Greciei şi pentru că în situaţia actuală, spre deosebire de cea din fabula lui Esop, există un personaj în plus: ursul furnicar, care se hrăneşte cu furnici. Cu orice fel de furnici: germane, greceşti, irlandeze, româneşti, japoneze, chinezeşti, etc. Ne putem aştepta ca ursul furnicar german, de pildă, să-şi protejeze furnicile proprii dacă are ocazia de a le mânca pe altele, străine. Şi, bineînţeles, să se enerveze dacă este nevoit să recurgă la propriile rezerve strategice atunci când cele străine se dovedesc sprinţare şi săltăreţe ca nişte greieri. Dar, la nivel global, problema furnicarului este că, pe măsură ce el se face mai mare, furnicile slăbesc şi se împuţinează, după cum se poate vedea şi din acest material:

„Ion Garalin, a small-scale trader who has sold local produce at the Piata Gorjului market in western Bucharest for more than two decades, says this has made a difficult situation even worse. «Really, the most negative impact is that they’ve chosen to open stores very close to local markets like this one, » said the 67-year old, standing in front of a stall piled high with fresh vegetables, waiting patiently for customers. Today, this once bustling market is now eerily silent. «We’re being eaten alive … We can’t go on like this.»”  (http://www.theguardian.com/business/2015/jul/02/lidl-1bn-public-development-funding-supermarket-world-bank-eastern-europe)

De ce lipseşte ursul furnicar din fabula germană despre greierii greci? Poate pentru că el o povesteşte?   

 

Ochiul zilei

În apropierea centralei de la Fukushima margaretele au forme neobişnuite (http://www.csmonitor.com/World/Global-News/2015/0723/Are-Fukushima-s-mutant-daisies-a-wonder-or-a-warning). Unii găsesc frumoasă forma lor contorsionată. Deşi florile au câte două rânduri de corole, specialiştii ne liniştesc spunându-ne că acest fenomen nu prezintă un motiv de îngrijorare. Noi ştim însă că pentru specialişti nimic nu prezintă un motiv de îngrijorare, nici măcar apariţia unui cap în plus. Sau, precum într-un film al lui Kurosawa, un rând de coarne.

Pentru că nu ai cum să nu-ţi aminteşti de un vis al lui Kurosawa (https://en.wikipedia.org/wiki/Dreams_%281990_film%29), în care lumea este aproape distrusă de un război atomic, plantele şi animalele suferind mutaţii înfricoşătoare: păpădiile sunt mari ca nişte copaci, tulpina trandafirilor creşte din floare, animalele nu mai pot fi mâncate, iar oamenilor le-au crescut nişte coarne. Aceste coarne le produc o suferinţă teribilă, iar cu cât au mai multe coarne, cu atât durerea este mai mare. Cei cu mai multe coarne au fost nişte specialişti mai buni decât cei cu mai puţine, fapt care le oferă dreptul de a-i mânca pe aceştia. Ceea ce este complet ştiinţific şi, prin urmare, deloc îngrijorător.

Eu mă gândesc însă că margaretele de la Fukushima arată aşa pentru că sunt speriate de oameni, pentru că le văd coarnele încă de pe acum. Şi că poate încearcă să ne sperie şi ele pe noi. Deşi nu văd cum ai mai putea speria o omenire dispusă să-şi facă selfie cu demonii.

Cuvântul englezesc pentru margarete este „daisy”, care provine din engleza veche, însemnând „ochiul zilei” („Day’s eye”), întrucât la venirea nopţii floarea se închidea. În ce fel de noapte intrăm oare acum dacă „ochiul zilei” îl deschide pe cel de-al doilea? 

  

Pastorală (I)

Înţeleg că următorul termen pentru judecarea celor şapte violatori din Vaslui a fost stabilit pentru 14 august, în ajunul Adormirii Maicii Domnului. Cu o justiţie care i-a pus deja în libertate (în condiţiile în care trei dintre ei îşi recunoscuseră fapta), considerând că arestul depăşeşte în severitate gravitatea faptei comise («măsura arestării preventive nu mai întruneşte cerinţa proporţionalităţii acesteia cu gravitatea acuzaţiei aduse acestora» http://www.mediafax.ro/social/cei-sapte-vasluieni-care-au-violat-o-fata-de-18-ani-pana-la-lesin-obligati-sa-vina-zilnic-la-politie-14622045 ), victimele din România pot adormi la rândul lor de pe acum. Evreilor care se plâng că nu-i uşor să fii poporul ales, ar trebui să le răspundem: Da? Ia veniţi să vedeţi cum e să trăieşti şi să mori în Grădina Maicii Domnului!

Două zile mai târziu, în 16 august, se vor împlini cinci ani de la incendiul de la Maternitatea Giuleşti în urma căruia au murit şase bebeluşi. La vremea respectivă, un articol din Ziarul Lumina ne îndemna să vedem partea plină a paharului: nu au murit chiar toţi bebeluşii din salon, aproape jumătate au supravieţuit, ceea ce este o minune (http://ziarullumina.ro/ajutor-minuni-mulumiri-23300.html).

De fapt, totul este o minune în România: faptul că cinci bebeluşi au supravieţuit unui complot, cum bine l-a numit cineva (http://ziarullumina.ro/lanul-slabiciunilor-23708.html), care trebuia să transforme în cenuşă întregul spital – parte a unui complot mai mare, îmi vine să adaug, care tinde să pârjolească întreaga ţară; sau faptul că victima violatorilor a supravieţuit fizic până acum. Deşi nu e sigur dacă va supravieţui şi în continuare: cu cei şapte în libertate, are victima asigurată protecţia poliţiei?

