duminică, 31 iulie 2016

O vedere de departe



În mod normal, poţi vedea pînă departe.
Nu şi din autostradă, unde
Obiectele doar par că se află departe.
Nu şi dacă poţi citi scrisul acesta.

Autostrada duce undeva,
Poemul trece pe undeva.
Maşina te duce pînă departe,
Versul te aduce aproape.

Maşina merge pe banda şoselei,
Versul pe linia caietului.
Maşina se opreşte la sosire,
Poemul de-abia atunci pleacă.

Autostrada nu e drum. Drumul,
La fel ca poemul, trece pe lîngă case, le uneşte.
Autostrada le striveşte. Pe Autostrada Soarelui
Moartea circulă cu viteza luminii.

luni, 25 iulie 2016

Primul principiu al teodinamicii



Fericiţi cei ce n-au primit flegme în împărtăşanie.
Cînd totul se transformă, totul se pierde.

Muzica sferelor



Oamenii de zăpadă, iarna,
Dar vara,
Respiraţia copilului
Şi cîntecul greierilor
Trezesc stelele.
Aprinse de uimire,
Privesc fără clipire.

sâmbătă, 23 iulie 2016

Studii simbolice



Pînă în 1989, istoria medievală reprezenta în România una dintre disciplinele care ofereau o viață academică ceva mai liberă de presiunea ideologică. Nu știu dacă lucrul acesta mai este valabil și astăzi. Cel puțin în Vest (un termen generic tot mai cuprinzător atunci cînd exprimă un sistem de valori adoptat aproape în întreaga lume, de la vest la est și de la nord la sud, după cum a subliniat Soljenițîn cu mai mulți ani în urmă [1]), studiile medievale tind să devină la fel de ideologizate ca și pseudo-disciplina „Gender Studies”. Comuniștii nu te obligau să descoperi carnetul de partid al lui Mihai Viteazul, dar a descoperi astăzi, în condițiile libertății intelectuale, ateismul unui teolog medieval, infidelitatea unei regine de o castitate proverbială în epocă, sexualitatea „ambiguă” a unui cavaler legendar, reprezintă tot atîtea contribuții „decisive” la „înțelegerea” lumii medievale, adevărate pietre de hotar ale cercetării academice. Scrînteala unui prinț care prefera, să zicem, veșmintele femeiești, ar fi suficientă pentru a justifica reinterpretarea spiritului cavaleresc în toate manifestările lui.
Prezentismul este o formă de anacronism care pretinde că, întrucît nu se poate gîndi decît într-un singur fel, omul a gîndit întotdeauna la fel. În acest sens, omul medieval a gîndit la fel ca noi, cei de astăzi. Bineînțeles, au existat instituții represive care cunoșteau riscul gîndirii libere, și, ca atare, au încercat să o împiedice. Lui Dan Brown, Evangheliei lui Iuda sau lui Stephen Greenblatt (vezi recenziile traduse și postate pe acest blog la eticheta „Clinamen”) li s-a alăturat, mai nou, o cercetătoare britanică, Dr. Janina Ramirez, printr-un documentar dedicat călugăriței engleze Julian of Norwich („The Search for the Lost Manuscript: Julian of Norwich” https://www.youtube.com/watch?v=3p12ZIqrDzc).
Dacă studiul trecutului ne eliberează atît de trecut, cît și de prezent, de idolii pieței de astăzi, cum preciza C. S. Lewis în conferința sa inaugurală de la Cambridge (https://www.classicalconversations.com/system/files/learning_center/DeDescriptioneTemporum-CS-Lewis.pdf), prezentismul ne înlănțuie întreaga istorie de prezent, fără să o aducă însă mai aproape. Astfel, pentru că mistica din Norwich vorbește despre Dumnezeu ca „mamă”, Dr. Ramirez se grăbește să-și așeze eroina în tradiția recentă a feminismului (anticreștin), în ciuda faptului că Julian nu a fost cea dintîi care a atribuit, în istoria spiritualității creștine, imagini materne divinității. [2] 
De fapt, scopul documentarului nu este să descopere un manuscris și un autor studiați temeinic de cercetători de aproape un secol în urmă și așezați de mult la locul cuvenit în istoria literaturii engleze timpurii. Bineînțeles că pentru a descoperi ceva atît de bine documentat, realizatoarea documentarului a trebuit să-l ascundă mai întîi, să-l sustragă Bisericii pentru a-l putea reda circuitului gîndirii libere căreia i-a fost destinat, chipurile, de la bun început. Scopul documentarului este de a interpreta în cheie prezentistă o temă clasică: astfel, tema împlinirii prin desăvîrșire se transformă, prin auto-educație și conștiință liberă, neîncorsetată de dogmă, în depășire a condiției. Asemenea Dr. Ramirez, care și-a depășit prin educație condiția de femeie supusă corvezilor casnice (pe care și le îndeplinește cu devotamentul și conștiința cu care Julian participa la programul cotidian al mănăstirii, pare să sugereze filmul), tot astfel și Julian și-a depășit condiția, trăind, în ascuns din cauza vremurilor, aventura gîndirii personale și  independente. În felul acesta, mistica din Norwich îl „ajută” chiar și pe Dumnezeu să-și depășească condiția, „eliberîndu-l” de patriarhalismul limitat și autoritar în care-l închisese teologia medievală machistă.
Numai că Julian nu gîndea în aceste categorii, iar metaforele materne întrebuințate nu urmăreau nici o depășire a condiției. Conceptul de depășire a condiției personale este în mare măsură modern, și se întemeiază pe o interpretare romantică a tragediei antice.
Creștinismul urmărește desăvîrșirea, nu depășirea condiției (pe care, chipurile, Biserica ar fi interzis-o, împiedicîndu-le de pildă pe femei să gîndească). Sclavul nu este îndemnat de Sf. Pavel să-și depășească condiția de sclav, ci să urmărească desăvîrșirea de ființă umană făcută după chipul lui Dumnezeu și răscumpărată de Hristos. Desăvîrșirea în interiorul condiției poate schimba condiția însăși; schimbarea condiției însă nu te aduce în apropierea desăvîrșirii. După cum scria Julian of Norwich,

