Reîntîlnire

Vorbind despre una din poeziile soţului ei, Nadejda Mandelştam observa că reîntîlnirea nu este posibilă decît între cei care s-au întîlnit cu adevărat.[1] Citind Jurnalul Oanei Pellea,[2] m-am întrebat dacă nu cumva se pot reîntîlni cu adevărat doar acei oameni care se regăsesc – nu unii în alţii, ci în acel loc unde cu toţii sînt întregi, vii şi nepieritori. Adică în cer. Un cer care îl însoţeşte în mod tainic pe cititor, fără să îl bîntuie. Uneori ne întîlnim cu cerul undeva la munte, alteori îl descoperim pe patul învecinat din chilia de la Tismana. De regulă însă, el adastă pe pagina următoare a acestei cărţi uimitoare.

În prefaţa Jurnalului este menţionată amprenta stilistică a cărţii, dar importantă este mai ales amprenta umană a autoarei. Dacă Oana Pellea scrie bine este pentru că scrie cu bucăţi din ea. Oana Pellea nu scrie despre sensul vieţii, ci despre viaţa sensului, despre lucrurile care ne ajută să vedem viaţa ca pe un dar şi, în dar, pe Dăruitor. Este o carte vie pentru că vorbeşte despre lucruri vii, despre „bucăţile mari din noi” care o iau înaintea noastră; din fericire, căci aşa ne ajută să ne înălţăm mai uşor. Spre deosebire de treptele spitalelor care, neînsufleţite fiind, rămîn să se tocească sub poveri de neîmpărtăşit.

Jurnalul Oanei Pellea este o carte-martor care depăşeşte însă limitele caracteristice literaturii memorialistice. Valoarea ei nu constă în primul rînd în consemnarea, mai mult sau mai puţin subiectivă, a unor episoade precise din viaţa unei personalităţi, ci în mărturisirea unei continuităţi omeneşti indestructibile. Sîngele omului nu se scurge pe pămînt, ci în cer. De aceea dorul doare: nu pentru că sîngele omului s-ar pierde o dată cu moartea lui, ci pentru că sîngele e făcut să stea la un loc, în Cerul făcut om. Sîngele omului nu se pierde, nici nu se transformă, ci se preface, aşa cum se prefac şi Sfintele Daruri. Un adevăr pe care Oana Pellea îl află, şi îl mărturiseşte, după ce, nemulţumită de chipul ei din oglindă, şi-l descoperă contemplînd o icoană. Prefăcîndu-se ea însăşi din personalitate, în persoană.

---

[1] N. Mandelştam, Speranţă abandonată, Polirom, 2005, p. 60.

[2] Oana Pellea, Jurnal: 2003-2009, Humanitas, 2009.

Hijackeri şi kidnapperi

„Pocăinţa, nu utopia, este cea mai mare forţă revoluţionară din lumea morală.”

Max Scheler

„Trebuie să plătim pentru totul, altfel nu vom avea nici un viitor.”

Nadejda Mandelştam

 

Hijackerul este cel care preia prin forţă controlul unui vehicul; astfel, el deturnează vehiculul (autobuz, tren sau avion) de la destinaţia sa reală. Kidnapperul este cel care răpeşte una sau mai multe persoane. În paralel cu infractorii de rînd, există hijackerii şi kidnapperii spirituali, adică cei care deturnează sensurile şi îi răpesc pe mărturisitorii adevărului imediat ce aceștia părăsesc lumea aceasta. Asistăm la o asemenea operaţiune în cultura românească contemporană, unde Buckley, Kolakowski sau Soljeniţîn sînt răpiţi ziua în amiaza mare de duşmanii adevărului. Diferenţa dintre răpitorul „lumesc” şi cel „spiritual” este că revendicările primului sînt distincte de persoana victimei, pe cînd în cazul răpitorului spiritual revendicarea şi victima se suprapun. Dar în ce priveşte destinul victimei, între cele două categorii de răpitori nu este nici o diferenţă: ea sfîrşeşte de fiecare dată prin a fi lichidată. De primul, pentru că se teme că l-ar putea deconspira. De al doilea, pentru că se teme că martorul ar putea trezi şi în alţii instinctul adevărului, că ar putea găsi nişte succesori legitimi. Kidnapperul spiritual este asemenea bastardului Edmund din Regele Lear, a cărui trădare duce la orbirea tatălui său, adică la imposibilitatea recunoaşterii înşelătoriei.

