Sarcina educației

Sarcina educației

constă în păstrarea gustului.

Dar pentru că Școala are gust de McDonald’s,

iar Biserica are gust de KFC,

Familia are gust de căcat.

Cui îi mai pasă de gustul Domnului?

1 iunie

Copilăria se zbate în noi

ca o pasăre cu capul tăiat,

care nu știe încotro s-o apuce.

Copilăria se zbate în noi

ca o pasăre fără pene,

care nu mai poate zbura.

Copilăria se zbate în noi

ca Pasărea Dodo,

de care nu ne mai putem sătura.

Dependințe

Mă sună să vadă dacă's beat,

mi-e rușine să o dezamăgesc de fiecare dat',

dar chiar mi-e greu să beau la nouă și cinșpe,

scuze, la doișpe fără zece eram cam ocupat,

la unu ploua,

iar la trei era deja prea tîrziu.

Poate că e timpul să mă las
și s-o apuc pe-un alt făgaș.

Despre oameni și cîini

          În dimineața asta, pe la 9:30, am întîlnit-o la intrarea într-un hipermarket bucureștean din sectorul 3 pe Tanti Rodica. Este bătrînă, urîtă și fără dinți în gură. Cu siguranță, este și proastă. Altfel ar fi știut că în magazin nu au voie decît oamenii, nu și cîinii. Este limpede că nu știa acest lucru, de vreme ce tot încerca să intre, fiind scoasă afară de fiecare dată de agenții de pază. Era alungată așa cum ai alunga un cîine.

Am încercat să-i înduplec pe paznici, spunîndu-le că bătrîna este cu mine. Că are bani, că nu e nebună, că nu fură. Că au și ei o mamă. Că sînt și ei oameni. Că-i bate Dumnezeu. Răspunsul era, de fiecare dată, același: „Vorbiți cu Șefu’”. În grădina Maicii Domnului, pînă și Domnul se teme de „Șefu’”.

Criticii comunismului nu obosesc să ne amintească de falimentul comunismului, deși tocmai falimentul lui ne-a salvat, nu capitalismul, nu dreapta. Oricît s-ar strădui elita de dreapta să-l nască pe omul nou al comunismului din spuma bulelor din jacuzzi-ul în care își susține seminariile, falimentul omului nou comunist este de fapt cea mai mare realizare a proiectului comunist.

Din păcate, nu sîntem însă la fel de norocoși în privința omului nou al capitalismului. O dovedește mișcarea #rezist, pîrguirea tîrzie a concepției elitei interbelice bucureștene pentru care România nu poate rezista decît în măsura în care este modernă și nu poate fi modernă decît în măsura în care începe din nou, prin opera și gesturile respectivei elite. Eventualele rădăcini ale României pot fi recuperate și justificate doar în măsura în care sînt arhaice. Pentru că, gen, universale, gen.

Revoluția din Decembrie 1989 a reușit: a făcut posibilă revoluția #rezist, care a anulat toate efectele pozitive pe care momentul 1989 le-ar fi putut avea: solidaritate, unitate, responsabilitate.

Săracu’ Dragnea a apucat să pună și el mîna pe Belina, înainte ca economia de piață să ia tot restul. A luat, adică, oamenii, și i-a pus în rezervații protejate, precum zonele comerciale, unde cîinii nu au voie să intre.

PSD-ul trebuie studiat, vizitat, precum Marele Canion. Dăncilă trebuie respectată precum exponatele de la Antipa. Întîlnirea cu PSD este o șansă de a vizita ultima perioadă glaciară. E ca și cum am călători cu mașina timpului în trecut și am întîlni creaturi ciudate, care nici nu bănuiesc că sînt pe punctul de a ieși din istorie.

„De ce o scoateți din magazin?”, îl întreb eu pe unul dintre paznici. „Se vede pe cameră”, mi-a răspuns.

Mi-am propus să am și eu o cameră la mine de-acum încolo. Știu că toată lumea are cîte o cameră, și că toate camerele sînt focalizate pe pisici și căței.

Sincer să fiu, nu cred că voi lua ceva laikuri pe cîinii mei: sînt bătrîni, săraci și fără dinți în gură.

Asta e, n-au mai rezistat la atîta omenie.

            Ghinion!

Isihie

(în amintirea părintelui Ghelasie Gheorghe)

Ne-am strîns în jurul unei fierturi isihaste

(o parte ceață, o parte aghiazmă,

o parte noapte și una zîmbet de avvă);

tăcerea ne este la îndemînă aici,

putem turna în ea tot ce voim și tot ce nu voim să spunem,

tot ce voim și tot ce nu voim să auzim.