Un preot a numit accidentul de la Maternitatea Giuleşti „tragedia întregului nostru popor” (http://ziarullumina.ro/raspunsuri-duhovnicesti-incidentul-de-la-giulesti-o-drama-a-tuturor-23898.html), în sensul în care poporul este cumva responsabil, prin păcatele sale şi îndepărtarea de Dumnezeu pentru asemenea nenorociri. Dar chiar dacă poporul este păcătos şi puţin credincios, moartea bebeluşilor sau batjocorirea tinerelor exprimă totodată tragedia poporului de a fi stăpânit de indivizi patologici, complici ai violatorilor şi marilor jefuitori şi criminali.

Despre această tragedie Ziarul Lumina, Biserica Ortodoxă Română nu vorbeşte niciodată. Iar prin tăcerea ei le împiedică şi pe victime să vorbească.

  

Evoluţie

„Sufletul este acea parte a fiinţei tale care îşi dă seama cînd creierul tău nu mai funcţionează cum trebuie” (Kurt Vonnegut, Galápagos, Univers, 1988, p. 56)

Într-o epocă tehnologică, dispariţia biologică a omenirii descrisă în Galápagos, romanul lui Vonnegut, nu ar trebui să constituie o ameninţare serioasă. Pentru că într-o epocă tehnologică te aştepţi ca oamenii să fie cel puţin hibrizi, deci mai rezistenţi la ameninţările biologice. Aşa cum se-ntâmplă astăzi, când faţa omului te priveşte reflectată de ecranul tabletei sau smartphone-ului. Însă această reflexie, deşi a feţei naturale, nu mai este decât o imagine reflectată întâmplător, un decor oarecare lipsit de o legătură specială cu posesorul aparatului. Ecranul a devenit noua sa faţă, care o reflectă pe cea veche, naturală, doar atunci când aparatul este închis, neiluminat. Dar faptul că simpla închidere, întunecare a aparatului este capabilă să elibereze ceva esenţial din om, să-l ilumineze, şi anume trăsăturile oglindite ale chipului său, nu ajunge niciodată să pună pe gânduri smart-omul. În primul rând pentru că smart-omul se deconectează o dată cu aparatul său. Ceea ce se deconectează este legătura dintre creier şi suflet.

În Galápagos, noul tip uman pare să fie anunţat de Andrew MacIntosh, un „om de înălţime mijlocie, care părea alcătuit din cutii, având un cap ca o cutie mai mică şi un trup ca o cutie mai mare” (Galápagos, p. 97). Aspectul său este însă direct legat de lipsa lui de sensibilitate pentru orice:

„Mie însă îmi apare o glumă faptul că acest om s-a înfăţişat ascultătorilor săi ca un ocrotitor înfocat al comorilor naturii, din moment ce un mare număr dintre societăţile în care deţinea funcţia de membru în consiliile de administraţie sau la care era unul dintre cei mai mari acţionari cauzau poluări notorii apei, solului sau atmosferei. Dar pentru MacIntosh faptul nu era o glumă, o dată ce venise pe această lume incapabil de a avea vreun sentiment pentru ceva, orice ar fi fost. Pentru a-şi ascunde această deficienţă, el devenise un mare actor, pretinzând chiar şi faţă de el însuşi că se interesa, cu toată pasiunea, de tot felul de probleme.” (p. 126)

Mutaţiei biologice, care în Galápagos asigură supravieţuirea speciei într-un mod care asigură deopotrivă supravieţuirea planetei, i-ar corespunde în epoca noastră o mutaţie bio-tehnologică. Vonnegut opune însă „secvenţa evolutivă de la Gokubi la Mandarax” (p. 72), celei umane, care, în Galápagos, tinde spre simplificare. Indivizii ca MacIntosh par să fie înrudiţi mai degrabă cu aparatul Mandarax, care „nu putea simţi nimic şi nici nu se sinchisea de nimic” (p. 69)

Gokubi şi versiunea sa îmbunătăţită Mandarax sunt nişte computere destinate traducerii simultane, traducătoare vocale care cuprind în plus, în cazul Mandaraxului, o colecţie imensă de citate, precum şi capacitatea de a stabili un diagnostic şi a prescrie un tratament pe baza unui şir precis de întrebări 74-76. De pildă, despre MacIntosh, Mandarax a afirmat că suferă de personalitate patologică (vezi şi http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2015/06/intelofobia-ce-manie.html).

Dar în Galápagos Natura nu permite perpetuarea oamenilor-cutie; posibilitatea robotizării umanităţii este discutată doar ca o situaţie fictivă, urmărită într-un roman de atotprezentul Kilgore Trout (tatăl naratorului), unde este vorba despre un fabricant de roboţi pentru sporturi care s-a îmbogăţit întrucât aceştia au devenit modele pentru o mare parte din iubitorii sporturilor, „care voiau să se comporte exact ca roboţii din reclame” (p. 87).

Dacă evoluţia biologică a umanităţii tinde spre simplificare, atunci evoluţia bio-tehnologică urmează modele sporite de complexitate, aşa cum vedem la fiecare nouă generaţie de gadgeturi IT, capabilă să facă mai multe lucruri şi mai rapid decât precedenta. Apariţia unei generaţii de oameni-Gokubi i-ar urma inevitabil una de oameni-Mandarax. Este un model evolutiv propriu maşinăriilor mai degrabă decât lumii vii, şi faţă de care ar fi vulnerabili mai ales indivizii care văd scopul vieţii în performanţă, adică în viteză, control şi putere, precum acei sportivi ale căror modele erau roboţii din reclame. Ceea ce păstrează în comun generaţiile de oameni bio-tehnologici este un creier mare şi un suflet absent.