Hijackerul şi kidnapperul lucrează în echipă, atunci cînd nu coincid. Astfel, în paralel cu răpirea martorilor, sînt deturnate, ascunse, măsluite urmele mărturiei: sensurile şi semnificaţiile valorilor esenţiale ale învăţăturii creştine. De pildă, după ce ni se spune că marxiştii merită dispreţuiţi, aflăm că, de fapt, compromisul trebuie să ne definească comportamentul moral şi intelectual; sau că nu trebuie să mai invocăm exigenţele dreptăţii faţă de cei care au făcut dovada iubirii lor. Nu are a face că această iubire a fost utopică şi că, în încercarea de a realiza utopia, a schimonosit destinul unor întregi popoare pe durata unui secol; şi nici că această „iubire” pustiitoare nu a făcut dovada unei pocăinţe.

Care este scopul acestei deturnări, de ce sînt martorii răpiţi? Pentru că ei nu fac altceva decît să mărturisească adevărul omului, adevărul despre om. O nouă definire a omului va putea funcţiona doar în absenţa acestui adevăr. Faptul că, de pildă, dispreţul începe să pară un sentiment mai „creştinesc” decît ura sau sila, mi se pare edificator. În realitate, dispreţul este un sentiment necreştin, adică nefiresc. El acţionează în virtutea distincţiei dintre superior şi inferior, adică în cadrul unei antropologii păgîne. Elita romană, precum istoricul Tacitus, îi dispreţuia pe creştini. La fel şi Nietzsche.

Îi sînt recunoscător prietenului meu Vasile Prisăcaru pentru semnalarea pasajului citat în continuare în vederea justificării unei „afectivităţi” (aparent) negative. Nu am mai reprodus aici un alt pasaj exemplar pentru nivelul la care trebuie să aibă loc judecata, şi ura, dintre oameni; el poate fi găsit în capitolul LIX din Citadela lui Saint-Exupéry.

*

Ioan Pintea: Am vorbit despre închidere, despre îngrădire la un moment dat. Acuma, care trebuie să fie poziţia noastră faţă de cei care ne îngrădesc si care ne închid? O poziţie de iubire, e poziţie de ură, una de greaţă, o poziţie de scîrbă, de dispreţ? Îmi aduc aminte acuma cîteva versuri din Virgil Mazilescu. Nu ştiu dacă le pot reproduce întocmai. Dar cam aşa sună: „ei au lumea lor / şi lumea aceasta a lor îmi face greaţă / şi chiar cu o cutie goală de conservă în gură strig / pentru că ei au lumea lor / şi lumea aceasta a lor îmi face greaţă”.

N. Steinhardt: Iată un sentiment creştin. Să-ţi fie greaţă de anumiţi oa­meni. Da. E adevărat că Domnul a spus să ne iubim vrăjmaşii noştri, dar nu înseamnă că nu trebuie să ne fie greaţă de ceea ce merită să ne fie greaţă.

Are englezul o vorbă care spune minunat. Mi se pare că ţi-am spus-o. Zice: ,,Sînt obligat în calitatea mea de creştin să-mi iubesc aproapele, dar nu sînt obligat să-l şi simpatizez”. Obligat sînt să-l iubesc ca fiinţă omenească, dar nu sînt obligat să-mi şi placă, să-l îndrăgesc. De îndrăgit, îndrăgesc pe oamenii buni şi cumsecade. Dar de aceia care sînt scîrboşi mi-e greaţă. Greaţă trebuie să-mi fie de ei, scîrbă trebuie să-mi fie de ei! Îi iubesc ca oameni, le doresc mîntuirea şi aş fi fericit să iasă din lumea aia a lor şi din bîrlogul ăla în care s-au băgat (şi acolo se bucură şi de acolo fac rău altora). Ehe, mi-e greaţă de ei! Domnul să mă judece. Domnul să mă judece. Greaţa este un sentiment foarte creştin. Foarte creş­tinesc. Nu mă înşel. Dacă mi-e greaţă de turnător, de vînzător, de pungaş, de răi, de invidioşi, de tirani, de lingăi, de toţi. Nu consider asta ca un păcat. Sînt fraţi – întru cît au tru­pul divin în dînşii, dar îl pîngăresc, dar fac rău oamenilor şi semenilor lor, dar se poartă ca nişte fiare ... şi mie să nu-mi fie greaţă de ei? Le doresc mîntuirea, aş fi fericit să pot să-i ajut să se mîntuie şi să iasă din aceste spurcăciuni în care se află, dar cînd sînt în bîrlogul spurcăciunii mi-e greaţă. Asta-i răspunsul meu.

(N. Steinhardt, Primejdia mărturisirii. Convorbiri cu Ioan Pintea, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1993, p. 128).