All our life is in three modes. In the first is our being. In the second we have our increasing. And in the third we have our fulfilling. The first is nature. The second is mercy. The third is grace. (http://www.gloriana.nu/mother.htm)

Se pare că Biserica nu mai are încotro: grație unor personaje curajoase ca Julian, astăzi toată lumea își poate depăși condiția. Femeile devin preotese. Biserica însăși începe să-și depășească condiția, temîndu-se să nu devină o realitate anacronică. Devenind, de fapt, tot mai mult una „prezentistă”.
Dan Brown a fost ironizat pentru calificarea de „simbolog” pe care i-a atribuit-o eroului său, Robert Langdon. Se pare însă că scriitorul american a anticipat corect. În măsura în care studiile medievale produc specialiști de genul Ninei Ramirez, ele se transformă în studii simbolice, iar medieviștii în simbologi. Și-au depășit condiția, ce-i drept, dar și-au ratat menirea.
  
Notă:

 [1]Solzhenitsyn:   Over the last twelve years I have stopped viewing Russia as something very distinct from the West. Today when we say the West we are already referring to the West and to Russia. We could use the word 'modernity' if we exclude Africa, and the Islamic world, and partially China. With the exception of those areas we should not use the words 'the West' but the word 'modernity. The modern world.” http://www.catholiceducation.org/en/culture/art/an-interview-with-alexander-solzhenitsyn.html

[2] Pentru un tratament asemănător aplicat lui Hildegard von Bingen, vezi http://www.touchstonemag.com/archives/article.php?id=05-03-005-f 

vineri, 22 iulie 2016

Intermezzo în trafic


Vorbim doar despre lucrurile despre care ar trebui să tăcem. Tăcem în legătură cu toate lucrurile despre care ar trebui să vorbim. Dar dacă tot nu vorbim, măcar să arătăm spre îngerii de lîngă noi! Ne arătăm în schimb avioanele, deși sînt cu mult mai departe!
Ridicăm mîna doar pentru a ne lua rămas bun, pentru a ne întîmpina unii pe alții, pentru a preveni, amenința, insulta, lovi. Pentru a cere nota, a opri un taxi, pentru un selfie. Pentru a da voie și a cere voie: să vorbim, să mergem la baie.
Dirijăm cu siguranța și lehamitea unui agent de circulație dintr-o intersecție al cărei nume nu-i spune nimic, gesticulăm mecanic în traficul neîntrerupt al vieții noastre, atît de obișnuiți cu acordurile ei atonale încît e destul ca trilul unei păsări să răzbată pînă la noi pentru ca brațele să ne cadă moi și vorbăria să ni se întrerupă brusc. Știm că este vocea unui profet, dar ne prefacem că nu înțelegem mesajul. Doar fulguranta licărire din ochi și încordarea auzului ne mai pot trăda vocația de interpreți ai muzicii creației, de dirijori ai liniștii.

Mintea bătrînilor, alzheimerul copiilor



„Mintea copiilor” este o expresie pe care o preluăm și o transmitem mai departe fără să ne mire inadecvarea ei. Această lipsă de atenție este un semn că am dat deja în mintea bătrînilor.
Potrivit DEX-ului, „a ajunge (sau a cădea, a fi etc.) în mintea copiilor = a avea judecata slăbită (din cauza bătrâneții)”. Expresia nedreptățește mintea copilului: au copiii judecata slăbită ori slabă? Dimpotrivă, judecata lor recuperează prin curățenie orice ar pierde prin lipsa experienței.
Din păcate, bătrînii nu dau în mintea copiilor. Bătrînii nu dau decît în mintea bătrînilor, mai mult și mai mult. La drept vorbind, ne trezim cu mintea bătrînului odată ce pierdem mintea copilului. În majoritatea cazurilor, o dată cu sfîrșitul adolescenței.
Din păcate, mintea bătrînului nu are nimic de-a face cu copilul. De parcă copilul ar fi un individ afectat temporar de Alzheimer! De parcă copilul ar fi afectat de impos animi!
Copilul are tot ce nu are bătrînul. Nu e vorba de copilărie, nici de tinerețe sau de apropierea de izvorul vieții. Copilul are încredere. Copilul îl știe pe tu.
Bătrînul nu-l are decît pe eu, și, de aceea, nu are nimic.
Foarte rar dau bătrînii în mintea copilului. Dreptul Simeon este un bătrîn care a dat în mintea copilului, și nu e singurul amintit de Scripturi: Avraam, Zaharia, Zaheu, Nicodim... Ioan Botezătorul nu a apucat să ajungă la bătrînețe, dar și-a păstrat mintea copilului intactă și în pustie, și în temnița lui Irod. Despre Hristos, ce să mai zic! Doar că mintea de copil, de Fiu, mai precis, l-a făcut să se întrupeze în tu-ul omenesc. Dar și părintele Galeriu sau Stăniloae aveau o minte de copil strălucitoare. În acest sens, și bunicul meu matern avea mintea copilului. Tanti Genuca, din același sat, răposată cu trei ani în urmă, dădu în mintea copiilor. Chiar și tatăl meu a rămas căzut în mintea copiilor întreaga lui viață. Poate că or mai fi și alții. Colin Farrell în rolul lui Travers Robert Goff din Saving Mr. Banks, de pildă.
Copilul are nevoi: de hrană, de somn, de dragoste, de spălat. Dar, mai ales, are nevoie de tine. Are nevoie de tu. Are încredere în tine și ți se dăruiește nu doar pentru că este „neajutorat”, ci pentru că presupune, în mod greșit, că și tu ai nevoie de tu. Că și tu ești un copil, doar că ceva mai mare. Copilul nu știe că tu ai dat deja în mintea bătrînilor. Nici măcar nu-și poate imagina o asemenea posibilitate. Copilul înțelege bătrînețea, ca etapă în viața copilului, dar nu și bătrînul. După cum nici bătrînul nu poate înțelege copilul. Pentru că și l-a scos pe tu din minte.
În fiecare etapă a creșterii copilului există un eu și un tu. Cînd tu dispare, e semnul că ni s-a oprit nu atît creșterea, cît viața. Înseamnă că am dat în mintea bătrînilor, iar judecata ne este slăbită. 
Nici măcar nu mai trebuie să ieși din casă: e destul să privești pe geam ori să dai drumul la televizor (este vreun bătrîn între 20 și 90 de ani care să nu aibă televizor?), ca să descoperi cît de mulți oameni, de toate vîrstele, sînt afectați de uitarea lui tu.
Cea mai tînără persoană diagnosticată cu Alzheimer avea 27 de ani. Aș zice să nu ne încredem prea mult în acest semnal, cîtă vreme adolescenții nu sînt avuți în vedere, iar chestionarul vizează mai ales memoria imediată. Oricine se poate lăuda oricînd cu numărul de prieteni virtuali din prezent. Dar cine-și mai amintește de colegul de bancă din clasa I? De prietenii de la grădiniță? Toți știm ce-am făcut ieri, dar ce s-a-ntîmplat cu zece, douăzeci de ani în urmă? Pentru că tu a devenit doar un decor al lui eu, eu își urmărește decorul. Devine la rîndul lui un eu virtual, bun doar ca să-și dea like-uri singur.