În chilie, liniștea se ridică din ceștile tăcerii ca un duh

care ne judecă cu vorba în timp ce ne spune din ochi:

„All will be well and all will be well and every kind of thing shall be well”

Dar cînd lumea ne-a întrebat apoi:

„Cum e? Cum a fost?”

O pauză stînjenitoare ne-a strîns de gît

cu puterea vieții lăsată deoparte;

În lume tăcerea este dureroasă,

respirația te sufocă

și chiar dacă aici oglinda încă se mai aburește,

liniștea rămîne clară.

În zadar am astupat ascunzătoarea liniștii

cu vorbe iscusite,

degeaba am tot gustat apoi din savoarea altor licori alese:

liniștea ne-a hăituit neîntrerupt,

de parcă am mai fi putut vorbi tăcînd,

de parcă am mai fi putut încă asculta

lucruri de care nimeni nu a mai auzit vreodată.

Legături primejdioase

Moartea îi face Vieții cu ochiul; ofensată, Viața își împinge mîndră pieptul înainte.

Moartea îi întinde Vieții o floare, spunîndu-i: „Îți stă bine în negru, îmi plac persoanele serioase.”

Viața se scuză printr-o glumă: „Nimeni nu ia viața în serios, așa că n-am de ales, măcar eu să mă iau în serios...”

Atunci Moartea spuse: „Te iau eu în serios. Te iau de nevastă.”

„Ai casă? Ai serviciu? Vrei copii?”, întrebă Viața prevăzătoare.

„Am toate casele. Am un serviciu stabil, un program elastic, asigurare de viață și nenumărate alte beneficii. Iubesc copiii de parcă ar fi ai mei și îi vreau pe toți”, răspunse Moartea cu însuflețire.

„Minunat!”, aprobă Viața. „Vom trăi uniți pînă cînd Învierea ne va despărți.”

„Nu știu cît de uniți vom trăi, dar te asigur că vom muri cît se poate de uniți”, ripostă Moartea cu sarcasm.

 „Te bazezi pe boldul ăla vechi? Ai uitat oare că a fost desfăcut? Că legăturile morții au fost rupte? Că firea e prinsă de nădejdea învierii? Hai mai bine să ne bucurăm de ce avem acum, să ne bucurăm de viață,” propuse Viața zîmbind.

„E prea tîrziu,” răspunse Moartea îndepărtîndu-se indispus. „Am bănuit eu că ești neserioasă de cum ți-am văzut marginile albe ale veșmintelor de dedesubt.”

Anul Omagial al Unităţii de Ciolan

„Va creşte o ţară de hoţi şi mincinoşi, care nu mai au nici o frică de nimeni. Vor ajunge să-şi omoare şi proprii părinţi. Doar numai Bunul Dumnezeu să-şi întoarcă mila, sper eu, şi rugăciunile părinţilor. Eu am mers la şcoală pe timpul regelui Mihai, fie iertat. La toate sărbătorile mari, ne încolona frumos şi ne ducea la Sfânta Biserică, ne împărtăşea. La cei săraci, de Paşte şi de Crăciun le dădea hăinuţe şi încălţăminte. Nu era haosul de acum, cei de la putere să-şi facă vile şi terenuri, iar de ţară nici nu le mai pasă. Era credinţă, omenie şi respect. Părinţii şi moşii noştri s-au luptat pentru ţară, mulţi şi-au vărsat sângele. Ei au făcut România Mare, iar alţii o dărâmă. Tatăl meu ne spunea cum a fost luat de unguri pe front şi cum a fost dus în Galiţia, unde a fost rănit. Aşa ne povestea nouă, la copiii lui şi plângea. Soţul meu a luptat în războiul al doilea. Acum luptă mulţi pentru ciolan, nu pentru ţară.

Acum nu mai este nimic din ce a fost. S-au îngropat toate.”

http://convorbiri-literare.ro/?p=9655

Fiecare viață contează

Nu ne putem salva viața singuri. Nu putem salva viața nimănui. Omul, singur, poate doar prelungi ori scurta viața.

Viețile noastre nu ar putea fi prelungite dacă nu ar putea fi salvate.

Nu ar putea fi scurtate dacă nu ar putea fi osîndite.

Dar ar putea fi doar irosite, uzate, epuizate?

Nici măcar atunci cînd le vom crede salvate doar pentru că au fost prelungite, sau cînd le vom crede scurtate doar pentru că au fost osîndite.

Viața nu contează pentru că este unică, pentru că este a mea, ori a ta.