 

Preoţii şi cărturarii (II)

În primăvara acestui an, Tony Blair a acordat un interviu unei reviste gay, în cursul căruia a făcut afirmaţia liniştitoare că, în ciuda unei severităţi doctrinare, în practică Biserica romano-catolică este cît se poate de liberală (adică permisivă). Afirmaţia l-a neliniştit însă pe George Weigel, care a publicat un text la scurtă vreme după incident.[1] George Weigel începea articolul respectiv amintind că Blair acordase nu doar un interviu unei reviste gay, ci şi că o făcuse în perioada Postului Mare. Scopul articolului scris de G. Weigel era acela de a arăta că Blair, un proaspăt convertit la catolicism, contrazicea flagrant promisiunea făcută cu ocazia primirii în Biserica romană, anume, aceea de a „crede şi practica tot ceea ce sfînta Biserică catolică crede, învaţă şi propovăduieşte că este revelat de Dumnezeu.” Prin urmare, continuă George Weigel, afirmaţiile lui Tony Blair nu pot fi explicate decît în trei feluri: fie Blair a minţit atunci cînd a făcut promisiunea respectivă, fie Blair a fost primit de o Biserică mincinoasă, care una face şi alta declară. Fie, şi aceasta este explicaţia propusă de Weigel, Blair a fost prost catehizat. Iar un creştin care-şi cunoaşte doar aproximativ învăţătura de credinţă, spune Weigel în încheiere, înşală pe toată lumea: pe sine, pe necreştini şi pe Biserica însăşi.

Însă domnului Patapievici nu-i poate fi acordată prezumţia de ignoranţă sau de naivitate, de vreme ce încă din perioada Politicelor şi-a manifestat aversiunea faţă de „competenţa dogmatică”, preferînd în schimb o ortodoxie care este savoare, un aer.[2] Că în afara acestei competenţe dogmatice, creştinismul se întemeiază pe o nălucă, pe o vedenie, nu i-o spune nimeni dlui Patapievici. Noi nu suntem puritani. Suntem ortodocşi, adică isihaşti. Am ieşit din istorie. Atît de reuşit a fost saltul, încît am reuşit să ieşim pînă şi din conştiinţa noastră. Altfel i-am fi putut răspunde dlui Patapievici că ne aflăm în conştiinţa noastră pentru că Hristos este acolo, ca Cel care ne este mai intim decît ne putem fi noi vreodată. Ne-am fi amintit despre „Taina cea din veci ascunsă neamurilor, iar acum descoperită sfinţilor Săi”, „adică Hristos cel dintru voi, nădejdea slavei” (Coloseni 1, 26-27).

---

[1] http://www.eppc.org/publications/pubID.3815/pub_detail.asp

[2] H.-R. Patapievici, Politice, Humanitas 2002, p. 227.

Preoţii şi cărturarii

Ultimul capitol al Evangheliei după Matei vorbeşte despre Învierea lui Iisus şi despre sarcina apostolilor de a-L vesti în toată lumea. Evanghelia se încheie cu o făgăduinţă încurajatoare, adresată ucenicilor din toate timpurile: „Şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, pînă la sfîrşitul veacului. Amin.” (Matei 28, 20) Evanghelistul opune această misiune celei dedicate dezinformării poporului cu privire la învierea lui Iisus Hristos. Astfel, plecarea de la mormînt a celor două Marii, trimise de Iisus la apostoli, este pusă în paralel cu plecarea unor soldaţi din straja care asigura paza mormîntului pentru a le vesti arhiereilor „cele întîmplate,” respectiv cutremurul, venirea îngerului şi prăvălirea pietrei care astupa mormîntul (Matei 28, 2-4). Pentru a ascunde evenimentul Învierii, explică John Nolland, bătrînii şi arhiereii refac circuitul banilor întrerupt de moartea lui Iuda, cerîndu-le ostaşilor să mintă. Banii sunt folosiţi acum pentru mituirea gărzilor şi, eventual, a lui Pilat însuşi. Într-o anumită măsură planul reuşeşte, de vreme ce „s-a răspîndit cuvîntul acesta [al faptului că ucenicii au furat trupul lui Iisus în timpul nopţii, pe cînd străjile dormeau] între iudei, pînă în ziua de astăzi.” (Matei 28, 15) Cu toate că rolul soldaţilor trebuia să fie acela de a împiedica şiretlicul de care se temeau autorităţile iudaice (Matei 27, 62-66), ei devin acum instrumentele înşelăciunii plănuite chiar de aceste autorităţi, fapt care-l face pe John Nolland să sugereze că arhiereii, blocaţi în prejudecăţile lor, au ajuns de fapt victimele propriei lor propagande.[1] Observaţia este plauzibilă, dar mă întreb dacă nu cumva tocmai acest comportament al arhiereilor mărturiseşte în favoarea Învierii. Fiindcă ipoteza învierii cu trupul este atît de improbabilă, încît nu ar fi fost necesar nici un efort pentru a împiedica răspîndirea credinţei în ea. La cît de absurdă, de „nespirituală” este învierea cu trupul, nu ar fi putut inspira ori susţine un sentiment religios. Cu o singură excepţie: dacă ar fi adevărată.