miercuri, 20 iulie 2016

Revoluția amînată



În timp ce atenția românilor era împărțită între Nisa și Istanbul, la București tocmai se pregătea un puci ale cărui urmări le-am fi putut discuta la rece sau la cald, după cum ne aflăm zilele astea, unii la munte, alții la mare: http://www.europafm.ro/curtea-constitutionala-asteptata-sa-se-pronunte-pe-redefinirea-familiei-si-recunoasterea-casatoriilor-homosexuale/
Chiar la fix! Așa avem cel puțin scuza că ne pregăteam copiii de școală. Dar poate că vor ieși lucruri bune de aici. Poate că din septembrie atît băieții, cît și fetele vor putea motiva constituțional alegerea colegului de bancă!

marți, 19 iulie 2016

Punctul pe „i”



N-am nimic cu „i”-ul,
ci doar cu punctul lui.
Pune lucrurile la punct,
pune punct lucrurilor:
irevocabil, irepetabil, ireversibil.
Dar Omul nu vrea toate punctele lui „i”:
nu-i trebuie decît alea
pentru intangibil și irezistibil.
Nu și pentru inevitabil sau iminent.

luni, 18 iulie 2016

A Moment Of Grace



You say “Welcome!”
And you say “Good Bye!”
You say “I’m only looking!”
Because it’s such a wonderful world.
You say, “let’s spend some time here”.
And then you apply
For the Second Coming.

vineri, 15 iulie 2016

Gîndirea cu UE-uri



Cine nu ştie cum funcţionează o gîndire europeană o poate afla din acest interviu cu doamna Renate Weber: http://www.catavencii.ro/renate-weber-minciuna-si-manipularea-adunate-picatura-cu-picatura-produc-efecte-neasteptate-in-mintea-oamenilor/
De reţinut observaţia doamnei Weber: „Minciuna şi manipularea, adunate picătură cu picătură, produc efecte neaşteptate în mintea oamenilor.” Într-adevăr! După cum o demonstrează doamna Weber însăşi, atunci cînd defineşte independenţei Scoţiei ca secesiune:

„Sigur că există riscul plecării Scoţiei din Regat! Și să vă povestesc o fază care mi s-a părut antologică. În cadrul dezbaterii din 28 iunie a vorbit și un eurodeputat scoțian, care a încheiat spunînd: “Don’t let us down”. Moment în care o imensă mare de eurodeputați s-a ridicat în picioare aplaudînd frenetic. Inclusiv cîțiva spanioli!! Mă uitam la ei și mă întrebam dacă realizează că aplaudă ideea de secesiune.”

Pentru gîndirea cu UE-uri, independenţa reprezintă secesiune. Mai departe, doamnei Weber i se pare plauzibil ca acţiunile anti-europene să fie sprijinite de bani ruseşti. În primul rînd, nu orice atitudine critică faţă de UE este anti-europeană. Poate că UE este anti-europeană în primul rînd. Iar dacă gîndirea nu ţi-a fost afectată de ue-uri şi nici caracterul de euroi, nu-ţi mai trebuie bani, ruseşti sau de aiurea, pentru a refuza sau denunţa minciuna şi manipularea. O faci gratis. 

joi, 14 iulie 2016

Vîntul bun şi vîntul nebun



Vîntul bun aduce ploaia sau, dimpotrivă, împrăştie norii şi opreşte ploaia prea îndelungată. Vîntul bun este un bun ajutor: te ajută la vînturat grăunţele, fasolea. Îţi usucă rufele mai repede. Îţi încarcă acumulatorii de la eoliană. Te răcoreşte.
Ce mare e omul şi ce bun e vîntul! Ce şmecher e omul şi ce şmecherie vîntul! Oare şi vîntul bun cîntă, sau doar cel nebun? Oare şi cel bun te poartă pînă acasă, sau doar cel nebun? Poate că suntem prea mari şi prea şmecheri ca să ne mai intereseze.
Am pus la uşa de la intrare o perdea din panglici de plastic, ca să mai scap de muşte. Dar a venit vîntul cel nebun şi a ridicat casa în văzduh. Mă bucur că am scăpat de muşte, în sfîrşit. Dar şi mai tare mă bucur că am ajuns să locuiesc într-un zmeu uriaş, cu coadă lungă, multicoloră.