Nu contează pentru că este lungă, nici pentru că este efemeră.

Viața nu contează doar pentru că poate fi salvată.

Viața contează pentru că este salvată.

Semn din cer

Ceruri umblătoare,

prietenoase, dușmănoase,

mirate, nepăsătoare,

triste, voioase,

unele anunță vreme bună, altele furtună.

Din adîncul chitului

strălucesc în ochii cerului întunecat de uitare

semnele vremilor.

Nebunie și crimă

„Dar când ne simțim un popor tânăr și nedoborât de atâtea încercări grele, când abia ne-am deschis ochii și abia ne-am ridicat pe picioare, să răbdăm oare a ne năvăli: nepăsarea față cu drepturile cetățenești, lăcomia d’a jertfi pe toți în vederea unui câștig personal, adormirea oricărei iluzii, singurile cari dau energie unui popor, și nepăsarea de lege, de legea care numai ea povățuiește drept energia unui popor?

Aceasta ar fi și nebunie și crimă.”

(http://convorbiri-literare.ro/?p=9579)

Scandalul inevitabil: Puntea sau Crucea

Dumnezeu se face om pentru ca omul să devină dumnezeu.

Dar dacă omul se face frate cu dracul pentru a trece puntea, cine se mai face frate cu omul pentru a duce crucea?

Toți vrem pacea cu lumea. Cei care s-au temut mai mult de dușmănia cu Dumnezeu decît de dușmănia cu lumea nu mai sînt printre noi.

Au devenit dumnezei.

Servicii

Antipatriotismul este întotdeauna profitabil și inteligent. Patriotismul este, de regulă, falimentar și stupid. 

În afară de cazurile cînd este antipatriotic.

Crime întunecate

Nu știu dacă anunțata și mult așteptata carte a dlui Patapievici, Anii urii, va apărea pînă la actuala ediție a Bookfestului. Ar fi cartea tîrgului. Dacă vreți să știți de ce, urmăriți filmul Dark Crimes (https://www.imdb.com/title/tt1901024/)

Pentru că, după cum îl informează șeful poliției pe detectivul care investiga o crimă,

„See, people don't want justice. They want good and evil. Big, bright stories told with conviction.

That's what we do. That's what you did. You wrote the big, bright story, told with conviction. Well done.”

Lumea nu vrea dreptate, vrea doar bine și rău, iar dacă răul e bun, nu are nici o importanță. Nu are nici o importanță, chiar dacă binele e rău.

De fapt, răul nu e nici măcar rău. Nici măcar nu a vrut să facă rău. Nu a dorit nimic altceva decît să-și salveze familia:

„This is the only... the only family I have. And nothing is going to get in its way. Because this is the best I can be.

I'm sorry.”

Știm că, de fapt, nu le pare rău.

Dar atunci de ce simt nevoia să o spună?

Din simplul motiv că nu mai simt nimic.

Nimic în afara atașamentului pentru propria lor familie.

Au nevoie de sentimentele puternice ale celor ce simt, au nevoie de noi, doar pentru a-și apăra povestea. Pentru a-și apăra familia.

După cum noi avem nevoie de ei, de poveștile lor mari și luminoase, din același motiv.

Dar fără umbrele proiectate de noi, crimele lor ar fi dureros de vizibile.

Bine ați venit la Tîrgul de carte!

Well done!

Era de așteptat: Simona a fost învinsă de o fetiță de cinci ani!

Bine, Svitolina a jucat mai bine.

Dar de ce a jucat Simona mai prost?

Poate că este doar o coincidență că mîine este ziua de nume a ucrainencei.

N-are nici o legătură cu faptul că Svitolina s-a apucat de tenis la vîrsta de cinci ani, geloasă pe atenția de care se bucura fratele ei mai mare care juca deja tenis.

N-are nici o legătură cu faptul că Svitolina este prietenă cu un tip pe care l-a văzut la sală, și care i-a plăcut pentru că este înalt.

N-are nici o legătură cu faptul că tot ce-și dorește Svitolina este să fie numărul 1.

N-are nici o legătură cu faptul că Simona își dorește mai mult.

Are legătură doar cu dificultatea de a juca împotriva unor copii de cinci ani.

Prieten și dușman

Ce te-apropie,

te și desparte,

te pierzi,

ori te salvezi

după cum te-așezi.

Cazi prin trup,

prin trup te-nalți,

fîrtat și nefîrtat,

aici te poartă,

dincolo îl porți.