Şi astfel, ideologii, curente intelectuale, teorii ale conspiraţiei au continuat de atunci să circule cu scopul de a ascunde sau „interpreta” realitatea faptului istoric al Învierii. În ciuda diferenţelor dintre ei, autorii lor au în comun această intenţie a cumpărării, intimidării ori lichidării martorilor. Însă învăţătura creştină nu este întotdeauna atacată de adversari direcţi; dimpotrivă, putem întîlni deformări ale creştinismului chiar printre cei care sunt consideraţi, ba chiar se consideră ei înşişi creştini, după cum se poate observa în articolul dlui H.-R. Patapievici din Evenimentul zilei de astăzi.[2] Ideile exprimate aici se află în prelungirea imediată a uneia din cele mai toxice cărţi publicate în România de la Revoluţie încoace, Nobleţea spiritului, de Rob Riemen.[3]

În acest articol, dl. Patapievici consideră că legitimitatea lumii este asigurată de „valoarea oamenilor care au dat un sens lucrurilor bune din ea.” Lumea ţine, poate să ţină într-o dimensiune exclusiv imanentă. Marc Aureliu, împăratul filozof, face ca demnitatea umană să aibă un nume – în ciuda faptului că sub domnia sa s-au petrecut unele dintre cele mai sîngeroase prigoane împotriva creştinilor. Însă dl. Patapievici nu se mulţumeşte să desprindă istoria de orice relaţie cu ordinea transcendentă, ci imanentizează transcendentul însuşi atunci cînd aşază predica de pe Muntele Măslinilor în acelaşi şir cu Buddha, Confucius şi Akhnaton. Chiar dacă admite că istoria poate fi „justificată” prin existenţa lui Dumnezeu, dl. Patapievici admite că în absenţa lui Dumnezeu istoria tot ar putea fi „justificată” datorită prezenţei „drepţilor popoarelor”. Într-adevăr, pentru domnul Patapievici, lucrul acesta este posibil de vreme ce „cu noi, dincolo de conştiinţa noastră, se află mereu Hristos. Dar în interiorul conştiinţei noastre şi prin intermediul ei, în ajutorul nostru şi cu noi se află cei care ilustrează ce e mai bun în om şi în umanitate: aceştia sunt drepţii tuturor popoarelor.”

Mă îndoiesc că acesta este panegiricul pe care şi l-ar fi dorit Kolakowski, un om care i-a denunţat pe măsluitorii istoriei imediat ce s-a desprins de ei.

În încheiere, mă bucur să menţionez intervenţia făcută pe blogul lui Ilie Catrinoiu de un comentator anonim care a surprins perfect modul ilicit în care HRP se foloseşte de creştinism împotriva creştinismului însuşi:

sam, pe iulie 23rd, 2009 la 12:30 am cică:

Dl Patapievici scrie in EVZ un articol absurd si cumva delirant despre moartea lui Kolakowski. Si dl Tismaneanu aplauda, entuziast, desi articolul contine si acest pasaj:

“Sfinţii sunt solul pe care se ridică bisericile. Eroii sunt pământul pe care se delimitează, între ele, statele. Patrioţii sunt rădăcinile neamurilor lor. Iar oamenii de caracter sunt coloana vertebrală a fiecărei istorii naţionale. Fără sfinţi nu există biserici, fără eroi nu există state, fără patrioţi nu există popoare, iar fără oameni de caracter nu există istorie.”