România legată



De cel puţin şapte ani, zeci de persoane au fost răpite, legate în lanţuri şi obligate să muncească pentru nişte familii de cetăţeni europeni de etnie romă (http://www.ziarulargesul.ro/sclavie-la-berevoesti/). Autorităţile locale declară că nu ştiau nimic despre acest fenomen.
SRI îşi ia ce vile doreşte de pe cuprinsul ţării, în funcţie de opţiunile de concediu ale angajaţilor instituţiei (http://www.catavencii.ro/vilele-secrete-ale-sri-si-falsul-grosolan-prin-care-statul-le-a-trecut-in-administrarea-serviciului/). Autorităţile statului declară că modalitatea ilegală de dobîndire a proprietăţii este legală. Concluzia autorului (autorilor) articolului din Caţavencii este că „Azi, toată România este clasificată şi căzută pradă în ghearele unui animal sinistru, mai perfid ca Securitatea şi mai rapace ca nomenclatura PCR.”
Cred că ar fi o greşeală să credem că „animalul sinistru” este reprezentat doar de SRI. Serviciile nu fac decît să profite de sentimentul nelibertăţii şi nedreptăţii în care am fost crescuţi de educatorii noştri sofişti sau cinici, după cum stăpînii de sclavi apar de la sine oriunde criteriul demnităţii omului este determinat de prestigiul lui intelectual.
România de astăzi este clasificată pentru că este legată; este legată de sîngele care curge nedrept de şaptezeci de ani, turnat chiar la temelia caselor ucigaşilor. Este legată de orbirea, necredinţa şi frica noastră. Animalul sinistru care o stăpîneşte poate fi personalitatea cu al cărei autograf ne mîndrim, omul care, periodic, ne dă ţara înapoi, sau mentorul a cărui fotografie o păstrăm pe birou. Mai precis, animalul sinistru am devenit noi înşine.

miercuri, 13 iulie 2016

Editura Prospero



Editura Prospero are de curînd web site-ul ei, http://edituraprospero.ro/. În aceste zile fierbinţi site-ul merită vizitat fie doar şi pentru atmosfera lui, care reuşeşte să fie răcoroasă, adică proaspătă şi entuziastă, fără să fie obligatoriu cool.
Mesajul de întîmpinare este unul direct şi cinstit: te anunţă că este posibil să fii un naufragiat, un om aflat departe de casă. Întotdeauna a fost uşor să te pierzi – în definitiv, ca să-l parafrazez pe Tigru, prietenul lui Winnie the Pooh, la asta se pricep oamenii cel mai bine! Dar poate că niciodată nu a fost atît de uşor să te pierzi fără să-ţi dai seama!
Vizitaţi „insula” editurii Prospero ca să descoperiţi cît de departe sunteţi de casă, şi cum să vă întoarceţi. Sau, mai ales, ca să aflaţi cum o puteţi ajuta pe Miranda să-şi recapete regatul.