Un sfîrșit fără poveste

Nu știu ce mai face x,

n-am mai auzit nimic de y,

bine, nu era grec deloc,

era neamț,

dar chiar și așa,

e ciudat că nimeni nu mai știe nimic despre nimeni,

de parcă Moartea ne-ar fi tras tuturor o palmă

pentru că ne-am întors prea tîrziu.

Ura înălțătoare

Mi s-a părut nimerit să scriu ceva despre înălțarea elitei chiar la sărbătoarea Înălțării Domnului, pentru că este vorba despre o înălțare făcută în numele Domnului, dar împotriva Lui. Înălțarea elitei ne oferă modelul unei false înălțări, care rămîne falsă chiar dacă este realizată cu sprijinul direct al ierarhiei BOR.

BOR a lăsat elita să gîndească în locul ei, ortodoxia românească asumîndu-și dificila sarcină a contemplației. La drept vorbind, dacă avem în vedere eforturile de gîndire ale teologilor ortodocși români (expresia „teolog ortodox român” trebuie folosită totuși cu prudență, căci în majoritatea cazurilor reprezintă o contradicție în termeni, după cum se poate vedea în acest caz dramatic în care un ierarh ortodox teolog se avîntă curajos, cu ochii minții bine închiși, pe terenul atît de riscant al gîndirii conceptuale: http://ziarullumina.ro/lumina-taborica-si-lumina-neoliberala-progresista-131139.html), poate că nu e rău că teologia românească contemporană și-a rezervat practica mistică, completată, în scurtele pauze dintre exercițiile de meditație, prin achiziționarea mașinilor de lux.

Am aflat despre o nouă carte a domnului Patapievici din textul lucid și cumva dezamăgit al dlui Alexandru Racu (https://alexandruracu.wordpress.com/2018/05/14/patapievici-revine-cu-o-carte-despre-ura/). Și nu ai cum să nu fii dezamăgit cînd descoperi că autorul Politicelor continuă să lucreze la o țesătură a urii suficient de cuprinzătoare pentru ca nici un omuleț patibular să nu rămînă pe dinafară.

Judecînd după interviul din Newsweek (https://newsweek.ro/interviuri/horia-roman-patapievici-si-anii-urii-le-clocotea-in-priviri-furia-ca-exist-ca-respir), dar și după salutarele observații ale domnului Alexandru Racu, se pare că prin ultima sa carte domnul Patapievici își confirmă și ne demonstrează totodată existența milioanelor de omuleți patibulari, imuni la adevăr, la argumente, solidari în ura lor împotriva elitei în genere și împotriva lui în mod special. Nu știu cît de mult dorește mulțimea să-i verse sîngele (și să i-l bea, imagini simbolice ale antisemitismului medieval proiectate răsturnat asupra imaginarului colectiv actual), dar mi se pare că HRP dorește cu intensitate să se scalde în propriul sînge, asumînd metodic și compunînd conștient rolul țapului ispășitor.

Nu cred că există oameni care se simt mai buni doar pentru că-l urăsc pe HRP. Violența verbală a angajaților Antenelor nu este propriu-zis ură: este bălăcăreală, caterincă, vrăjeală. Este o ură de sanchi. Există, e drept, o ostilitate publică mai largă față de elită. Dar aceasta ar putea fi explicată la fel de bine ca o reacție de apărare față de un grup a cărui identitate este definită nu doar prin cultul valorilor, ci și prin aversiunea, dezgustul și disprețul față de „gloata ineptă”.

Dar HRP nu permite o astfel de posibilitate de interpretare a urii care-l vizează. După cum nu vorbește nici despre ura bună. Într-adevăr, există, din păcate, o ură care „face bine”, o ură care poate fi întrebuințată nu doar pentru a-i face pe cei care urăsc să se simtă mai buni, așa cum consideră dl Patapievici, ci care îi face și pe cei urîți să se simtă mai buni, mai speciali. O ură care le confirmă superioritatea, sentimentul unei alegeri, al unui destin aparte. Mă tem că ura „bună” este cea mai mare și mai gravă dintre toate tipurile de ură. Este ura de care ai nevoie. Este ura care înlocuiește binecuvîntarea pe care nu ai primit-o niciodată.

Instrumentalizînd ura mai bine decît adversarii ei, elita a devenit singurul beneficiar efectiv al mineriadelor: sloganul „moarte intelectualilor!” a fost păstrat și pus într-o circulație permanentă în scopul legitimizării-prin-victimizare a unui grup de oameni care, dacă nu s-ar fi considerat vînat, fie ar fi dispărut, fie ar fi fost nevoit să evolueze spre un gen de organism etic despre care îi place să vorbească tot atît de mult pe cît urăște să îl întrupeze.

