Hristos în mijlocul nostru?

 

„Căpeteniile lor fac judecată pentru plocoane, preoții dau învățătura legii pentru plată și profeții profețesc pentru bani și se sprijină pe Domnul zicînd: «Domnul este în mijlocul nostru și prăpădul nu va veni peste noi!» Deci, din pricina voastră, Sionul va fi arat cu plugul ca o țarină și Ierusalimul va fi prefăcut într-un morman de ruine și muntele templului va ajunge o înălțime acoperită cu pădure!” (Miheia 3, 11-12)

O cetate sfîntă sfîrșește într-un morman de ruine din pricina necredinței slujitorilor ei corupți, nu din cauza păgînilor, nu din cauza Babilonului, Egiptului sau Romei. O grădină sfîntă devine otrăvitoare și un loc al morții precum un deșert din pricina îngrijitorilor ei ticăloșiți, nu din cauza francmasoneriei, transumanismului, secularismului, progresismului, comunismului, capitalismului, a Uniunii Europene sau a unei puteri străine. Acestea sunt doar instrumentele purificării prin distrugere a oricărui loc în care numele Domnului este luat în deșert de conducătorii statului și Bisericii. Iar poporul care, prin orbire și surzenie voluntare, susține nelegiuirea conducătorilor lui, este înlocuit de un neam străin.  

Ortodoxia românească în contextul epocii

 

„În ceea ce privește asocierea Preotului Mucenic Ilarion Felea cu mișcarea legionară, aceasta trebuie înțeleasă în contextul epocii.

[…] Prezența unor articole semnate de Părintele Dumitru Stăniloae, în care sunt strecurate idei prin care era susținută Mișcarea Legionară, trebuie interpretată în contextul epocii […].” (https://basilica.ro/preotii-ilarion-felea-ilie-lacatusu-si-dumitru-staniloae-marturisitori-ai-dragostei-crestine-intr-o-epoca-marcata-de-ura-si-dezbinare/ sublinierea în italice îmi aparține, G. F.)

 

Răspunzînd acuzațiilor privitoare la simpatiile legionare întreținute la un moment dat de unele dintre personalitățile ortodoxe propuse recent spre canonizare de Sf. Sinod al BOR, liderii ortodocși au subliniat că angajamentul legionar este nedemonstrabil pentru unii, precum părintele Stăniloae, sau este cel mult formal pentru alții precum Părintele Ilie Lăcătușu sau Părintele Ilarion Felea. Prin această poziție, ierarhia BOR pare că afirmă indirect sau voalat (termenul preferat de influencerii ortodocși), incompatibilitatea dintre legionarism și creștinism. Din păcate, ierarhia ortodoxă doar lasă să se înțeleagă acest lucru. La prima impresie, precizările recente ale reprezentanților BOR par să spună că printre sfinții închisorilor nu se pot număra legionari decît în măsura în care s-au distanțat de Mișcarea Legionară, regretînd implicarea în programul legionar. Însă probabil că de teama unei rebeliuni legionare în BOR, ierarhia ortodoxă evită să afirme explicit că legionarii nu pot fi sfinți pentru că nu sunt creștini în primul rînd. Ambiguitatea menținută de ierarhie în această privință le permite prin urmare „camarazilor” ortodocși să vadă în viitoare canonizare o recunoaștere oficială a sfințeniei martirilor legionari și începutul cultului public al Legiunii cerești în BOR.

Dincolo de faptul că aceste declarații sunt presărate cu diverse insinuări care demonstrează doar cît de greu îi este ierarhiei să precizeze natura relației dintre creștinism și legionarism, lăsînd impresia că vorbește mai degrabă sub tortură (deși de fapt este vorba despre căderi pe care orice conducere responsabilă a Bisericii s-ar fi simțit obligată să le lămurească în timpul sau măcar imediat după producerea lor), multe lucruri problematice se adaugă acum pe lîngă cele existente deja: Există limite ale contextului? Mai precis, comportamentul și alegerile creștinului și mai ales al preotului pot fi justificate prin context chiar dacă se opun învățăturii creștine? Putem canoniza creștini care în trecut au ars vrăjitoare pe rug pentru că în definitiv acela era contextul, dar important este că ei erau bine intenționați? Te poți înscrie într-o organizație criminală sau o poți susține fie și formal în calitate de creștin? Dacă lepădarea creștinilor apostați în timpul persecuțiilor din primele secole era doar formală, de ce revenirea lor în Biserică presupunea mărturisire și pocăință? Există angajamente formale pentru un creștin? 

Aflăm dintr-un articol postat pe site-ul Patriarhiei Române că

 

„Părintele Ilarion Felea, care în noiembrie 1940 se înscria în Mișcarea Legionară, din ascultare față de chiriarhul său, Episcopul Andrei Magieru al Aradului, pentru a menține o stare de echilibru și discernământ în rândul clericilor și a tinerilor simpatizanți ai acestui curent, devenind șeful cuibului, «Sfântul Ioan Gură de Aur», în realitate un grup de reflecție al preoților care aborda probleme eclesiastice. Activând ca reprezentant al Bisericii, și nu ca persoană angajată politic, Părintele Ilarion Felea a manifestat cu discernământ o atitudine echilibrată, apărând autonomia Bisericii și neimplicarea ei în proiecte politice riscante.”

 

De aici putem înțelege două lucruri opuse: fie că Patriarhiei i se pare normal și chiar un gest de maturitate duhovnicească din partea unui preot să se înscrie (din ascultare de episcop!) într-o organizație care, chiar în luna respectivă îi ucidea pe Iorga și Madgearu după ce în toată perioada anterioară se remarcase deja prin folosirea crimei ca instrument politic, fie că organizația reprezenta un pericol atît de mare pentru poporul român încît preoții ortodocși au fost nevoiți să-și riște viața intrînd în această organizație doar pentru, cum altfel, a salva Biserica.