Ursul albastru



În ciuda faptului că nu există nici măcar o singură vieţuitoare a pădurii care să-l fi văzut pe Ursul albastru, toate animalele sînt încredinţate că acesta a existat cu adevărat. Ba, mai mult, că el există şi va exista în veci. Convingerea aceasta nu le era clătinată nici măcar de faptul că străbunica bufniţă, despre care se spunea că trecuse prin tot atîtea anotimpuri cîţi copaci erau în pădure, care-şi amintea de animale de care strănepoţii lor nici măcar nu auziseră, nu-l văzuse. De fapt, bufniţa nu ştia pe nimeni care să-l fi văzut  vreodată. Ceea ce nu o împiedica să-i spună povestea mai bine ca oricine. Povestea bufnicească a Ursului, vreau să spun. Pentru că, după cum veţi vedea mai departe, fiecare neam al animalelor din Pădure avea povestea lui despre Ursul albastru.   
Dac-ai gîndi ca omul de astăzi, ai crede că din Ursul albastru nu a mai rămas decît o poveste. Adică nimic. Aşa, o vorbă pe care părinţii o spun puilor cînd devin prea nerăbdători sau obraznici: „Cine nu ştie să aştepte va primi zmeură de la Ursul albastru”, îşi previne tata urs puii, doar-doar aceştia se vor opri o clipă din cererile lor neîntrerupte. „Nu mai alergaţi atît! Vreţi să cădeţi din cuib?” îşi ceartă scatiul puii, care răspund ştrengăreşte, fără să-şi întrerupă ţopăitul: „Nu-i nimic, ne pune Ursul albastru înapoi în cuib!” Iar cînd vreun animal rămîne încordat, cu simţurile treze şi urechile ciulite, altul care se-ntîmplă să treacă prin preajmă obişnuieşte să-i strige în glumă: „Ce-i, l-ai văzut cumva pe Ursul albastru?” Asta nu înseamnă că animalele nu-l iau în serios, ci doar că nu se tem de el ca de o dihanie înfricoşătoare. Ursul albastru nu e niciodată pentru puii de animale ce este „Doamne-Doamne” pentru puii de om. În pădure, povestea nu este o poveste moralizatoare, nici un mod de a călători, de a visa ori evada, ci un mod de a rămîne, de a te pregăti de întîlnirea cu realitatea. Cu Ursul albastru. Este o treabă la fel de serioasă ca pădurea însăşi. Pentru fiinţele pădurii, povestea nu înseamnă ceva care nu s-a petrecut, ci o întîmplare la care nu ai putut fi prezent atunci, dar la care poţi fi prezent acum, în momentul în care o asculţi – oricît de tîrziu, dar niciodată întîrziat.
Ursul albastru a rămas pentru locuitorii pădurii o fiinţă prezentă: la fel de îndepărtată ca cerul şi, totodată, la fel de apropiată ca florile de clopoţei, genţiană sau cicoare. Bineînţeles, în pădure „aproape” şi „departe” nu prea au sens, întrucît aici toate îşi aparţin. În pădure nu străbaţi distanţe, ci adîncimi. Aceasta pentru că Cerul şi pădurea îşi aparţin într-un raport de adîncime.
Lucruri destul de greu de înţeles pentru oamenii bidimensionali de astăzi. Asta şi pentru că nu mai cunosc Povestea, oricîte poveşti ar şti despre ea. La drept vorbind, pentru cei mai mulţi oameni Povestea, la fel ca pădurea, nici nu există: e doar un „basm”, respectiv o „zonă verde”. Unii nu văd pădurea din cauza copacilor. Alţii nu văd copacii din cauza pădurii. Astfel, rămîn cu toţii şi fără pădure, şi fără copaci cu mult înainte ca aceştia să dispară sub tăişul drujbelor. Pentru că pădurea nu este doar o suprafaţă împădurită; nu stă doar în copaci. Pădurea este o lume fără de care lumea nu este posibilă. Pădurea nu-i bună doar pentru că „produce” oxigen, după cum nu-i nici „frumoasă” în sensul decorului tocmai bun pentru un selfie. Dacă li s-ar fi părut cu adevărat frumoasă, oamenilor nu le-ar fi trebuit atît de mult beton ca să o descopere; iar dacă i-ar fi preţuit liniştea, nu ar fi construit oraşul modern. Pădurea nu e frumoasă şi liniştită pentru că oraşul e urît şi gălăgios, ci pentru că ea are sens, un sens independent de oraş. Avînd sens, dă sens. Dă sens deşertului. Dă sens morţii, întrucît oferă modelul natural al învierii, posibilitatea înţelegerii ei cotidiene. Spre deosebire de oaza din deşert, care-ţi poate salva viaţa, pădurea nu doar salvează, ci dă sens vieţii, un sens dezvăluit prin creştere, înviere şi dăinuire.
În ciuda dezacordului dintre iubitorii pădurii şi exploatatorii ei, tocmai iubirea naturii a făcut posibilă transformarea pădurii în „fond forestier”. Într-un sanctuar nu-ţi trebuie drujbă; într-o „zonă împădurită” expresia anunţă deja utilajul. Oamenilor le vine greu să creadă că ceea ce permite distrugerea naturii este tocmai „iubirea de natură”, o formă de apreciere pentru natura care este „bună la ceva”: la „împrospătarea energiilor”, „clătirea ochilor”, sau „refacerea forţelor”. Este natura-energizant, natura-tonic pe care cei mai grăbiţi o pot găsi oricînd disponibilă sub formă de capsule pe rafturile magazinelor naturiste. Dar aceasta este o natură care nu există, o natură inventată pentru că nu mai poate fi imaginată. Chiar şi viziunea ecologistă, în ciuda faptului că reaşează pădurea în planul pămîntului (în relaţie cu munţii, apele, aerul, solul, fauna şi flora, cu biosfera, într-un cuvînt), este la fel de afectată de criza imaginaţiei cîtă vreme lipseşte pămîntul de legătura lui cu cerul.