Ar fi o eroare totuși să ne închipuim că elita îi urăște pe inferiori. Elita nu-și permite să urască. Pe de o parte, pentru că ura îți împiedică gîndirea, situație care poate întîrzia sau chiar împiedica efortul de elaborare a unei arhitecturi a urii, edificiul propriei înălțări. Pe de altă parte, pentru că este nedemn să urăști un inferior.

Dar cine sînt inferiorii? Toți cei care nu iubesc elita. Nici măcar nu este nevoie s-o urăști: este suficient dacă nu ai citit-o, dacă nu o frecventezi. Sau, dacă i-ai citit pe oamenii elitei, ești inferior pentru că nu i-ai admirat. Înseamnă că ai citit prost. Și ai citit prost pentru că ești inferior.

De ce ești inferior? Pentru că ai posibilitatea înălțării, dar o refuzi. O refuzi, pentru că ești păcătos. Păcătuiești împotriva spiritului.

Dar pînă cînd PF Daniel va proclama solemn că refuzul înălțării odată cu elita este un păcat împotriva Spiritului Sfînt (care este aproape același lucru cu Duhul Sfînt, doar că mult mai sfînt), eu zic să ne bucurăm și să îndrăznim a spune: Hristos S-a Înălțat!   

Microcultură

Supraoameni la supraofertă,

suboameni la subofertă,

oameni de cultură la contraofertă.

Derbedeii și țoapele

nu satisfac nici o cerere.

Ei doar se țin

de mîna invizibilă

care reglează piața liberă.

Mîna invizibilă nu produce oameni.

Mîna invizibilă nu produce decît 

supraoameni, suboameni și oameni de cultură.

Mîna invizibilă nu produce derbedei și țoape.

Derbedeii și țoapele sînt doar resturile 

de la supraoameni, suboameni și oameni de cultură.

Oamenii nu se produc în piață.

Oamenii nu se produc.

Oamenii se reproduc. 

Pentru că nu sînt produși de mîna invizibilă,

doar derbedeii și țoapele au șansa de a deveni oameni.

Deocamdată, nu există oameni.

Nu pentru că nu ar exista cerere.

Nu pentru că nu ar exista ofertă.

Ci pentru că nu mai există locuri.

Pentru că nu mai există lume.

Nu mai există decît piața.

Un loc de odihnă

În fiecare seară adorm în lumea mea,

în fiecare dimineață mă trezesc în lumea cealaltă

plină de o nouă lumină, de o verdeață neatinsă;

răsare o durere proaspătă

în fiecare dimineață,

în fiecare dimineață o întristare și o suspinare nebănuite

mă-ndeamnă să ies la lucrul meu și la lucrarea mea pînă seara

cînd lumea cealaltă

își cunoaște apusul ei

strînsă în aceeași veche bucurie

din lumea mea.

Cît s-au mărit lucrurile Tale, Doamne! Umplutu-s-a pămîntul de bucuria Ta!

Gaudeamus Igitur

Dacă doriți să înțelegeți de ce peisajul românesc de după plecarea Doinei Cornea arată mai dezolant decît în timpul vieții ei, ba chiar mai dezolant decît era în vremea comunismului, citiți textul dlui Alexandru Racu „Lumânarea și girofarul” (https://alexandruracu.wordpress.com/2018/05/09/lumanarea-si-girofarul/)

Lumea românească arată jalnic pentru că, de fapt, nu-i lipsește Doina Cornea. Nu-i lipsesc, adică, bunul simț, simțul dreptății, credința. La drept vorbind, valorile pentru care a luptat Doina Cornea ne incomodează. Odată cu plecarea ei, am început să ne simțim mai bine.

Vorba unui clasic în viață: Să trăiți bine!

În 1983, Doina Cornea era dată afară din Universitatea Babeș-Bolyai. Într-un interviu, Doina Cornea prefera să nu-și amintească de mizeriile pe care i le făcuseră colegii ei universitari pînă în momentul demiterii. Despre Cluj, în general (polul civilității pentru mulți dintre românii de astăzi), avea amintiri mai degrabă nefericite.

În 1983, actualul patriarh Daniel era lector la Institul Ecumenic de la Bossey – Elveția și și profesor asociat la Geneva și Fribourg (https://ro.wikipedia.org/wiki/Patriarhul_Daniel).

În 1983, domnul Gabriel Liiceanu era bursier al Fundației Alexander von Humboldt (https://ro.wikipedia.org/wiki/Gabriel_Liiceanu).

Biserica trebuia salvată.