Conform cartilor dlui Tismaneanu, acesta e un pasaj nazist, “Blut und Boden”. Dar sub pana dlui Patapievici, el devine un exemplu de mare constiinta civica. De ce? Poate pt ca dl Patapievici il inchide pe Hristos in afara constiintei noastre, sau mai bine zis a lui, unde nu sunt lasati sa intre decat sfintii laici, Duhem, Mises, Popper:

“Cu noi, dincolo de conştiinţa noastră, se află mereu Hristos. Dar în interiorul conştiinţei noastre şi prin intermediul ei, în ajutorul nostru şi cu noi se află cei care ilustrează ce e mai bun în om şi în umanitate: aceştia sunt drepţii tuturor popoarelor. Când suntem în mâinile călăilor, nu ne dezicem de om datorită prezenţei în sufletul nostru a acestor drepţi. Ei bine, un astfel de om a fost pentru mine Leszek Kołakowski. Asemenea lui Karl Popper, asemenea lui Ludwig von Mises, asemenea lui Pierre Duhem (între moderni), Leszek Kołakowski a fost unul dintre drepţii la gândirea şi argumentele cărora recurg ori de câte ori mă găsesc în cumpănă. Exemplul lor, când disper, mă întăreşte. Realizările lor, când mă dezgust de ale mele, mă stimulează. Raţionamentele lor riguroase, când mă rătăcesc în lipsa de onestitate a raţionamentelor altora, mă repune pe calea cea dreaptă. Onestitatea lor indefectibilă, prin contrast cu dezmăţul moral al contemporanilor, mă reconfortează.”

Daca dl Patapievici e un om cinstit, si orice om cinstit traieste ceea ce afirma, nu doar da din gura, facand astazi elogiul compromisului (http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/859320/SENATUL-EVZ-Buna-crestere-Bun-simt-Urbanitate/) si maine pe cel al eroismului si al sfinteniei, care nu au nimic in comun cu “compromisul”, daca dl Patapievici e om cinstit deci, nu-i mai ramane decat sa se roage sa ajunga, in eternitate, acolo unde au ajuns si Popper, si Mises si Kolakowski. Sa mearga nu la Hristosul care e in afara constiintei sale, ci la Popper-ul care il bantuie. Si sa-l ia si pe Tismaneanu cu el![4]

---

[1] John Nolland, The Gospel of Matthew: A Commentary On the Greek Text (New International Greek Testament Commentary), Eerdmans, 2005, p. 1256. Pentru comentariul întregului pasaj evanghelic în discuţie, vezi pp. 1254-1258.

[2] http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/860351/SENATUL-EVZ-La-moartea-lui-Leszek-Koakowski/

[3] Pentru analiza critică a cărţii lui Riemen, vezi comentariile lui Mircea Platon: http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/nobletea-spiritului~ni5ihb şi http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/viva-cristo-rey~ni5j23. O lucidă recenzie de Silviu Man la http://www.bookblog.ro/stiinte-umaniste-religie/filozofie/pansamente-nobletea-spiritului-un-ideal-uitat/ . Observaţii utile în legătură cu volumul lui Riemen pot fi întîlnite şi în M. Platon, Gh. Fedorovici, Măsura vremii: îndemn la normalitate (Editura Predania, f. a.).

[4] http://culianu.wordpress.com/2009/07/07/romania-profunda-despre-eminescu/#comment-3772

Istorie și libertate (I)

Într-o emisiune recentă la Radio France International, dl. Vladimir Tismăneanu afirmă: „Am oroare de expresia asta, «sensul istoriei».” [1] După cum avem să aflăm în cursul emisiunii, oroarea dlui Tismăneanu este determinată de consecinţele negative implicate de credinţa în sensul istoriei. Astfel, ne sugerează dl. Tismăneanu, convingerea că istoria are un sens duce în mod necesar la anularea istoriei, indiferent că această noţiune ajunge să fie realizată într-un plan religios (adică într-un stat teocratic), sau într-unul secular. Pentru cazul din urmă, dl. Tismăneanu pune subtil în relaţie oroarea pe care i-o trezeşte ideea de sens al istoriei cu starea de rău avută în copilărie de Osip Mandelştam atunci cînd a auzit prima dată cuvîntul „progres”. Însă Mandelştam nu arunca noţiunea de sens o dată cu cea de progres; motivul pentru care poetul îl elogiază pe Lamarck, de pildă, se datorează mai puţin evoluţionismului biologic al savantului cît faptului că teoriile lui puteau consolida ideea, esenţială, de scop. Doar simţul teleologic îl scoate pe om din registrul naturii. Atunci cînd Mandelştam scrie despre Annenski, el subliniază acea calitate a poeziei ruse descoperită de Annenski în literatura elină, calitate numită de Mandelştam „elinismul filologiei combative” (opus „elinismului umil şi diform” al unui Rozanov):

Elinismul este atunci cînd, conştient, omul se înconjoară cu obiecte de uz domestic în loc de obiecte indiferente; el înseamnă transformarea acestor din urmă obiecte în obiecte de uz casnic, înseamnă umanizarea lumii înconjurătoare, încălzirea ei cu o delicată căldură teleologică. Elinism înseamnă orice sobă lîngă care stă omul şi căreia îi preţuieşte căldura, înrudită cu căldura lui interioară.[2]