Animalele pădurii trăiesc în poveste pentru că trăiesc în pădure. Şi omul ar putea trăi în poveste dacă s-ar hotărî să trăiască într-un loc. Locul este cuprins, ba chiar ascuns într-o adîncime în care „a fost odată ca niciodată” nu înseamnă „ceva ce n-a fost”, ci este semnul care marchează deschiderea spre „acum şi pururi şi în vecii vecilor”. Însă cei mai mulţi dintre oamenii de astăzi nu mai trăiesc nicăieri. De aceea, şi poveştile lor tind să fie tot despre tărîmul de nicăieri. Pentru a putea trăi în tărîmul de nicăieri ai nevoie de super-puteri, nu de eroi. Cînd imaginaţia se îmbolnăveşte, poveştile devin „basme”, simple invenţii, lipsite de adîncimea proprie locului. 
Cea dintîi poveste pe care o aude orice animal din pădure la vremea copilăriei este povestea Ursului albastru; tot el este ultimul lucru la care se gîndesc animalele pădurii în clipa lor de pe urmă. Cînd un animal se stinge uşor, se spune despre el că „a fost luat de Ursul albastru”. Cînd se-mbolnăvesc, animalelor le este deseori de ajutor dacă se culcă lîngă nişte flori de nu-mă-uita; iar dacă un urs se lasă înduplecat să vină ca să le spună Povestea în timp ce imită mersul Ursului albastru, de multe ori se-ntîmplă ca bolnavul să se facă bine chiar înainte de încheierea povestirii.
Fiind însă o poveste atît de veche şi fiind spusă de neamuri atît de diferite de animale, pînă la urmă a ajuns să fie şi ea spusă cu unele diferenţe de la o vizuină la alta: veveriţele sînt sigure că Ursul albastru ştie cum le cheamă; bursucii regretă că nici un animal în afară de ei nu apreciază cum se cuvine discreţia Ursului albastru, pe care o amintesc dojenitor oricărui trecător care-i deranjează. Fiecare consideră că povestea lui e cea adevărată; după cum se spune fără ranchiună în Pădure, „fiecare cu Ursul lui.” Căprioarele au Ursul lor, puţin diferit de cel al jderilor (spre cinstea căprioarelor, trebuie spus totuşi că au respins cu severitate încercarea unui tînăr cerb de a-i atribui Ursului coarne sau măcar copite). Urşii pretind că, de fapt, povestea e secretă şi nu o ştiu decît ei. Vulpile zîmbesc cu subînţeles. Oare chiar să aibă fiecare sălbătăciune Ursului ei albastru? În orice caz, căprioarele erau convinse că Ursul albastru nu a speriat niciodată pe nimeni; urşii mormăiau că nimeni nu l-a contrazis vreodată; vulpile susţineau că Ursul albastru nu s-a supărat niciodată pe nimeni; iepurii, că-i singurul mai iute decît ei; melcii, că-şi poate potrivi pasul după al lor; bufniţa, că se mişcă la fel de neauzit ca ea.   
Pentru unii, Ursul albastru a venit din cer şi s-a întors în cer. Alţii erau siguri că Ursul albastru făcuse şi cerul, şi Pădurea. Unii erau încredinţaţi că-i pot citi mesajele în forma norilor. Iar alţii îi mai căutau încă urmele prin pădure.
Bine că mi-am amintit! După cum ştim, în orice pădure e plin de buturugi, mai mari ori mai mici, mai bătrîne sau mai recente. În orice pădure se află o poiană anume, un copac anume şi o buturugă anume. Ele sunt „anume” cu un scop anume, fireşte: arată mijlocul pădurii! Cum altfel ai putea şti că te afli în mijlocul pădurii dacă nu ai găsi poiana, copacul sau buturuga acelea anume? Ei bine, şi în mijlocul pădurii noastre se află o poiană, iar în mijlocul ei era o străveche buturugă („nu chiar atît de veche”, mai intervenea cu un ciripit provocator cîte o gaiţă, în ciuda faptului că nu o băga nimeni în seamă). Trunchiul se prăbuşise cu mulţi ani în urmă, şi zăcea încă într-o parte, putred, topindu-se imperceptibil de la un an la altul. Buturuga însă părea să crească din nou: lăstari verzi şi puternici prinseră a ieşi din ea. Oricît de diferite ar fi fost versiunile poveştii, toate vorbeau despre acest loc ca despre Bîrlogul Ursului albastru. Nu puteai să treci pe aici şi să nu încerci să desluşeşti în jur urmele prezenţei lui de odinioară.
Buturuga era de altfel locul de unde puii spuneau povestea pentru prima dată, în ziua din care începeau să fie respectaţi de toate fiarele Pădurii ca adulţi. „Cînd din buturugă va creşte iarăşi un copac înalt şi puternic, Ursul albastru va reveni,” îşi încheia emoţionat povestea un tînăr jder. „Cel dintîi lucru pe care l-a făcut Ursul albastru cînd a venit,” începu puţin nesigur un mistreţ care îşi amînase ceremonia Poveştii cu aproape un an, spre ruşinea familiei lui, „au fost potecile dintre noi, locuitorii Pădurii.”