Limba curată trebuia salvată.

Astăzi, limba continuă să fie salvată: dacă n-ai decît un procent de 5% de minciună în teza ta de doctorat, ești curat.

Astăzi, Biserica continuă să fie salvată. Chiar și cu mai puțin de 5%: este suficient să donezi 2% din impozitul pe venit pentru a fi mîntuit.  

Rețetă

Notă: Îi recunoaștem pe marii magiștri după bemolul „eu nu prescriu rețete”. Îndemnul îmi pare însă cel puțin discutabil, avînd în vedere că silueta magiștrilor noștri post-decembriști trădeaza o evidentă complicitate cu maeștrii culinari.

Pe Cozonacul de Paști nu-l găsești la magazin.

Nu-l găsești la pangarul bisericii.

Nu-l găsești la cuscri, la socri, la vecini.

Nu-l fac gospodinele.

Nu-l face drojdia proaspătă.

Nu-l face făina proaspăt cernută.

Nu-l fac ouăle de țară.

Nu-l faci tu.

Pe Cozonacul de Paști nu-l face frămîntatul îndelungat.

Îl fac Paștile.

Cozonacul de Paști îl faci cînd te lași frămîntat

cu toate remușcările și temerile tale și nădejdile tale,

cu toți demonii tăi,

într-o plămadă de sînge și apă și oțet

și miresme

de care oricum nu mai este nevoie

pentru că a crescut, a copt

și a înviat.

Pesticide și pesticizi

Dacă vi se întîmplă ca atunci cînd încercați să cumpărați cireșe, căpșune, ardei, carne, lapte sau pîine, să întîlniți anunțul „Atenție! A nu se consuma coaja, sîmburii, miezul sau codițele! Orice parte a produsului este toxică! Nu consumați decît ambalajul sau eticheta! Sînt făcute cu grijă din materiale reciclabile!” e bine să știți că nu este vorba despre o eroare.

Multă lume crede că pesticidele se reduc la agenții chimici sau biologici de combatere a dăunătorilor. Ne este greu să admitem existența unor agenți ideologici însărcinați cu combaterea acelor dăunători pe care ei i-au produs în primul rînd: pesticizii.

De regulă, pesticizii au mai multe bărbi, dar o singură trompă.

Fără pesticizi nu am fi avut niciodată nevoie de pesticide.

Trompa care ne este arătată uneori trezește pe bună dreptate interesul multor consumatori. Unii sînt doar naivi, alții curioși, iar cei mai mulți s-au săturat de gustul fad al etichetelor, și-și doresc măcar uneori ceva mai suculent, delicatese precum cele de care poate pe bună dreptate sînt bănuiți că se bucură pesticizii.

Din păcate, produsul respectiv este rezervat încă din timpul comunismului apărătorilor democrației, liberalismului și capitalismului. 

Este rezervat încă din timpul ateismului apărătorilor de astăzi ai credinței. Ai credinței că există trompă după moarte.

Toleranța și intoleranța

Sfîrșitul intoleranței

este casa de toleranță;

sfîrșitul toleranței

este societatea de binefaceri.

Deci casele de toleranță fac bine societății:

pe lîngă alte binefaceri,

ne vindecă de intoleranță

și de alte boli rușinoase.

Gravitatea gravidității

Unii au case,

alții au copii,

unii au case pentru că au copii,

alții n-au case pentru că au copii,

unii n-au nici case, nici copii,

alții au doar case,

alții doar copii,

copiii lor nu se joacă cu copiii noștri,

copiii lor au case, au mașini, au catedrale,

copiii noștri au doar aripi,
copiii noștri au doar copii.

Teroristul din metrou

Sînt singura persoană care zîmbește

din vagonul meu,

în toate vagoanele trenului meu

locurile de parcare sînt rezervate

pentru pasagerii cu iPhone

unde sîntem, unde am ajuns?

lîngă mine e un tip,

are o geantă, un fel de servietă, un fel de diplomat,

mai mare decît el,

în care ar putea încăpea și el,

dar nu și iPhone-ul lui,

apoi s-a urcat domnișoara cu cămașă în carouri

o asemenea cămașă merita o șansă

așa că am coborît la prima corespondență

cu lumea de la suprafață,

cu lumea din care am plecat,

n-am lăsat în tren nici o urmă,

zîmbetul nimicitor a trecut neobservat,
e un zîmbet în carouri

lăsat chiar lîngă ușă,

în care să se împiedice toți utilizatorii de iPhone,

în care să-și scape telefoanele,
apoi să le caute

adînc, adînc,

pînă-și vor descoperi zîmbetele lor de odinioară.