Adevărul este că nu trebuie să fii adeptul ideologiei pluraliste pentru a respinge noţiunea de sens al istoriei aşa cum o interpretează dl. Tismăneanu: ca pe o înţelegere a istoriei în care totul e deja decis printr-un determinism absolut, fie el materialist ori spiritualist. Este limpede că dl. Tismăneanu utilizează în mod tendenţios doar o anumită interpretare, vulgar reducţionistă, a noţiunii de sens al istoriei. Dl. Tismăneanu se preface că nu ştie că tocmai acest tip de cauzalitate a fost permanent contestat de teologia creştină, în numele libertăţii: de la credinţele antice în destin, la filozofiile spiritului absolut de sorginte hegeliană, de la evoluţionismul darwinist la materialismul dialectic al vremurilor recente. Ca să nu mai spun că, în versiunile ei deformate, viziunea ortodoxă asupra istoriei propune o retragere totală din istorie, aşa cum se întîmplă în egală măsură în cazul „trăitorilor”[3] şi în cel al teologilor ortodocşi postmoderni, care găsesc fie în principiul indeterminării din fizica contemporană, fie în teoria deconstrucţiei, un argument în favoarea unei teologii apofatice pronunţat necreştină.[4]

Într-un articol din 1938, părintele Dumitru Stăniloae arăta că atît refuzul de a recunoaşte prezenţa lui Dumnezeu în istorie, cît şi idealismul hegelian care vedea istoria ca pe realizarea voinţei lui Dumnezeu, sunt deopotrivă greşite şi conduc invariabil la ateism.[5] Istoria nu este nici una, nici alta; noi putem vedea istoria în realitatea ei, arăta teologul român, doar în măsura în care admitem că ea este un dar dumnezeiesc care se primeşte în libertate. Dumnezeu îi dăruieşte fiecărui om un număr de talanţi, adică tot atîtea vocaţii, puteri: „Fiecare persoană omenească ce vine pe lume îşi datorează darurile sale, cu care va face istorie, lui Dumnezeu.”[6]

Dacă lumea şi omul şi-ar fi avut sursa existenţei în sine, s-ar fi epuizat de mult; reînnoirea, regenerarea, vindecarea, restaurarea din noi şi din jurul nostru sunt posibile tocmai pentru că lumea se adapă dintr-o sursă nesfîrşită de viaţă, de bunătate, de frumos. Aceasta este, spune părintele Stăniloae, chiar funcţia providenţei. Dar dacă există un izvor al binelui separat de lume, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre rău. Răul are nevoie de lume, el nu poate exista în absenţa lumii:

Păcatul apare în lume după creaţie, el are ca presupunere totdeauna darul lui Dumnezeu. Păcatul nu e creator, ci schimonositor. Păcatul nu poate crea nici istoria; el nu poate decît schimonosi istoria.

[…] Păcătosul trăieşte şi făptuieşte tot prin darurile şi prin puterea lui Dumnezeu. Inteligenţa pe care şi-o pune în serviciul scopurilor rele e dar al lui Dumnezeu şi-ţi stoarce adesea admiraţia; oratoria intrigantului, a lichelei şi a demagogului e de asemenea dar al lui Dumnezeu; forţa uriaşă pusă în slujba distrugerii de o mare ură e şi ea darul lui Dumnezeu. [7]

Aceasta nu înseamnă, desigur, că Dumnezeu este complice al răului, ci doar că omul îşi poate folosi rău darul. Spre deosebire de Mihail Neamţu, care răspunde îngrijorării lui Mircea Platon în privinţa plecării masive a românilor în străinătate invocînd „şansa providenţială în darul libertăţii”[8], părintele Stăniloae afirmă că adevărata libertate este cea exprimată de om printr-o hotărîre existenţială în legătură cu aspecte „de supremă importanţă pentru existenţa sa, pentru existenţa celor din jurul său, cînd îşi dă seama că prin hotărîrea sa într-un sens sau altul se joacă o carte mare a destinului său şi al altora.”[9] Mai mult, hotărîrea prin care este realizată „libertatea creatoare de istorie”, cum numeşte D. Stăniloae această libertate adevărată, nu este luată în urma unei atente cumpăniri a avantajelor şi dezavantajelor, ci în primul rînd în ascultare de porunca lui Dumnezeu, adică prin ascultare de bine, prin con-formare cu Cel bun : „Atunci e omul liber,” scrie părintele Stăniloae, cînd „nu poate să nu asculte de porunca de sus”.[10] De aceea, dacă omul creşte odată cu libertatea sa, adică în măsura în care îşi exercită libertatea prin hotărîri sinergice, el slăbeşte în fiinţă atunci cînd slăbeşte în libertate.[11] Iar omul slăbeşte în libertate pe măsură ce se împotriveşte lui Dumnezeu – şi, implicit, existenţei sensului în istorie.[12]