Nu le putem cere reprezentanților BOR să vorbească deschis de vreme ce aceasta presupune anumite calități morale refuzate chiar de fișa postului. Nu le putem cere nici măcar să nu-și bată joc de puținii creștini care au mai rămas în BOR. Nepăsarea disprețuitoare cu care se adresează creștinilor și societății vrea să arate doar că ei știu că ortodocșii normali din BOR au ajuns atît de puțini încît aceștia nu mai contează. De aceea, nu are rost să le cerem să ne spună cum arată lucrurile în context creștin. De cîteva decenii liderii ortodocși din România afirmă atît prin cuvînt și faptă, cît și prin tăcere și inacțiune că singurul context care contează pentru ei este cel determinat strict de spiritul epocii în care trăiesc.

De ce s-a făcut Dumnezeu om?

 

Esența umanismului stă în definirea restrictivă a omului, și anume ca ființă care se depășește pe sine. Această premisă impune concluzia potrivit căreia om în sens propriu este doar cel care își împlinește potențialul, justificînd astfel aversiunea față de toți cei care nu împărtășesc această convingere și care, prin neîncrederea lor, pot împiedica proiectul umanist. Umanismul este sursa teoriilor despre supraom, care presupun în mod obligatoriu 1.) o separare a supraomului de sub-om, 2.) o negare a calității de om a sub-omului și 3.) o respingere a posibilității ca natura umană să fie dată în mod egal și deplin tuturor oamenilor de un Creator transcendent și personal, înzestrat cu toate atributele care decurg în mod necesar din caracterul Lui personal (libertate, iubire, dreptate, integritate, unitate și unicitate) și care se manifestă în fiecare om corespunzător deschiderii lui față de acest Creator.  

În ciuda aparenței antiumaniste, nazismul, comunismul, liberalismul, transumanismul și naționalismul mistic sunt formule ideologice nemijlocite ale umanismului, încercări de realizare a idealului umanist, adică a omului nou. Acest om nou este mai vizibil astăzi în victimele experimentului de redefinire a realității (respins în România în varianta lui seculară, dar îmbrățișat în varianta spiritualității neognostice introdusă de Pleșu și promovată de discipolii lui din BOR) și mai puțin în zona pretins conservatoare, pentru că aici trecutul, respins în ordinea progresismului înnoitor, este valorificat pentru a confirma superioritatea paradigmei omului universal dintotdeauna, lăsînd astfel impresia unei rezistențe „tradiționale” în fața efortului reformator.

Deși civilizația occidentală a fost distrusă de proiectul umanist prin aceste revoluții umaniste, doar aparent opuse între ele, el continuă să fie văzut ca singura șansă de salvare a civilizației occidentale și este important să vedem că umanismul nu a reușit să distrugă civilizația occidentală decît transformînd în prealabil creștinismul occidental într-o variantă de umanism. Această transformare s-a realizat și în ortodoxia românească în zona educată, prelungirea transformării asupra segmentului needucat fiind amînată deocamdată pe de o parte pentru că această transformare presupune o anumită formă de educație pentru care nu există încă un nivel minim de receptivitate sau interes, pe de alta pentru că trebuie menținută totuși iluzia unei pietăți populare care să-i ofere noii ortodoxii garanția autenticității, iar pe de alta pentru că însăși existența unei zone primitive, fundamentalistă, constituie argumentul cel mai bun în favoarea reducării ortodoxiei. 

Creștinismul tradițional oferea singura viziune despre realitate opusă celei umaniste (deci inclusiv naționalismului mistic din ortodoxia românească contemporană) și din acest motiv a trebuit să fie transformat de umanism într-o variantă suficient de onorabilă pentru a-l face acceptabil chiar și pentru atei militanți precum Richard Dawkins (https://www.ncregister.com/cna/famous-atheist-richard-dawkins-says-he-considers-himself-a-cultural-christian). În creștinismul tradițional, om nu este cel care se ridică deasupra naturii lui prin educație, prin implanturi bio-tehnologice sau prin suferința jertfei pentru neam; în creștinismul tradițional, fiecare om este om deoarece este făcut de Dumnezeu după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. În virtutea acestei însușiri, fiecare om este chemat să răspundă ca fiu sau fiică, nu să devină un om superior al neamului omenesc sau românesc (neam românesc care, în gîndirea naționaliștilor mistici, nu poate fi decît adevăratul popor ales, un dar special oferit omenirii și universului și totodată un dar exclusiv pe care Dumnezeu și l-a făcut lui Însuși). În creștinism, omul este făcut ca fiu sau fiică și el vine la judecată în calitate de fiu sau fiică, nu de om, sub-om ori supraom și tot ca fiu sau fiică merge în iad sau în rai. Omul nu este chemat să devină fiu sau fiică, ci să se descopere prin Duhul Sfînt (ceea ce face din fiecare credincios creștin un profet veritabil) ca fiu sau fiică în măsura în care-i răspunde lui Dumnezeu ca Tată recunoscîndu-l și primindu-l pe Hristos drept Fiul Tatălui și frate al nostru. 

Împotriva efortului noii ortodoxii din România de a-i face pe credincioși să creadă că dezvoltarea personală, mindfulness ori educația umanistă reprezintă răspunsul adecvat al omului la chemarea lui Dumnezeu, credincioșii care au rămas fideli învățăturii ortodoxiei apostolice și patristice au datoria de a arăta că îndumnezeirea omului este posibilă doar în virtutea darului înfierii noastre de către Tatăl, dar adus și oferit de Cel care s-a făcut Fiul Omului pentru ca omul să fie om, adică fiu sau fiică ai Tatălui.