Mutare decisivă

(lui Ingmar Bergman)

Îmi umblă Moartea prin trup

de parcă ar fi al ei,

mă trage în joacă

de degetul mic al mîinii drepte

de parcă aș fi uitat să ies din șah.

E prea tîrziu pentru o rocadă,

chiar dacă mut inima în față,

tot rămîn în șah.

Fiecare piesă sînt eu, sîntem noi,

sîntem el.

Îmi umblă Moartea prin trup

mă măsoară din cap pînă-n picioare

mă privește în ochi,

îmi șoptește la ureche,

îmi dă să gust din amarul vieții

și tot nu se satură,

și tot mă întreabă:

„Îi dau inima pe-o pîine?

Pîinea pe roada unui pom?

Roada pe piatră?

Piatra pe șarpe?

Șarpele pe rege?”

„Nu-i inima mea”, îi spun.

„Nu-i pîinea mea.

Nu-i roada mea.

Nu-i piatra mea.

Nu-i șarpele meu.

Eu nu am decît un rege,

iar inima mea este a lui.

Vorbește tu cu el.”

„Nu pot vorbi cu el”, răspunse Moartea,

„nu pot rămîne iar descoperită.

Dă-mi inima regelui tău!”

„Nu pot să-ți dau inima regelui meu”, i-am spus,

„inima lui nu este a lui,

inima lui nu este a mea,

inima lui este a inimii mele.”

Statistici

uitare: 427.000 rezultate

amintire: 1.180.000 rezultate

forgetting: 46.700.00 rezultate

remembering: 105.000.000 rezultate

Cei care vor să-și amintească sînt de două ori mai mulți decît cei care uită.

Cel care vrea să ne amintim este unul.

Cel care vrea să uităm este altul.

Unul vrea să ne amintim ceea ce vom fi.

Altul vrea să uităm ceea ce am fost.

Dar noi nu vrem să ne amintim decît ceea ce nu am fost și nu am putea fi.

A murit

A murit Doina Cornea,

a murit, chiar dacă a trăit,

a murit,

așa că de ce să trăiești,

mai bine să fii mort dinainte

ca nu cumva să trăiești vreodată

și vei avea atunci și tu o șansă

să spui ceva frumos despre valori, despre demnitate,

fără să simți nimic,

fără să te doară.

Et in Arcadia ego!

Nu știu dacă cel care l-a sfătuit pe Ceaușescu să organizeze mitingul fatal, cel din 21 decembrie 1989, este aceeași persoană care le-a sfătuit pe doamnele din PSD să ceară reparații morale de 500.000 de euro (http://www.mediafax.ro/social/irina-tanase-dancila-firea-si-carmen-dan-cer-daune-morale-de-500-000-euro-site-ului-times-new-roman-17177825). Ne putem aștepta însă ca efectul să fie același: persoane importante să dispară pentru totdeauna.

Ironia este că evenimentul se va produce în plină mișcare MeToo. Să sperăm că respectabilele și distinsele doamne din PSD se vor bucura mai ales de-acum înainte de respectul pe care-l merită – pe care-l merită oricine este capabil să-și evalueze onoarea cu atîta precizie.

Astropolitică

Să ne închipuim că PSD-ul este o planetă, una dintre importantele planete ale sistemului politic românesc. Bineînțeles, nici una dintre planetele familiare – PNL, PSD, ALDE, UDMR, MP – nu este o stea, deși fiecare dintre ele pretinde acest lucru. În termeni astropolitici, sistemul politic românesc este de fapt o anomalie, un sistem plurisolar: cîte ambasade străine la București, tot atîția sori.

Acuma, fiecare dintre aceste planete are un anumit număr de sateliți. Cei mai mulți apar și dispar; alții continuă să graviteze în jurul planetelor, atrași de ochii lor albaștri.

Toate planetele din sistemul nostru politic au ochi albaștri. Este prima condiție pentru a deveni planetă.

Dar nu este o condiție suficientă: chiar în aceste zile asistăm la un moment dramatic: transformarea unei planete într-un satelit.

Fenomenul a fost remarcat de numeroși observatori. Singura întrebare care se (mai) pune este în satelitul cărei planete se transformă PSD-ul.

Viețuitorii optimiști ai planetei PSD speră că se vor transforma în praf de stele. Cel puțin asta par să spere „victimele” PSD, care cer daune morale pentru ofensa care le-a fost adusă.

Problema este că planeta PSD nu a fost niciodată o stea. Iar în urma scandalului „reparației morale”, nu va mai rămîne din ea nici măcar o planetă.