În România s-a luat act de apariţia roboţilor doar în lumea gândirii de lemn comuniste. Roboţii produşi de lumea speculaţiei metafizice subtile din şcoala lui Noica, sau mai degrabă a discipolilor săi, nu doar că au rămas ignoraţi, dar au fost chiar opuşi robotului comunist ca modele de gândire veritabilă: caldă, vie, umană. Poate că următoarea anecdotă, inspirată de povestea din Galápagos, ne va face să privim cel puţin cu prudenţă viziunea lui Noica despre cultură ca antrenament de performanţă al tineretului promiţător.

Aflaţi undeva pe malul Atlanticului cu o bursă de upgradare, ocazie cu care au asimilat şi câteva limbi în plus, discipolii discipolilor exersau în special una dintre ele, despre care li se spusese, la centrul conservator de instruire, că ar fi limba îngerilor.

Suna de-a dreptul angelic!

Şi ar fi continuat să pălăvrăgească despre mere şi Paradis, dacă nu ar fi fost întrerupţi de un animal care semăna leit cu o focă. Animalul îi întrebase politicos ce era acela un măr.

Se pare că „limba îngerilor” nu era decât un eufemism folosit de americani pentru limba Kanka-bono, numele unui trib amazonian ai cărui membri, în urma unor mutaţii genetice, se transformaseră în nişte animale cu blană şi aripioare pentru înot.

Închipuiţi-vă ce dezamăgire pentru discipoli!

Închipuiţi-vă ce dezamăgire pentru dl Pleşu!

După cum aveau să afle mai târziu, discipolii discipolilor au trebuit să înveţe kanka-bono întrucât urmau să formeze o comisie însărcinată cu condamnarea canibalismului ca regim ilegitim şi criminal.

Aceasta în ciuda faptului că membrilor actuali ai tribului nu le păsa prea mult de canibalismul epocii trecute. De altfel, acesta era doar unul dintre numeroasele cuvinte din Raport pe care nu le puteau înţelege.

Aşa cum nu ar fi înţeles nimic nici dintr-un eventual Raport care ar fi demonstrat contrarul, şi anume că evoluţia actuală a membrilor tribului datorează prea puţin canibalismului şi aproape totul ploilor acide şi împrăştierii de pesticide moderne peste cuprinsul junglei.

Este limpede că oamenii-focă au un creier mic, mult mai mic decât cel al oamenilor-mandarax. Cât despre sufletul lor, nu ştim nimic. Putem doar presupune că el nu lipseşte cu totul, de vreme ce, asemenea păsărilor smintite cu picioare albastre, îşi aţintesc deseori ochii spre cer. De ce fac asta, nu se ştie. Să fie în amintirea avioanelor care împrăştiau chimicale peste lume, făcând-o un loc mult mai bun pentru oamenii-mandarax? Să fie datorită viziunii tunelului albastru spre lumea de apoi? 

Semnalări, semnale, semne

Ieri am găsit la supermarket un produs nou de curăţat vase. Mi-a atras atenţia o semnalare de pe etichetă: „Soluţie ecologică.” Dedesubtul semnalării erai anunţat că în timpul utilizării produsului trebuia să porţi mască de protecţie pentru faţă şi ochi.

Tot ieri am fost surprins de asemănarea dintre sunetul ascuţit scos în mod regulat de scannerul de la casa de marcat la citirea preţurilor produselor şi sunetul aparaturii medicale de monitorizare a bolnavului. Ţiuitul intermitent şi regulat, spre deosebire de semnalul continuu, te anunţă că ambele sisteme funcţionează: corpul bolnavului şi aparatura, respectiv cumpărătorul şi supermarketul. Omul de astăzi este de fapt tot un fel de bolnav, încât nu se mai simte bine decât la supermarket, conectat la maşinăria despre care e făcut să creadă că-l ţine în viaţă. Astfel, omul permite ca viaţa să-i fie hotărâtă de calitatea de cumpărător: tic-tic-tic-tic, numărul ţiuiturilor nu doar îi măsoară vitalitatea, ci i-o şi determină: mai puţine ţiuituri îl deprimă, mai multe îl reconfortează.

Şi tot ieri am citit în Caţavencii că Patapievici este unul dintre puţinii patrioţi români autentici: „Nu mulţi dintre conaţionalii noştri au patriotismul autentic al lui Horia-Roman Patapievici; şi dintre detractorii lui, nici unul”, ne încredinţează domnul Daniel Cristea-Enache într-o semnalare-recenzie a cărţii dlui H.-R. Patapievici, Partea nevăzută decide totul (Caţavencii, nr. 27, 8-14 iulie 2015, p. 23). Tic-tic-tic, m-am bucurat atât de mult să aflu asta încât mi s-a părut pentru o clipă că aud ţiuitul continuu, semnalul lung: tiiiiiiiiiiiiiiiiiiii...

Bineînţeles că am vrut să răspândesc vestea numaidecât, doar că recenzentul cu nume de ţiuit intermitent a uitat să precizeze dacă trebuie purtată masca de protecţie în timpul întrebuinţării produsului său atât de autentic.

Ce zi însemnată am avut eu ieri!

“Master plan” sau “Master’s Plan”? Aceasta-i întrebarea!

Vai de cei ce ascund lui Dumnezeu taina planurilor lor, ca faptele lor să se facă la întuneric! Vai de cei care zic: „Cine ne vede? Cine ne ştie?” Isaia 29, 15

Unora le place să ilustreze criza din Grecia amintind de prăbuşirea instalaţiei de scripeţi din finalul lui Zorba Grecul. Comparaţia este eronată din simplul motiv că în Grecia nu a existat nici o investiţie occidentală care să se prăbuşească. A fost ca şi cum Zorba ar fi cheltuit toţi banii în oraş, cu prostituatele.

Dar tocmai de aceea a şi primit banii în primul rând. Grecii au mizat pe lăcomia şi interesul UE cel puţin în aceeaşi măsură în care UE a mizat pe lăcomia şi dezinteresul grecilor. Rămâne de văzut ce a câştigat UE din acest târg.

