„Întru El era viaţă şi viața era lumina oamenilor.”
Ioan 1, 4.
Mi se pare că piesa „Life is life” a trupei Opus (https://www.youtube.com/watch?v=W0oq6lXgeb8) a fost preluată între timp de BOR în cadrul programului „Marșul pentru viață”, cu unele completări indispensabile impuse de noul context cultural. Astfel, sentimentul vieții se manifestă în noua ortodoxie nu doar prin cîntec și dans, ci și prin idealurile woke specifice ortodoxiei mutante, adaptată la mediu: „mărșăluim pentru egalitate, pentru dreptate, sprijin, echitate, uniți pentru viață, pentru speranță, pentru că într-o zi va fi mai bine, pentru că nu se poate fără mine, fără tine” (https://www.youtube.com/watch?v=YfIt1a7YAVM, de la min. 01:14). De ce nu se poate „fără mine, fără tine”? Pentru că este nevoie de noi în vederea transmiterii vieții? Însă atît progresul biotehnologic, cît și descrierea biblică a facerii omului ne arată că participarea omului la apariția și transmiterea vieții nu este obligatorie. Este nevoie de om însă pentru nașterea omului, nu a vieții, pentru creșterea și salvarea omului, nu a vieții. Tocmai de aceea, Fiul lui Dumnezeu se face om pentru a ne dărui nu doar viața pur și simplu, ci viața adevărată care este cea a fiilor și fiicelor Tatălui. Versetul „Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3, 16) ne spune că viața pe care o transmitem, viața pe care o moștenim este o viață pieritoare.
Love is love, life is life, time is time, good is good. Din perspectivă creștină, însă, viața nu este Viața, adevărul nu este Adevărul, calea nu este Calea. Hristos este adevărul, calea și viața și dacă există ceva bun în lume este pentru că Dumnezeu este binele. Lumea și viața înseamnă ceva doar prin raportarea lor la Dumnezeu, iar fără această raportare lumea, viața, adevărul, libertatea etc. nu au nici un sens. Maica Domnului nu este născătoare de viață, este Născătoare de Dumnezeu. Dacă omul ar fi născător de viață și dătător de viață, atunci ar fi Dumnezeu, ar fi creator. Însă omul nu creează, ci, pro-creează, adică lucrează împreună cu Dumnezeu la aducerea pe lume nu a unei vieți, ci a unui om, acțiune care-l deosebește atît de Dumnezeul creator, cît și de restul ființelor vii, care doar se înmulțesc în virtutea unei înzestrări originare strict biologice.
Dar susținătorii ortodocși ai vieții se înșală: se poate trăi fără mine, fără tine. Însă problema nu este că omul poate trăi fără om; problema este că poate trăi fără Dumnezeu și dacă ajunge să nu simtă nevoia de om este pentru că se poate lipsi de Dumnezeu. Singurul lucru de care omul are nevoie omul lipsit de Dumnezeu este o viață „de vis”, cîtă vreme este vorba despre visul american. Dar a trăi pentru viață, fie ea și una morală, nu are un sens creștin. Are un sens păgîn. În ciuda convingerilor ortodocșilor de astăzi, cultul creștin nu este un cult al vieții, iar cultul fertilității celebrat în ortodoxia vieții care a înlocuit viața ortodoxă este înrudit mai degrabă cu evlavia fraților catolici pentru pachamama.
Pe cît de evidentă este preocuparea BOR de a nu trezi îngrijorarea taberei pro-choice („Mișcarea Marșul pentru viață România și Republica Moldova nu se concentrează pe interdicții, ci promovează schimbări legislative afirmative, care să creeze mediul propice pentru creșterea copiilor și sprijinirea femeilor” https://basilica.ro/marsul-pentru-viata-2023-la-bucuresti-ceea-ce-facem-in-prezent-duce-la-rezultate-pentru-alta-generatie/), pe atît de evidentă este absența din discursul ortodox a preocupării de definire a sensului creștin al vieții și a precizării că ceea ce începe în momentul fecundării celulei umane nu este doar viața pur și simplu, ci ființa umană. Este posibil ca aceste precizări să lipsească tocmai pentru a evita o confruntare directă cu tabăra aborționistă, care admite fără probleme că viața începe din momentul concepției. Dar viața începe și în momentul concepției unui șobolan: de ce ar merita viața omului o atenție și o ocrotire specială?
