Ultimul număr al revistei Dilema veche este dedicat vocației de părinte. Încă de pe copertă, cititorul este prevenit asupra diferenței dintre vocația de părinte și cea de copil printr-un citat din cartea lui Neil Gaiman, The Ocean at the End of the Lane: „Adulții urmează tipare. Copiii explorează” (https://dilemaveche.ro/galerie/coperta-saptaminii-634904.html) . Iată citatul mai extins:
„Adulții urmează căile bătătorite. Copiii explorează. Adulții se mulțumesc să meargă pe același drum, de sute sau de mii de ori; poate că adulților nu le trece niciodată prin minte să iasă de pe poteci, să se strecoare pe sub rododendroni, să găsească locurile pe unde se pot strecura printre garduri. Eram copil, ceea ce însemna că știam o mulțime de căi diferite de a ieși din proprietatea noastră și de a ajunge în șosea, care nu presupuneau parcurgerea aleii noastre.” (“Adults follow paths. Children explore. Adults are content to walk the same way, hundreds of times, or thousands; perhaps it never occurs to adults to step off the paths, to creep beneath rhododendrons, to find the spaces between fences. I was a child, which meant that I knew a dozen different ways of getting out of our property and into the lane, ways that would not involve walking down our drive.” Merită semnalat că romanul a fost publicat concomitent în SUA, Marea Britanie și România https://ro.wikipedia.org/wiki/Oceanul_de_la_cap%C4%83tul_aleii).
Un recenzent consideră că romanul lui Gaiman este reprezentativ pentru gîndirea transumanistă, pentru care ființa umană este traumatizată de insistența umanismului clasic de a urma drumul transmiterii aceleiași cunoașteri:
„By blending fantasy and horror elements with realism, Gaiman presents a text that is as hybrid as the creatures and characters within it, offering a posthumanist exploration. […] Using mythic and fairytale tropes, Gaiman destabilizes humanist notions of agency, subjectivity, and ontology from the child’s perspective; in particular his use of magic realism, and specifically the tropes of memory and water, blend fear and fantasy to address the trauma of being an unstable entity in a society that demands fixed identity.” (Jen Harrison, „'People Change as Much as Oceans': Posthumanism in Neil Gaiman's The Ocean at the End of the Lane”, Studies in the Fantastic, Number 8, Winter 2019/Spring 2020, p. 67.)
Convingerea că adulții reprezintă o amenințare la adresa naturii instabile a omului este dezvoltată în acest dosar tematic al revistei Dilema veche în articolul dlui Laurențiu Staicu, „Ce dăm mai departe?” (https://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/ce-dam-mai-departe-2332516.html), unde capacitatea exploratoare a copilului este amenințată atît de părinții siguri de realitate, precum și de cei nesiguri, care ar putea cădea victimă convingerii greșite că realitatea și natura umană au o consistență întrucît au un sens (perspectiva autorului este declarat sartriană). Vocația imaginativă a copiilor poate fi ocrotită doar în măsura în care îi putem învăța pe părinți cum să le anuleze instinctul adevărului, cum să le elimine convingerea că realitatea are un sens și cum să-i facă pe copii să accepte că omul este lipsit de chip, asemenea apei care poate lua forma vasului care o conține.
Adulții ajutați de gnosticii din cultura laică și cea bisericească ortodoxă să-și descopere copilul interior vor reuși să-și împlinească vocația de părinți, iar în măsura în care homeschoolingul va fi aprobat în România îi va găsi pregătiți să aplice acasă principiile noii educații, experimentată deja cu succes în învățămîntul public. Nici un adevăr stabil și nici o cale cunoscută nu-i va mai putea înșela pe copii, care vor ști, în cuvintele memorabile ale unei profesoare ortodoxă de religie, „să evite capcana adevărului absolut”.