De ce oare UE a împrumutat cu nişte sume atât de mari un stat despre care se ştia că nu le poate returna? I-ar fi împrumutat UE pe greci dacă ar fi ştiut că aceştia aveau să investească în economie şi infrastructură, astfel încât o dată cu achitarea împrumutului grecii s-ar fi bucurat nu neapărat de o economie în plin avânt, dar cel puţin de stabilitate economică? Pasajul de mai jos dintr-un articol recent din Caţavencii te face să te gândeşti că UE îşi doreşte ca toate ţările-satelit ale Uniunii să fie locuite, sau cel puţin conduse de greci.

Dar mai întâi vreau să adaug că dacă grecii s-au gândit în ziua votului la vreun „plan B” (vezi https://alexandruracu.wordpress.com/2015/07/10/din-nou-despre-grecia-concluzii-la-capatul-a-doua-saptamani-de-infarct-cel-putin-pentru-greci/), ar trebui să nu mai nădăjduiască la unul, tocmai pentru că există un astfel de plan, cel puţin în mintea UE. Sigur că vor fi salvaţi cumva, din punct de vedere economic. Doar că situaţiile de criză sunt la fel de favorabile apariţiei fiarelor apocaliptice pe cât sunt şi perioadele de stabilitate şi înflorire.

Între absenţa unui plan propriu (căci cererea unui nou împrumut nu poate fi considerată unul) şi existenţa unui „master plan” străin, grecii ar trebui să rămână, dacă nu cumva să se-ntoarcă la planul Domnului. Ceea ce nu înseamnă că Dumnezeu le va rezolva problema şi le va umple conturile, ci că îi va păzi ca să nu se minuneze la vederea fiarelor care sunt pe punctul de a ieşi din mare.

Poate că unii au plănuit prăbuşirea Greciei. Dar grecii ar putea fi cei dintâi care să profite de această criză, într-un mod în care i-ar lipsi pe arhitecţii colapsului elen de orice eventual beneficiu. Dar care ar putea pune început vindecării istoriei europene moderne.    

  

Iată acum fragmentul din articolul menţionat mai sus:

„Dacă cele 13 miliarde de euro primite de România de la Uniunea Europeană ar fi fost alocate după ce cineva a înțeles ce trebuie făcut, produsele agricole pe care le vînd azi hipermarket-urile n-ar fi provenit, în proporție de 80%, din import.

[...] România a fost absorbită în turbionul modernității occidentale, care a adus cu el nu numai plăcerile ușoare ale societății de consum, ci și riscurile stagnării coloniale. Instituțiile internaționale ale sistemului Bretton Woods – FMI, Banca Mondială, Organizația Mondială a Comerțului – au învăluit în căldura lor liniștitoare și fatală destinul dezvoltării statelor înapoiate, obligîndu-le, sub pretextul siguranței economice, să renunțe la armele dezvoltării.

Fără taxe vamale, fără protecționism intern, fără subvenție de stat, fără devalorizarea competitivă a monedei naționale sau fără creșterea deficitului nu te poți dezvolta cu pași mari. Toate statele avansate ale Vestului, care azi ne prescriu, prin FMI sau UE, rețeta liberalismului comercial, s-au dezvoltat cu ajutorul politicilor de protecționism strategic național. Azi, aceste state vor să dispară protecția vamală, dar după ce ele, prin nivelul la care și-au adus produsele beneficiind tocmai de această protecție, sînt exportatori fără emoții.

Noi sîntem aruncați în apă fără colac și fără lecții de înot premergătoare, și sîntem puși să înfruntăm comerțul matur al Occidentului cu simpla noastră înapoiere. Nu-i poți cere pătlăgelei de Teleorman să bată la preț roșia olandeză la care au lucrat horticultori de Nobel și nici porcului de Cătina să se lupte cu hormonii porcului danez în absența oricărei taxe vamale.” (Doru Buşcu, „Cum n-am ajuns grînarul Europei”, Caţavencii, nr. 27, 8-14 iulie 2015, p. 3, http://www.catavencii.ro/cum-n-am-ajuns-grinarul-europei-peripetiile-unui-hectar-cu-griu-si-povestea-celei-mai-mari-recolte-de-prostie/ ) 

Păunii lui Flannery O’Connor: o revelaţie

Păunul îl vezi, aşa cum vezi şi găina, gâsca şi orice altă pasăre domestică. Din acest punct de vedere, păunul este o orătanie ca oricare alta. Dar ce nu vezi din păun este ceea ce ţi se arată: coada lui desfăcută. Mă gândesc, şi probabil că lucrul acesta a fost deja semnalat de cititorii lui Flannery O’Connor, că ceea ce-i plăcea scriitoarei la păunii pe care-i creştea la ferma ei din Georgia nu era atât splendoarea cozilor desfăcute, şi nici măcar ochii care se deschideau din ele, cât neaşteptata lor dezvăluire.
         Nu vezi cu adevărat decât ceea ce ţi se arată. Iar ceea ce ţi se arată este mai puternic decât ceea ce vezi. Atât de puternic, încât uneori ajungi să nu mai vezi. Pentru că ceea ce ţi se arată depăşeşte puterea ta de vedere. Altfel, nu ţi-ar fi fost arătat. Ai fi văzut tu singur. De aceea, ceea ce ţi se arată se numeşte revelaţie.