Să le fie praful cosmic ușor!

Ihtis

Cîrligele înfipte în mine

pe cînd îmi pregătesc montura mea specială

mă aduc mai aproape de peștele meu.

Chiar dacă unul îmi va scăpa,

chiar dacă pe altul îl voi elibera

chiar dacă pe unii îi voi păstra și-i voi mînca,

peștele meu tot nu-mi va da drumul

pentru că am prins mai întîi în mine

cîrligul din el.

Slăbănogii, curvele și marionetele

Duminica trecută a fost Duminica Slăbănogului, a paraliticului vindecat de Domnul la Bazinul Vitezda (Ioan 5:1-16). Episodul mi-a amintit de o scenă din timpul facultății, cînd un asistent m-a întrebat dacă „aveam pe cineva” în facultatea de teologie sau măcar undeva prin „sistem”. A fost dezamăgit să afle nu doar că nu aveam pe nimeni, ci și că nu voiam să am „pe cineva”. În afara pasiunii comune pentru teologia ortodoxă (morală și spiritualitate), nu aveam nimic mai consistent de împărtășit: nici nu aveam om, nici nu eram omul cuiva. Eram doar un slăbănog printre mulți alții. I-a părut sincer rău pentru mine. O știu, pentru că mi-a spus-o.

Acesta este contextul în care am aflat de penalizarea acordată siteului New Times Roman pentru un text insultător (vezi detalii aici: http://blog.activewatch.ro/freeex/curvele-de-la-cncd-i-o-sug-lui-dragnea/).

Personal consider că termenul este insultător în primul rînd pentru curve, nu pentru femeile onorabile. Mai precis, termenul „curvă” este jignitor nu doar pentru cineva care nu este curvă, ci și pentru curvele care se respectă. Cum poți confunda pe cineva care lucrează pe Centură cu cineva care lucrează în Parlament, în Guvern sau la Președinție. Doar pentru că prestatorii de servicii din ultima categorie iubesc sincer? Cum ar putea fi numit curvă cineva care iubește sincer Puterea?

Dar pot ei iubi? Se bucură aceste ființe măcar de libertatea unei curve? O curvă poate spune nu. O curvă poate negocia, nu este obligată să accepte oferta clientului. O curvă are timp liber, este liberă după program. Ar fi un lucru de dorit să avem curve în politica românească: curva se vinde doar pe sine, politicienii ne vînd pe noi. Chiar dacă toți politicienii încearcă să negocieze, pînă la urmă toți acceptă suma (avantajele, privilegiile ori șantajul) oferită inițial.

La sfîrșitul programului devine măcar un singur politician liber, ori sînt băgați cu toții la locurile lor, în sertare și pe rafturi?

Din păcate, ne lipsesc curvele. Nici în rîndul elitei, nici printre politicieni, nu le putem găsi. Mi-aș fi dorit să avem curve în Biserică, în politică, în cultură. O curvă iertată de Domnul a fost cea dintîi care l-a văzut înviat. Un tîlhar a fost cel dintîi om intrat în rai.

Dar noi nu mai avem astăzi nici tîlhari, nici curve. Nu avem decît marionete, păpuși gonflabile care pot spune și da, și nu. În funcție de sfoara trasă, de locul unde o apeși, păpușa poate da din cap că „nu”, că „da”...

Siteul New Times Roman a trebuit să fie amendat: pe de o parte, pentru nesimțire. Dar mai ales pentru că risca, prin generalitatea tonului, să ne facă să înțelegem că România este condusă nu de curve, ci de păpuși gonflabile.

De treizeci și opt de ani, Slăbănogul din Evanghelie aștepta un om. De douăzeci și opt de ani, în drumul spre bazin românii se împiedică de niște marionete.

Și nu e nici un om care să-i ajute — nici măcar o curvă, sau un tîlhar. Între noi și bazin nu există nici un om. Nu există decît „cineva”. Cineva care ne ajută nu să ne vindecăm, ci să devenim, la rîndul nostru, cineva.

Cum devii cineva? Cînd nu te mai interesează apa vindecătoare. Cînd nu-l mai aștepți pe Îngerul Domnului. Cînd Domnul nu este decît un „cineva”. Cînd cel mai rău lucru care ți s-ar putea întîmpla e să fii „curvă”, nu marionetă.

Cînd cel mai rău lucru care ți se poate întîmpla e să fii om. Pentru că dacă ești om, riști să nu mai fii cineva, să nu mai ai pe cineva. Riști să nu fii decît un simplu slăbănog.