Într-o zi însă, un tînăr lup începu să spună o altfel de Poveste, una care-i tulbura pe toţi cei de faţă. Chiar şi lupilor prezenţi, deşi păreau liniştiţi, zvîcnetul cozilor şi urechile ciulite le trăda încordarea.
„Cînd Ursul albastru a venit,” povestea lupul cu un aer tot mai sigur şi mai impunător, „a văzut că nu putea face tot ce şi-a propus de unul singur, aşa că ne-a ales pe noi, lupii, să-i fim ajutoarele cele mai potrivite şi mai de încredere. Pe noi ne-a rugat să păzim potecile. Nouă ni i-a încredinţat pe cei bolnavi, pe cei slabi şi neajutoraţi, pe cei singuri. Din păcate, din cauza poveştilor voastre şi a nepotrivirilor dintre ele, noi nu ne-am putut împlini misiunea aţa cum s-ar fi cuvenit. Ce ne va face Ursul albastru cînd va veni? Ce vă va face vouă, din cauză că i-aţi uitat povestea? Nu uitaţi, el e pădurea şi pădurea este el. Iar noi suntem ajutoarele lui. Cînd totul va fi pădure, totul va fi bine!” îşi încheie lupul povestea cu o vorbă pe care animalele adunate în poiană o auzeau acum pentru prima dată.
Spre surprinderea tuturor, tăcerea fu întreruptă după un timp tocmai de un ied care tocmai îşi revenise după o uşoară febră: „Nu ne va face nimic. Pentru că noi n-am făcut nimic, şi pentru că Ursul albastru nu a făcut nimic nimănui. Tu spui o altă poveste, nu noi,” adăugă iedul cu un aer curajos, silindu-se să privească în ochii, şi nu la colţii pe care lupul începu să-i arate pe măsură ce iedul vorbea.
„De cînd vorbesc iezii, şi mai ales la o ceremonie a Lupilor?, întrebă lupul prefăcîndu-se jignit, dar în sinea lui nervos şi speriat de gîndul că restul animalelor i-ar putea da dreptate iedului. „Oare nu e un lucru bun să avem cu toţii o singură poveste? Oare nu e un lucru bun să avem grijă unii de alţii? Vor animalele pădurii să se strice înţelegerea dintre noi din cauza unui ied căruia poate încă nu i-a trecut bine febra?”, se plînse lupul cu un glas îndurerat.
Atunci se auzi o voce care nu semăna cu vocea nici unui animal din Pădure. Poate pentru că suna în acelaşi timp la fel ca vocile tuturor animalelor. Ce făcea însă glasul acela de neuitat era că părea puternic, dar blînd; pătrunzător, fără să fie strident; liniştitor, dar într-un fel care te făcea să fii extrem de atent; convingător, fără să fie poruncitor.
„Dar de cînd nu vorbesc iezii?” rosti glasul care părea să vine de peste tot, de sus, din pămînt, de jur-împrejur. „Poate de cînd nu mai vorbesc eu? Poate de cînd vorbeşte lupul în numele meu, cumva? Nu, nu sunt eu pădurea, lupule. În primul rînd, pădurea este verde, iar eu, după cum ştie toată lumea, sunt albastru. În al doilea rînd, nu are labe. Cînd totul va fi pădure nu e vorba mea, ai inventat-o tu. Cînd totul va fi bine, în pădure şi în afara ei, în cîmpii şi în aşezările oamenilor, în văi şi pe crestele munţilor, întru cele de sus pace şi între toţi binevoire ar putea fi vorba mea, numai că e un pic cam lungă şi îmi pare cumva cunoscută. Lupule, ai spus cea mai greşită poveste pe care am auzit-o în viaţa mea. Seamănă cu poveştile oamenilor, cu deosebirea că ale lor nu sunt doar greşite, ci sunt şi foarte proaste. Pentru că ai spus-o atît de greşit, de-acum încolo nu vei mai avea voie să o mai spui deloc. Şi ca să fiu sigur că nu o mai spui, am să-ţi iau darul vorbirii. De-acum încolo nu vei mai putea decît să urli. După cum vezi, iedule, deşi Ursul preferă să aducă zmeură, uneori este nevoit să pedepsească. Mai ales atunci cînd e vorba despre poveşti greşite.
Cînd am plecat, v-am lăsat Povestea scrijelită în scoarţa celui mai tînăr copac din pădure. Era o poveste scurtă, care vorbea mai mult despre voi şi pădure. Mă bucur să văd că aţi păstrat-o exact aşa cum v-am lăsat-o, chiar dacă aţi lungit-o serios între timp. Cum ar spune un prieten de-al meu, aţi adîncit-o serios, nu glumă! Aţi păstrat Povestea mai multă vreme decît ar fi putut s-o facă orice copac. Obiceiul vostru de a vă aduna la buturuga lui pentru a o spune m-a impresionat, mai ales pentru că şi în familia mea facem la fel. E bine să ştiţi însă că orice buturugă e bună pentru asta. Orice buturugă este în mijloc dacă voi sunteţi adunaţi în jurul ei în aşteptarea Poveştii.”
Vocea se opri la fel de neaşteptat precum începuse să se audă. În timp ce Ursul vorbea, din buturugă crescu un copac înalt şi puternic. Uimite şi pentru întîia dată parcă neîncrezătoare, animalele mai apucară doar să-l vadă pe Ursul albastru îndepărtîndu-se pe o potecă nouă, de nimeni ştiută.