Revelaţiile sunt de două feluri: cele care îţi arată mai mult decât este sau, mai corect spus, care-ţi arată ce este ceea ce este sau credeai că este, şi cele care îţi arată mai puţin decât ceea ce este sau, mai corect spus, ceea ce nu este, dar pare că este sau că ar putea fi. Primul tip de revelaţie este divin, celălalt este demonic. Dar procesul dezvăluirii îţi afectează privirea în ambele cazuri. Revelaţia veritabilă te face să vezi mai mult pentru că ajungi să vezi ceea ce este; falsa revelaţie te face să vezi mai puţin sau deloc, pentru că îţi dezvăluie ceea ce nu este. Revelaţia demonică dezvăluie ceea ce nu este identificând ceea ce se vede cu ceea ce ţi se arată. Îţi arată ceea ce oricum vedeai. De pildă, că tu eşti bun şi cutare e rău. Dar pentru că ceea ce vedeai oricum îţi este acum arătat, de pildă depravarea ţăranului român şi a românilor în general, revelaţia demonică îţi înşală privirea, făcându-te să crezi că de-abia acum vezi cum stau lucrurile cu adevărat.

Nu ştim întotdeauna ce vedem, dar ştim întotdeauna când ceva ni se arată. Cel mai important lucru în ceea ce se vede nu este ce se vede, ci ceea ce se arată. Ceea ce se vede atunci când ceva se arată se vede altfel. Se vede ca semn. Întreaga creație așteaptă nu să fie văzută de om, ci ca omul să o arate. Pentru ca omul să arate creația, el trebuie să fie prezent. Pentru a fi prezent, omul trebuie să se arate el însuși. Omul nu se poate arăta decât ca persoană.
         Faţă de ceea ce se vede, ceea ce (ţi) se arată are puterea încredinţării. Simţim diferenţa de putere dintre ceea ce se vede şi ceea ce ni se arată. Îţi este încredinţat ceea ce îţi este destăinuit prin dezvăluire. Imitând procesul dezvăluirii, revelaţia demonică împiedică de fapt producerea destăinuirii, aşezând peste taină piatra de mormânt a unei false revelaţii. Dezvăluirea demonică este capcana privirii.

Lucrurile care ţi se arată ţin de orizontul privirii tale. La păuni, faptul că ţi se arată nişte ochi care te privesc exprimă cumva esenţa dezvăluirii. Dar poate că nu am fi văzut asta dacă nu ne-ar fi arătat-o O’Connor. Şi unele arătări nici nu trebuie să fie formulate în mod explicit: este destul să urmărim privirea cuiva pentru ca, uneori, ceva să ne fie arătat. Revelaţia (autentică) nu ar avea nici un sens dacă, în esenţă, lucrul destăinuit nu ar fi o persoană, acea persoană care face ca cineva, oricine ar fi el, să-ţi arate.
         Ceea ce îi este arătat privirii noastre este tot o privire. Orice revelaţie, mică sau mare, dacă este adevărată trimite spre privirea unei persoane. Dacă ştim asta, atunci vom recunoaşte poate mai lesne dezvăluirile demonice: în falsele revelaţii privirea îţi este aruncată şi închisă într-un gol, într-un abis de unde nici o recuperare nu mai este posibilă. Şi pentru că la capătul privirii tale nu se află nici o persoană, propria ta persoană riscă să sfârşească în neant. 

“The horse jumped over the fucking fence” (Vonnegut)

Primesc periodic anunţul cu noutăţi (cunoscut de unii şi ca newsletter) al unui producător occidental de spaţii de depozitare (cunoscute de cei cu „newsletterul” ca „mobilier”). M-am abonat pentru a putea cumpăra la un preţ mai mic un birou pentru băiatul meu. Modelul acela, „al doilea cel mai bun”, pe care-l poţi lăsa cu inima împăcată soţiei prin testament.

Recent am aflat că puteam lua biroul, sau patul, sau noptiera, la un preţ încă şi mai mic: prin newsletterul de astăzi, producătorul anunţă că autorii de impresii mai mult sau mai puţin confuze (cunoscute de cei cu „newsletterul” şi „mobilierul” ca „review”)  postate pe site-ul producătorului ar putea câştiga, prin tragere la sorţi, un bon (cunoscut de cei cu „newsletterul”, „mobilierul” şi „review-ul” ca „voucher”) în valoare de 30 de lei. Cineva tocmai a câştigat un astfel de bon pentru un bufet de 1000 de lei, în ciuda faptului că-l numeşte „dulap”. Presupun că piesa era destul de mare pentru a justifica eroarea; cine ştie dacă, în situaţii de criză, dulapul nu ar putea fi transformat în cameră de oaspeţi. De altfel, autorul review-ului chiar precizează că dulapul este „foarte încăpător”. Asta aşa, dacă vrem să ne facem o imagine şi să-i apreciem meritele cu adevărat. Meritele autorului ştiu că au fost apreciate. Ceea ce face din producătorul de mobilier cea mai generoasă editură din ţară.

Sigur că sunt tentat să public şi eu, fie şi gratis, dacă nu m-aş teme că anumite cuvinte ar putea fi nelalocul lor. De pildă, cuvântul „lemn”. Sau cuvântul „fibră”. Sau cuvântul „graţios”. Sau expresia „de încredere”. Sau dacă, cu toate acele descrieri şi aprecieri ale funcţionalităţii pieselor de mobilier de pe site, aş putea spera că un mesaj ceva mai disfuncţional, pentru că mai puţin ipocrit, ar rămâne: „Şi am luat biroul ăla de căcat”.

Se pare că am ajuns din nou fără slujbă.

Curtezana, Amiralii, Bocitoarele şi Vulturul

You know how I came to Crete? With the British fleet. Yes, monsieur. I was in love with the admiral... and where he go, I go. It was here that I met the other three.” “What other three?” “Admirals, of course. The French, the Italian and the Russian. How lovely they was, my four admirals...”

