Totalitarismul și binele superior

 

Așa cum răspîndirea totalitarismului de dreapta a fost realizată în numele împotrivirii față de totalitarismul de stînga și invers, tot astfel, totalitarismul actual al societății deschise s-a dezvoltat în numele luptei împotriva comunismului și fascismului. Creștinismul societății deschise este la rîndul lui orientat împotriva creștinismului tradițional, acuzat de complicități cu dictaturile de dreapta sau de stînga. Apostolii noului creștinism vorbesc cu entuziasm despre valori comune, adică europene, despre principiile culturii occidentale, despre reperele umanismului apusean, despre creștinism ca factor de cultură și civilizație, fiind însă rezervați sau critici cînd este vorba despre creștinismul tradițional. În noul idiom introdus în BOR de elita intelectuală cu acordul ierarhiei, ortodoxia rămîne valoroasă doar prin vocația ei culturală occidentală, niciodată prin calitatea ei de „stîlp și temelie a adevărului” (I Timotei, 15).

Dictatura, adică autoritatea unei ordini nelegitime, apare în mod necesar de fiecare dată cînd se urmărește realizarea utopiei, a unei ordini ideale a binelui comun. Spre deosebire de ordinea statului de drept, care permite realizarea binelui individual în cadrul unei înțelegeri comune a principiilor legii naturale și ale dreptului natural, ordinea totalitară pleacă de la un proiect abstract al binelui comun. Pentru ca acest bine totalitar să fie împărtășit de toată lumea, fiecare individ trebuie reeducat în prealabil, astfel încît să se poată regăsi în acest nou ideal. În acest scop, violența este la rîndul ei inevitabilă. Orice individ nereformat constituie o amenințare pentru societatea ideală și de aceea ea este justificată moral ca un instrument indispensabil pentru realizarea binelui superior.

După cum am văzut în special din 2019 încoace, de la restricțiile anti-covid la propunerea vaccinării obligatorii și a izolării indivizilor care o refuză, la permisivitatea tot mai extinsă a eutanasiei văzută ca soluție nu doar pentru o moarte dureroasă iminentă, ci și pentru o viață lipsită de orizont sau pentru afecțiuni care reduc din bucuria vieții (precum în Canada, unde îți poți pretinde dreptul de a fi omorît doar pentru că ți-ai pierdut auzul https://apnews.com/article/covid-science-health-toronto-7c631558a457188d2bd2b5cfd360a867),  pînă la discuțiile mai recente legate de posibilitatea încheierii războiului din Ucraina printr-un atac nuclear, tot mai mulți dintre noi sunt dispuși să dea ei înșiși comanda de tragere a propriului pluton de execuție cîtă vreme sunt asigurați că această măsură este necesară în vederea realizării binelui superior.     

Siguranța totală

 

Sclavul trăiește într-o siguranță mai mare decît stăpînul său. Chiar dacă stăpînul este ucis sau transformat în sclav la rîndul lui, sclavii rămîn în siguranță, ajungînd în proprietatea altor stăpîni.

Siguranța totală este posibilă doar în două tipuri de ordine: în ordinea în care libertatea a fost abolită și în cea în care libertatea triumfă. Abolirea libertății este rezultatul inevitabil al definirii libertății ca bine suprem. Dar dacă libertatea este bună, asta nu înseamnă că libertatea constituie un bine incoruptibil în natura lui.

Convingerea că libertatea este un bine oferă o justificare morală încercării de a-mi impune libertatea împotriva libertății tale. Libertatea de a-mi urmări binele propriu implică posibilitatea de a converti orice scop și acțiune într-un bine, răul fiind determinat de orice și oricine opus binelui meu. Atunci cînd libertatea este văzută ca binele suprem, nimic nu o mai poate împiedica să devină răul suprem.