Prin urmare, a spune că „istoria este lipsită de sens” duce tocmai la acea ieşire din istorie de care dl. Tismăneanu vrea să ne salveze. „Unde nu se face uz de libertate, nu este istorie,” spune părintele Stăniloae.[13] Decretînd lipsa de sens a istoriei, dl. Tismăneanu nu face altceva decît să ne lipsească de darurile fără de care nu mai putem fi nu doar români, dar nici măcar oameni. În absenţa istoriei, adică a ocultării chemării lui Dumnezeu, omul se schimonoseşte. Omul este atîta cît este istoria sa. Iar istoria sa este atîta cît s-a lucrat din darurile cu care omul a fost dăruit: „cît bine, cîtă năzuinţă spre bine este în viaţa omenească, atîta istorie este în ea.”[14]

Cînd Moise i-a cerut Faraonului să-l lase pe Israel să plece, el cerea o libertate care era în primul rînd politică. Dar aceasta este legată de experienţa libertăţii adevărate, spirituale. Căci nu poţi trăi pe deplin libertatea interioară în pămînt străin. Însă tocmai la acest proces asistăm în prezent: dl. Neamţu încurajează părăsirea Coastei Boacii, a patriei istorice, adic[ a locului propriu, în timp ce dl. Tismăneanu îi cere poporului să-şi părăsească patria cerească, să renunţe la orientarea spre Dumnezeu. Primul ne dă ca model pe Fiul risipitor; celălalt pe Fratele Fiului. Dar, în definitiv, amîndoi ne cer să uităm de Tatăl. Care continuă, spune părintele Stăniloae, „să calce duduind magnific prin întreaga istorie.”[15]

---

[1] http://tismaneanu.wordpress.com/2009/07/05/o-dezbatere-la-rfi-cu-vladimir-tismaneanu-catalin-avramescu-si-horatiu-decuble/

[2] Osip Mandelştam, Eseu despre Dante, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2001, p. 20.

[3] Cum era de aşteptat, tocmai aceasta este atitudinea pe care ne-o îngăduie elita. Vezi H.-R. Patapievici, „A fi ortodox”, în Politice, ed. a III-a, Humanitas, 2002, pp. 227-228. Nu am întîlnit pînă acum în România o altă critică, făcută de pe poziţii creştine, a ispitei evadării din istorie, în afară de cea a lui Mircea Platon. Vezi eseul său „Noi gânduri despre ortodoxul român, în lume, astăzi”, Rost, nr. 69, nov. 2008 (http://www.rostonline.org/rost/nov2008/ortodoxul.shtml).

[4] Criza gîndirii ştiinţifice contemporane este determinată de practicarea a două presupoziţii de neîmpăcat. În funcţie de termenul privilegiat, procesul de cunoaştere sau obiectul de cunoscut, ni se spune atît că nu putem cunoaşte realitatea în datele ei ireductibile, cît şi că este posibil ca progresele tehnologice să facă posibilă o cunoaştere definitivă a realităţii. Unii teologi entuziaşti se grăbesc să vadă în scepticismul ştiinţific un aspect complementar cu teologia apofatică şi în concluziile fizicii cuantice o recunoaştere a principiului spiritual în universul material. Aşa se explică de ce, la un Lazăr Puhalo de pildă, afirmaţiile dogmatice ajung la rîndul lor să fie definite, în acord cu istoria ideilor ştiinţifice, drept „modele explicative” provizorii. Pentru manipularea teologiei apofatice, vezi studiul lui Mihail Neamţu, „Sf. Grigorie de Nyssa – Despre Limbaj şi frumuseţe” publicat în Idei în dialog în numerele din martie, aprilie şi mai 2009. O coincidenţă sugestivă face ca ultimul volum al lui Mihail Neamţu, Elegii conservatoare, să fie publicat la aceeaşi editură, Eikon, la care au apărut trei din principalele cărţi ale lui Lazăr Puhalo. Victima este, de această dată, conservatorismul însuşi. Odată ce omul s-a înstăpînit peste limbă, realitatea este de asemenea robită, confirmînd temerea lui Mandelştam: „Stăpînul [adică înţelesul, nota mea, G. F.] a fost alungat din casă şi acum el nu mai are curajul să se întoarcă. Ce se va întîmpla cu dorul cuvîntului de sensul lui? Se va naşte oare din asta o relaţie de iobăgie?” (O. Mandelştam, op. cit., p. 22).