Doru Buşcu compară inspirat rezultatul referendumului din Grecia şi celebrarea care a urmat cu dansul cu care se încheie Zorba Grecul (http://www.catavencii.ro/editorial/grecii-nostri/). Numai că filmul oferă şi alte scene simbolice, mai puţin festive, dar care s-ar putea regăsi în situaţia din prezent a grecilor cu tot atâta îndreptăţire: amiralii lui Madame Hortense, care o şterg, abandonând-o după ce au îmbăiat-o în şampanie, bocitoarele care aşteaptă nerăbdătoare moartea Madamei pentru a-i şterpeli şi ultimele semne de nobleţe şi eleganţă, ura bărbaţilor din sat pentru văduvă (pentru că nu o pot avea), sau returnarea umbrelei lui Basil.

Dar dacă ar fi să ilustrez situaţia politică şi economică actuală a grecilor (vezi un comentariu lămuritor aici https://alexandruracu.wordpress.com/2015/07/04/batalia-din-grecia-context-mize-implicatii/ şi aici https://alexandruracu.wordpress.com/2015/07/05/grecia-spune-nuoxi/), aş alege piesa „My Thunderbird” a lui John Hiatt. Pentru că este uşor să-i acuzi pe greci de iresponsabilitate câtă vreme nu te-ai urcat într-un Ford Thunderbird, adică într-o maşinărie, un mecanism făcut anume pentru a-ţi afecta percepţia realităţii. Nu cred că există vreun politician care înainte de a candida nu a făcut mai întâi o tură în Thunderbird. Pe care îl va promite apoi întregii populaţii, singurul program electoral existent astăzi în lume. Ce-i deosebeşte pe politicieni sunt „opţiunile”, modul de „personalizare” a maşinii: culoarea, numărul de uşi, etc.

Dar Thunderbird este şi o pasăre din mitologia nativilor nord-americani, un vultur uriaş căruia i se atribuia puterea de a produce tunete, fulgere şi ploaie. Este un mit, obiectul unei credinţe străine pentru orice non-nativ. De aceea nu poate aduce ploaie, belşug şi viaţă în locuri străine. Nu poate spune nici măcar „Cannavaro!”, precum papagalul Madamei. Grecii au aflat asta în cel de-al unsprezecelea ceas. Sper că noi o vom descoperi mai devreme.

“[...] My daddy was a salesman
My brother was too
I would sell anything
Just to try to stay with you

But not my Thunderbird
No not my Thunderbird
 
Willy Loman's saying something
I can't hear a word
I'm going too fast in my Thunderbird

They make 'em that way
Yeah they make 'em that way
Well they make 'em that way
Yeah they make 'em that way
Well they make 'em that way”

Folk şi Country (IV)

„Dacă manelele există, există și nevoia de a le înțelege, de a le cerceta”, afirmă doamna Speranța Rădulescu (etnomuzicolog, profesor doctor în muzicologie, cercetător principal la Muzeul Țăranului Român și profesor la Universitatea de Muzică) în cadrul unui interviu publicat de Adevărul cu aproximativ un an în urmă (http://adevarul.ro/cultura/arte/interviu-speranta-radulescu--etnomuzicolog-nu-plac-manelelee-puneti-mana-schimbati-societatea-produce-1_536519300d133766a852f1d4/index.html).

De cercetat, e clar că le-a cercetat. Dar nu știu în ce măsură le-a și înțeles, de vreme ce are o înțelegere critică surprinzător de necritică a societății românești, pe care doamna cercetător o consideră direct responsabilă de amploarea fenomenului manelei. Este societatea românească atât de unitară încât să poată fi reprezentată de un singur fenomen muzical? Există vreo continuitate, intersecție, raportare a manelelor la alte genuri muzicale, tradiționale sau culte? Poți înțelege un fenomen social, precum maneaua, fără o bună înțelegere prealabilă a societății românești?

Doamna cercetător Speranța Rădulescu afirmă că-i displac manelele. În măsura în care societatea a încurajat manelele, evident că-i displace și societatea. Ne putem întreba în acest caz dacă nu ar trebui să-i displacă și propriile idei, sau cel puțin cele legate de relația dintre manele și societate. Pentru că mi se pare că acestea sunt la fel de valoroase ca manelele, oferindu-ne trăsături proprii manelelor. Și anume, sunt reducționiste, superficiale și excesive, atunci când nu sunt de-a dreptul false.

Doamna Speranța Rădulescu are desigur dreptate când susține că televiziunea a stricat folclorul pentru că a creat modele false; că ansamblul folcloric a stricat folclorul pentru că l-a standardizat, și l-a standardizat pentru că se urmărea controlarea lui; că muzica tradițională s-a deteriorat pentru că „s-au deteriorat contextele care erau apte să stimuleze muzica de calitate. Și asta odată cu schimbările din viața socială, din agricultură, din noua lor viață la oraș.”

Dar dacă muzica depinde de contextul ei, iar contextul ei a fost stricat de „dirijori” („Muzica trebuia să fie așa cum voia activistul. Dirijorul Ceaușescu ținea țara sub control, dirijorul tarafului ținea și el ansamblul sub control. Toată lumea trebuia să cânte la fel și doar la semnul dirijorului”), atunci poate că soluția nu este (doar) la societate, ci (și) la un alt fel de „dirijori”, unii care să-i ajute pe artiști să-și exprime vocea și stilul propriu. Aceasta cu atât mai mult cu cât dirijorii condamnați pe bună dreptate de doamna Speranța Rădulescu fac ravagii și astăzi, fiind poate chiar mai distructivi, sub forma spectacolelor de tipul „X Factor” sau „Românii au talent”, spectacole unde, în realitate, cum bine o spune Passenger, muzica este ucisă de netrebnicii interesați doar de grămezile de bani:  „And I hate the X-Factor for murdering music/ You bunch of money grabbing pricks” (https://www.youtube.com/watch?v=otFmtLe9NvM). Departe de a promova talentul muzical, în realitate, prin obiectivul lor (anonimul de succes),  spectacolele de tipul X Factor au sprijinit răspândirea manelelor prin favorizarea unei dispoziții mentale de parvenit și a unui comportament exhibiționist.