Văzîndu-i pe tinerii care au participat la aceste manifestări dedicate vieții în numele egalității și dreptății, nu pot să nu mă gîndesc la avertismentul formulat de Hristos în privința celor care-i vor sminti pe cei mai mici care cred în El (Matei 18, 6). Și nu mi se pare că absența unei înțelegeri creștine a începutului vieții omenești, demonstrată în cursul manifestărilor ortodoxe pro-life, este compensată în mod corect prin intervenția ÎPS Irineu al Olteniei, care afirma cu prilejul manifestărilor pro-viață din 25 martie 2023 faptul că încă „din clipa conceperii sale, omul este deja moștenitor al iubirii şi veșniciei în comuniune cu Preasfânta Treime.” (https://www.facebook.com/story.php?story_fbid=140871105587612&id=100089941697162 vezi și la https://basilica.ro/mitropolitul-olteniei-din-clipa-conceperii-omul-este-deja-mostenitor-al-iubirii-si-vesniciei-in-comuniune-cu-sf-treime/). În acest caz, de ce ne mai botezăm și de ce a mai trebuit să se întrupeze Fiul lui Dumnezeu, dacă încă din clipa conceperii noastre ne aflăm în comuniune cu Dumnezeu? Ce sens mai are mîntuirea? De ce mai este necesară Biserica?
Liderii ortodocși continuă să ignore secularizarea ortodoxiei sau spiritualizarea ei gnostică, încercînd, cu eforturi tot mai mari pe măsură ce falsificarea învățăturii ortodoxe devine tot mai vizibilă, să plaseze întreaga responsabilitate pentru slăbirea sau chiar pierderea credinței în seama culturii actuale:
„În comunism aveai un avantaj. Știai unde-ți este dușmanul. Nu era greu de înţeles că cei care ţi-au luat pământul şi casa sunt vrăjmașii tăi. Sau, mai mult, ți-era clar că cei care au băgat zeci şi sute de mii de români în pușcării sunt vrăjmașii neamului tău.
[...] Acum pe mulţi nu-i mai interesează adevărul, aşa că nici nu prea mai este spus la televizor. Nu că l-ar interzice atât de mult cenzura, cât pentru faptul că există atâtea forme mediatice de a-l contracara sau minimaliza – ştiri sau talk show-uri, ori alte specii televizuale de dezbatere a minciunii ‒, încât ce rost ar mai avea să riști afirmându-l? S-ar putea ca până și prietenii să te înjure, dacă le deranjezi opiniile. Oricum, nu prea mai contează, nu mai sunt multe mize pentru românii seduși şi dezamăgiți de-atâtea ori. Divertismentul şi derizoriul domină lumea mediatică, iar repetarea la infinit a urâtului şi a minciunii le-au transformat, pe nesimțite, în realitate şi adevăr pentru cei care se hrănesc cu ele.” https://familiaortodoxa.ro/2023/03/13/razboiul-vazut-si-razboiul-nevazut/
Dar așteaptă ortodocșii români adevărul de la televizor? Poate oferi mass-media adevărul? S-ar putea oare ca ortodocșii români să caute adevărul oriunde, inclusiv la televizor sau pe rețelele sociale ori, dimpotrivă, să nu-l mai caute deloc tocmai din cauză că Biserica fie s-a lepădat de sarcina afirmării adevărului, fie îl combină cu adevărurile lumii acesteia? Dl V. Gheorghe evită aceste întrebări. Se mulțumește să observe că „minciuna care stăpânește astăzi lumea e mai mare decât ne putem imagina”. Însă ortodoxia românească actuală ne demonstrează că minciuna stăpînește de fapt și BOR într-o măsură mai mare decît ne putem imagina. Dl Gheorghe deplînge faptul că actuala cultură „este centrată pe satisfacerea poftelor ego-ului care, hipertrofiindu-se, elimină din orizontul lui pe toţi cei ce par a-i împiedica extensia.” Cum rămîne atunci cu intenția BOR de a-i orienta pe credincioși spre mentalitatea deschisă, dezvoltarea personală și dezvoltarea stimei de sine? De ce ar mai căuta cineva viața în BOR cînd BOR însăși vestește doar o viață impersonală, desprinsă de om, care apare în trupul mamei în momentul concepției și intră în lume prin ușile maternităților?