[5] Dumitru Stăniloae, „Dumnezeu în istorie” în volumul Ortodoxie şi românism, Editura Arhidiecezană, Sibiu, 1939, reeditat de Asociaţia Românilor din Bucovina de Nord, 1992, p. 204.

[6] Ibid., p. 205.

[7] Ibid., p. 207.

[8] M. Neamţu, „Ortodoxia românească. Deficitul comunicării şi inflaţia retorică”, Idei în dialog, nr. 8 (47), august 2008, p. 22 (http://www.ideiindialog.ro/files//ideiindialog_2008_august.pdf).

[9] D. Stăniloae, op. cit., p. 208.

[10] Ibid., p. 209.

[11] Ibid., pp. 212-213.

[12] Nu ştiu în ce calitate a fost invitat dl. V. Tismaneanu să vorbească la evenimentul lansării la Bookfest 2009 a volumului dnei Brânduşei-Tereza Palade, Profeţii relativismului moral. O istorie a transformării conştiinţelor (sunt convins că ar fi putut la fel de bine susţine ori critica cartea, dacă nu cumva şi-şi); faptul în sine este grăitor însă pentru competenţa dnei Palade în domeniul relativismului moral. Chiar dacă nu avea habar de preţuirea dlui Tismăneanu pentru o carte anti-europeană şi anti-creştină precum Nobleţea spiritului a lui Rob Riemen, rămîne surprinzătoare ideea de a-i propune cuiva cu alergii declarate faţă de posibilitatea ca istoria să aibă un sens să prezinte cartea unui autor aparent creştin.

[13] D. Stăniloae, op. cit., p. 207.

[14] Ibid., p. 215 (subl. n., G. F.).

[15] Ibid., p. 216.

Evaluatorii Europei

O adolescentă americancă în vîrstă de 17 ani este răpită împreună cu prietena ei la puţin timp după sosirea lor la Paris. Tatăl fetei, un fost agent secret american, vine pe urmele ei pentru a o salva. Descoperă astfel o întreagă reţea de traficanţi de fete, de la simpli racolatori la plasatori şi clienţi, reţea care funcţionează perfect cu complicitatea unor poliţişti francezi şi cu interesul „economic” al unor membri onorabili ai societăţii pariziene. Agentul ştie că se află în criză de timp, aşa că pe cei pe care nu-i lichidează îi bagă în spital. Ultimul ticălos ucis este chiar „proprietarul” fetei răpite, şeicul arab care încearcă, cu hangerul la gîtul fetei, să negocieze. Încearcă, fiindcă glonţul îl opreşte chiar în timp ce rostea cuvîntul „negotiate”.

Aceasta ar fi, pe scurt, acţiunea filmului Taken, în regia lui Luc Besson, cu Liam Neeson în rolul principal. Dincolo de faptul că este un bun film de acţiune, el merită văzut mai ales pentru cîteva din implicaţiile sale. De pildă, pentru constatarea că răul nu este limitat la indivizii ne-educaţi, abrutizaţi, barbari. Aşa cum o spune un personaj rafinat din film, Patrice Saint Claude, „este o afacere unică, cu clienţi extrem de speciali”. Aceşti clienţi „speciali” au gusturi exigente şi venituri care le permite să şi le satisfacă. Nu au nevoie de literatură pentru a-şi imagina că sînt Casanova, după cum explica dl. Liiceanu funcţia literaturii într-un dialog cu Vargas Llosa. Kim, fiica lui Bryan (Liam Neeson), închide tranzacţia ca cea mai valoroasă marfă: este virgină şi ştie două limbi străine.

Chiar dacă este vorba despre o americancă, putem vedea filmul şi în cheie simbolică: ca şi cum ar vorbi despre o Europă care de această dată nu mai trebuie să fie răpită, de vreme ce europenii înşişi sînt gata să o vîndă clientului care oferă mai mult. Impresie care nu poate decît să fie întărită de statuia Europei călare pe taur din faţa sediului Parlamentului European de la Strasbourg. Precum steluţele drapelului european, cu toţii sînt uniţi, de la oamenii de cultură la traficanţi, intermediari şi „organizatori” în virtutea unui interes comun. Oamenii de cultură europeni sînt încă importanţi pentru că ei fac expertiza şi dau preţul de referinţă. E drept, nobleţea spiritului îi face să fie puţin încordaţi pînă în clipa în care aud vocea reconfortantă a licitatorului: „The transaction is complete. Please pick up the merchandise.”