„Manelele ne displac pentru că ne displace categoria de oameni de care s-a acroșat: barosanii, șmecherii, infractorii”, afirmă dna Rădulescu. Nu sunt sigur dacă nu cumva aceasta nu este o reacție tipică de snob, care, înainte de a-și mărturisi preferințele, se asigură că rămâne în compania potrivită, a oamenilor respectabili. De altfel, chiar există oameni respectabili care declară că ascultă manele doar pentru a demonstra că sunt deschiși față de nou, sau tineri de familie bună care ascultă manele doar pentru a-și scoate părinții din sărite. Principiul e, cred, în ambele cazuri, că ce e nașpa e marfă.

În ce mă privește, cred că lucrurile pot să-ți placă în continuare chiar dacă știi că plac și celor care-ți sunt antipatici. De pildă, aș continua să-l ascult pe Bob Dylan cu aceeași plăcere chiar dacă aș afla că Mircea Mihăieș este pasionat de muzica lui. Ceea ce, din fericire, nu cred că ar mai fi cazul, dacă ținem cont de rândurile dedicate de Mihăieș lui Dylan în Viața, patimile și cântecele lui Leonard Cohen (la drept vorbind, de când am aflat de la dl Mihăieș că „lui Cohen îi lipseau calitățile care în Bob Dylan se găseau din belșug: lăcomia parvenitului, cinismul și aroganța unui enfant terrible repetent la capitolele bună creștere și recunoștință”, Dylan îmi place parcă și mai mult, pentru că am văzut ce înseamnă „recunoștință” pentru elită: validarea superiorului întru veșnica lui odihnă). Și invers, pot să-ți displacă unele lucruri chiar dacă sunt îndrăgite de oamenii la care ții foarte mult: deși eram înnebunit după profesoara de engleză care ne-a predat pentru un trimestru în clasa a opta, cântecul „Magdalena, spune drept” care se auzea de afară în timpul orei continua să-mi sune străin, violent și barbar, în ciuda sugestiilor domnișoarei profesoare care ne îndemna să-i deslușim melancolia ce răzbătea dincolo de versurile murdare. 

Îmi place să cred că motivul principal pentru care manelele sunt respinse de majoritatea populației ține de natura lor rudimentară, primitivă, grosolană, egolatră. Au ceva de hoit în ele, și este normal ca pe studenții dnei Rădulescu să-i apuce greața așa cum îi apucă pe studenții mediciniști aflați pentru prima dată la o disecție:

 

„Așa-mi fac și studenții mei, fie că au ascultat, fie că n-au ascultat manele. Îi apucă, Doamne!, leșinul numai când aud de ele. Păi, la mine să nu veniți cu leșin! Muzica asta există, înțelegeți? Dacă nu vă place, n-o ascultați, că nu vă obligă nimeni.”

 

Maneaua arată ca un hoit și pute ca un hoit: este corpul social în descompunere. Sigur că de dragul științei cercetătorul trebuie să studieze morfologia viermilor din cadavru; dar asta n-ar trebui să-l împiedice să le arate studenților, adică viitorilor colegi, cel puțin tot atâta atenție și înțelegere cât îi acordă cadavrului de pe masă.

Deplasată, în ordinea bunului simț, și anacronică, în ordine științifică, mi se pare și comparația prin care dna Speranța Rădulescu îi asemănă pe interlopi și maneliști cu seniorii și trubadurii medievali:

 

„categoria de oameni de care s-a acroșat: barosanii, șmecherii, infractorii. Sigur că datele astea circumstanțiale se răsfrâng asupra muzicii. Versurile sunt deseori elogii la adresa barosanilor. Dar ce?, credeți că în Evul Mediu trubadurii și truverii făceau altceva? Sau lăutarii care, la nuntă, cântau balade?! Nu făceau și ei închinăciuni?”

 

Chrétien de Troyes a fost unul dintre truveri. Nu știu cât de manelist a fost, dar este autorul unei serii de cinci romane cavalerești din Ciclul lui Arthur, și este considerat întemeietorul romanului modern. Cât privește așteptările societății medievale față de truveri, „Johannes de Grocheio, un teoretician al muzicii care a trăit la Paris pe la începutul secolului 14, spunea despre cântecele truverilor că îi inspira pe regi și nobili să săvârșească lucruri mărețe și să fie ei înșiși maiestoși: «Acest fel de cânt este în mod obișnuit compus de regi și nobili și cântat în prezența regilor și prinților suzerani în așa fel încât să le îndemne mințile spre cutezanță și hotărâre, mărinimie și dărnicie» (https://en.wikipedia.org/wiki/Trouv%C3%A8re). Este adevărat că, în ansamblu, „cântecele de curte puteau fi întrebuințate nu doar ca divertisment, ci și ca propagandă, lăudându-l pe protector, batjocorindu-i adversarii și încurajându-i campaniile militare”, dar, în plus, ele „predau etică și etichetă și mențineau unitatea religioasă.” (https://en.wikipedia.org/wiki/Troubadour)

Nu închinăciunea te transformă în manelist, ci persoana înaintea căruia te apleci, felul în care te apleci și motivul pentru care o faci. Doamna Rădulescu se apleacă spre lucruri nedemne, precum fenomenul manelei, într-un mod nedemn, abținându-se de la judecăți estetice („eu, ca etnomuzicolog, nu pot face evaluări estetice. Nu vreau ca, negând dreptul de a exista al unei muzici, să le neg oamenilor care o iubesc dreptul de a o asculta.”) Pe care însă nu și le-a reținut, din fericire, când a vorbit despre degradarea folclorului. Și, de fapt, etnomuzicologul a emis destule aprecieri critice la adresa manelei. Dar atunci de ce pretinde dna Speranța Rădulescu că este neutră? Cât despre motivele pentru care dna cercetător se apleacă spre manele, nu pot spune nimic. Sper doar că ele țin de onestitatea savantului și că, în ciuda modului hotărât de a vedea în manele o oglindă a societății românești în ansamblul ei, dna Rădulescu nu ascultă de presiunea nici unei agende.