duminică, 10 iulie 2016

The Dark Night



Every night is good
That follows her day
But the one that fights the days
And drives the light away
From the marrow, from the eye,
From the mind that embodied
That first dark night.

sâmbătă, 9 iulie 2016

The Weight Of Light



Light is the heaviest thing
On earth, and on heavens, too.
Light carries everything
From nothing to being,
From haze to Transfiguration.
Death is the easiest.

marți, 5 iulie 2016

România: Pamperși, pași de bebeluș și gesturi istorice



Poate că românii au ajuns „ștergătorii de cur ai Europei” (http://www.catavencii.ro/editorial/discurs-la-intrarea-unei-tari-estice-in-europa/) pentru că au ajuns să fie conduși de pupincuriștii Europei și de pupincuriștii pupincuriștilor Europei. În fine, nu vreau să intru într-un domeniu rezervat breslei de specialiști în radiografii de fecale. Doar că nu reușesc să înțeleg de ce ștergătorii la cur ai Europei sînt disprețuiți de pupătorii ei în cur: să fie pentru că nu au ajuns la aceeași relație de intimitate? Sau pentru că nu au știut să realizeze un profit comparabil?
Altcineva de la aceeași publicație observă că „Hexipharma, Lactate Brădet, Bechtel, Microsoft și toate jafurile dureroase și răsunătoare ale tranziției românești n-ar fi existat dacă nouă ne-ar fi păsat de noi” (http://www.catavencii.ro/selfxit/). Dar dacă tot răul ni s-a întîmplat pentru că nu ne-a păsat decît de noi?
În 16 octombrie 1901, Theodore Roosevelt, proaspăt ales președinte al SUA, l-a invitat la Casa Albă pe Booker T. Washington, consilierul său în domeniul populației de culoare din SUA. Evenimentul a produs un scandal în special în Sud (https://en.wikipedia.org/wiki/Booker_T._Washington_dinner_at_the_White_House), unde înțelesul umanității era încă determinat de rasă. Dar Teddy Roosevelt a invitat un negru nu doar pentru că era un progresist, ci și pentru că invitatului său, marele educator de culoare, îi păsa de ceilalți negri, învățîndu-i să le pese nu doar unii de alții, ci și de America în ansamblu.
Roosevelt a înțeles că, pentru a fi președintele unei țări, trebuie să fii președintele tuturor cetățenilor; pe vremea lui, aceasta însemna să fii și președintele celor de culoare. Mai recent, în vremea lui George W. Bush, aceasta însemna să fii și președintele pruncilor încă nenăscuți, lucru poate încă și mai primejdios, de vreme ce klanurile care dominau de această dată America vedeau și văd în pruncii nenăscuți principala amenințare la adresa libertății.
Dar Theodore Roosevelt a fost poate singurul președinte american care a înțeles că un președinte nu poate fi doar al cetățenilor, indiferent de rasă, ci și al țării pe care o conduce, adică al unui anumit teritoriu, unul cu o geografie și o istorie specifice. A fost singurul președinte american (și poate singurul președinte din istorie) care a înțeles că nu poate exista dezvoltare fără conservare. În „proiectul lui de țară” (vezi, pentru comparație: http://www.catavencii.ro/ne-trebuie-un-proiect-de-tara-preferabil-ca-tara-sa-fie-romania/, http://www.catavencii.ro/editorial/versetele-britanice/), Roosevelt a elaborat un program susținut de conservare a geografiei, resurselor naturale și implicit a istoriei, deci identității americane. „Square Deal”, „tîrgul cinstit”, presupunea trei idei de bază: conservarea resurselor naturale, controlul corporațiilor și protecția consumatorului (https://en.wikipedia.org/wiki/Square_Deal).
În 1903, Roosevelt a petrecut trei zile în Parcul Național Yosemite în compania lui John Muir (vezi un excelent documentar despre Muir realizat de BBC Scotland aici: https://www.youtube.com/watch?v=5oURZwXZQJI). Muir l-a sprijinit pe Roosevelt în alegerile din 1904; în anii următori, Roosevelt a impus înființarea unui mare număr de parcuri naționale (5 parcuri, 18 monumente naționale și 150 de păduri naționale). Cei doi apărători ai lumii vii au pierdut însă bătălia pentru Hetch Hetchy Valley. În ciuda faptului că San Francisco avea la dispoziție și alte locuri unde ar fi putut construi un bazin pentru apă, cetățenii au preferat Hetch Hetchy pentru că era cea mai ieftină opțiune (terenul aparținînd deja guvernului), în ciuda dezastrului ecologic pe care avea să-l producă. Congresul a aprobat lucrările la barajul din Hetch Hetchy, dar s-a lovit de opoziția lui Roosevelt și, ulterior, a lui Taft. Dar odată cu alegerea lui Woodrow Wilson în 1912, atît Senatul, cît și președintele au aprobat legea care permitea construirea unui baraj în Hetch Hetchy. Valea a fost complet distrusă. La fel și Muir, care a murit la scurt timp.
Poate că cel mai important gest al guvernului Cioloș a fost acela de a declara Lacul Văcărești „Parc național” (primul-ministru participînd recent la o acțiune de curățenie în parc: http://www.agerpres.ro/mediu/2016/06/30/ciolos-despre-parcul-vacaresti-exista-proiecte-pe-care-trebuie-sa-ni-le-asumam-chiar-daca-par-utopice-21-36-29)
În editorialul numărului din mai 2016 al revistei National Geographic România, dedicat parcurilor naționale (http://www.natgeo.ro/natura/habitat-conservare/10397-anul-parcurilor), redacția a trimis șefilor guvernului și statului român cîte un exemplar cu un semn de pagină în dreptul paginilor acestui interviu: http://www.natgeo.ro/natura/habitat-conservare/10396-2016-05-03-03-54-47.
Mă tem că apelul către președintele Iohannis din finalul editorialului este neaşteptat chiar și pentru destinatar. Este foarte probabil ca președintele să nu fi reținut din conținutul revistei decît paginile despre Yellowstone. Următoarea vacanță prezidențială este iminentă, așa că ne vom putea convinge în scurt timp de impactul apelului. Iar pentru cei care n-au reușit încă să distingă un „program de țară” din paginile volumelor Pas cu pas și Primul pas, e de așteptat ca președintele să le răspundă, după vacanță, cu un nou volum: Baby Steps:



Before. And after?



Întrebarea nu e dacă știința poate învinge cancerul, ci dacă poate învinge chestia care va învinge cancerul:

„Recent s-a inventat o nouă tehnologie revoluționară, CRISPR/CAS9, prin care modificările genetice se pot face extrem de precis. Este un fel de foarfece special, care taie și înlocuiește cîte o secvență genetică pe lanțul de ADN, în așa fel încît se face posibilă exprimarea unei anumite proteine sau blocarea unei gene anume. Prin utilizarea CRISPR, modificările genetice ating o precizie absolut fascinantă. Ei bine, tocmai a fost aprobată (de către National Institute of Health) utilizarea acestei tehnologii pe oameni, în lupta împotriva cancerului.” http://www.catavencii.ro/medicina-viitorului-e-linga-noi/

Da, medicina viitorului e lîngă noi. Să sperăm că asta nu înseamnă că vom rămîne fără el:


duminică, 3 iulie 2016

Deep South


No matter the course
Things go south at times
Dragging sailors to fearful places
Where terrific creatures reside.
Beware the faces! Hark those names!
On the white beaches of silence
They no longer hide.

Most of the sailors try to turn here,
But none has ever succeeded.
To land, just go without fear
From one shipwreck to another.
Don’t talk, or rather
Let your mind and mouth
Know nothing else, but south.

The one you banished
Will quietly follow
The face and the name
Dreadful and true
Will complete you anew
And take you back
Where man has vanished.

sâmbătă, 2 iulie 2016

„Studii europene”



„Ioan Mihai a adus, prin 2007, în Universitate un general fost spion militar ceaușist, deconspirat în anii ‘80 în Italia și extrădat, devenit generalul Paul Vasile prin purtarea de grijă a neuitatului Ion Iliescu, care l-a pus în structurile de comandă ale armatei pentru că era șantajabil cu un dosar de criminal în revoluție. Generalul Paul Vasile a ajuns din București în Timișoara ca să predea «studii europene», la un masterat în care urma să aibă ca studentă o fată căreia îi împușcase tatăl în revoluție: pe atunci fata avea șase ani, iar fratele ei – patru: mama lor nu era cu ei în sîmbăta aceea de 17 decembrie 1989 pe Calea Girocului, așa că oamenii i-au adus tatăl împușcat și i l-au lăsat toată noaptea mort pe masa din bucătărie.”