Antropocentrismul entuziast al Renașterii nu a fost slăbit, ci consolidat de Revoluția științifică și de cultura modernă, chiar dacă acestea i-au înlocuit entuziasmul cu dispoziția maniaco-depresivă tot mai evidentă în ultima sută de ani. Se susține fals că odată ce viziunea cosmologică creștină a fost desființată, omul și-ar fi recunoscut limitele, asumîndu-și împăcat locul modest pe care i-l rezervase natura și Universul. Dimpotrivă, în ultima jumătate de mileniu omul nu a făcut altceva decît să se străduiască să ocupe locul din care l-a alungat pe Dumnezeu. Odată ce și-a refuzat statutul de ființă creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, omul occidental și-a pierdut măsura, definindu-se ca sumă de posibilități infinite.

Dar în viziunea creștină, măsura nu presupune doar limită, ci și direcție, orientare. Ceea ce omul poate să fie depinde în primul rînd de ceea ce el este deja, după cum locul în care urmează să ajungă este legat de locul în care se află. Omul modern nu ajunge niciodată nicăieri pentru că pleacă de fiecare dată dintr-un loc necunoscut. Omul antropocentric nu vrea să știe unde se află nici cînd pleacă, nici cînd ajunge undeva, pentru că orice situare precisă îi diminuează libertatea de a fi pretutindeni și nicăieri (cf. https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2023/05/o-interpretare-teologica-aspectului.html).   

Principiul orientării este adevărul, așa cum în spațiul geografic ne folosim de o serie de repere stabile. Așa cum nu putem redefini nordul, tot astfel nu putem redefini adevărul. Încercarea de a determina punctele cardinale din punctul nostru de vedere pare absurdă doar pentru cei care trăiesc în realitate, dar pentru individul convins că el este centrul universului, o astfel de încercare este inevitabilă: el este Soarele și Steaua Polară după care ar trebui să se orienteze toți ceilalți, pentru că doar în felul acesta poate fi asigurat echilibrul cosmic, deci siguranța universală.

Marea revoluție umanistă a Renașterii a început prin desenarea unei noi hărți a realității determinată de Omul Vitruvian. Epoca marilor descoperiri geografice ar fi întîrziat fără această hartă, iar întreaga lume, nu doar noile teritorii, au fost luate în posesie în numele acestui om nou, care și-a impus autoritatea apoi prin Revoluția științifică. Triumful omului antropocentric este însă demonstrat de-abia de formarea totalitarismului global transumanist din prezent, anunțat și pregătit de Revoluția franceză și de cea rusă, precum și de totalitarismele europene din secolul 20.      

Libertatea se împlinește doar în măsura în care permite realizarea binelui. Ea nu poate permite realizarea binelui cîtă vreme ea este binele, ci doar în măsura în care slujește binelui. Dar pentru a putea sluji binelui, libertatea trebuie să recunoască adevărul. Omul nu poate fi în siguranță decît într-o lume de sclavi sau într-o lume de fii și fiice. Primii pentru că și-au pierdut libertatea, slujindu-și lor înșiși; ceilalți pentru că și-au depășit-o, slujindu-i Tatălui.

Românii, un popor matur și realist

 

Înainte de 1990, subiectele de conversație erau oferite de cărți și filme. Revoluția ne-a trezit la realitate: noile subiecte de conversație au devenit cele determinate de politică și de cursul valutar în timp ce viața personală a început să coincidă tot mai mult cu cea profesională. 

Dacă în perioada comunistă ne întrebam unii pe alții „ce mai citești?”, acum suntem surprinși să aflăm că cineva își poate pierde timpul în felul acesta: „Cum, citești!?” În privința filmelor, însă, românul a devenit încă și mai pasionat decît era în trecut: urmărim cu pasiune filmulețele de pe TikTok și YouTube și le revedem cu un sentiment de împlinire la orice întîlnire de grup, în cadrul cărora vizionarea comună a filmulețelor joacă un rol esențial în procesul nostru de maturizare.