Dacă este adevărat că „escrocii au creat și un ideal social,” așa cum ne încredințează dna Rădulescu, mă întreb cum mai este posibil atunci ca ei să fie produși de societate; nu ar fi fost logic ca, în măsura în care escrocii sunt produsul societății, ei să reprezinte și „idealul” ei? Iar dacă ar fi așa, cum am mai putea noi schimba societatea, cum ne cere dna cercetător:

 

„Nu vă plac manelele? Schimbați societatea asta care le produce, care funcționează cu hoții la loc de cinste! Societatea este cea care se reflectă în manele. Boșii, magnații, sau cum se numesc, ei sunt cei care aruncă cu bani și stimulează existența acestui fenomen. Nu întâmplător manelele sunt legate de escroci: ei sunt la putere. Nu există o similitudine?... că mie îmi crapă ochii! Dacă n-ar avea cine să le stimuleze, manelele ar dispărea. O să ziceți că sunt o grămadă de tineri, puști sărmani, care se omoară după manele. Păi, da, pentru că aspiră și ei să arunce cu bani. Să reușească, să fie „realizați“. Escrocii au creat și un ideal social.”

 

Da, manelele există pentru că sunt stimulate, dar mai ales pentru că doar ele sunt stimulate. Puștii sărmani care se omoară după manele de fapt se omoară după bani, nu după manele. Și poate că dacă ar avea un sprijin minim, s-ar omorî și după altceva, nu doar după bani și manele. Precum Townes Van Zandt, care, văzând că Elvis ajunsese atât de bogat doar cu o chitară, a fost atât de impresionat încât s-a gândit să devină și el chitarist (https://en.wikipedia.org/wiki/Townes_Van_Zandt).

Escrocii nu au un ideal social, ci unul la fel de antisocial ca și maneaua. Mesajul manelei nu face decât să erodeze legăturile sociale și să anuleze posibilitatea unui ideal social. Maneaua te face să crezi că ești pe cont propriu, că nu contezi decât tu și că nu ești înconjurat decât de trădători (femeia/nevasta te înșală, prietenii te vând, familia te abandonează și toți îți vor banii). Maneaua este auto-referențială: fie te face să-ți plângi de milă, cultivându-ți auto-compătimirea, fie să te lauzi singur. Cei din jur contează doar în măsura în care contribuie la consolidarea egocentrismului manelistului. Maneaua balansează între ce ai (bani, femei, mașini, cu un cuvânt –  valoare!) și ce nu (mai) ai. Nu mai ai, pentru că „te-au făcut” dușmanii. Au, au, inima mea!

În concluzie, în ciuda convingerii dnei Rădulescu, eu nu sunt convins că

 

„Manelele sunt o reflectare a societății contemporane, cu inegalitățile sociale imense, cu ierarhizarea dependentă de bani care îi face să stea în top pe toți infractorii și interlopii și cu morala șmecheriei care te conduce spre bogăție și putere, cu iluzia că din om sărac poți ajunge om bogat dacă ești șmecher. Așa că e normal ca maneaua să semene cu societatea noastră” (http://jurnalul.ro/special-jurnalul/maneaua-se-afla-in-declin-571020.html).

 

Dacă maneaua descrie societatea noastră, o face poate doar în felul în care o boală descrie un bolnav. Mie mi se pare că maneaua vorbește doar despre lumea lor, a maneliștilor, și doar pentru ei. Mai mult, consider că amploarea manelei ne reprezintă într-o măsură mult mai mică decât declinul muzicii folk. Sigur că a organiza un curs despre manele nu înseamnă, așa cum i s-a reproșat dnei Rădulescu, a le sprijini. Ele trebuie studiate ca fenomen social și e bine că lucrul acesta se face. Dar ar fi și mai bine dacă ar fi bine făcut. Sper că în cadrul cursului sau lucrării anunțate („În prezent se țin cursuri despre manea la Conservatorul din București, iar în curând va fi lansat pe piață și un volum care va cuprinde studiile mai multor specialiști pe acest subiect” http://jurnalul.ro/special-jurnalul/maneaua-se-afla-in-declin-571020.html), maneaua este pusă în relație cu alte genuri muzicale care au reprezentat un fenomen social cu un grad de reprezentativitate diferit, de fapt mult sporit, precum muzica folk. Poate că am înțelege mai bine maneaua ca fenomen social, dacă am plasa-o într-o astfel de relație. Asta, desigur, dacă nu ținem neapărat să demonstrăm că manelele definesc societatea românească de astăzi.    

Sunt de asemenea de acord că ar fi o aberație să-ți propui să interzici manelele. Dar trebuie sprijinite alternativele. În grila mea de programe tv există două posturi de manele difuzate 24/7. În schimb, muzica folk sau jazzul au parte de o oră pe săptămână la ore târzii. Dincolo de generația bătrânilor folkiști, a Cenaclului, există tineri muzicieni folk de valoare, precum cei de la Trupa Joi, de pildă (https://www.youtube.com/watch?v=jrYHtgxvdm8). De ce maneaua s-a dezvoltat în cartierele sărace, mărginașe, și mai puțin în centrul orașelor? Pentru că erau interzise în centru? Nu, ci pentru că în centru exista și altceva.

Contextele s-au deteriorat, de acord. Cine le ajută să se refacă? Pe când un curs dedicat fenomenului folk? Pe când o conferință?