Ceva esențial s-a pierdut ori alterat în indivizii care se duc la munte pentru selfie-uri sau gogoși (https://adevarul.ro/stiri-externe/europa/o-gogoasa-de-4-dolari-a-blocat-un-refugiu-din-2550936.html; https://www.theguardian.com/world/2026/aug/19/italy-krapfen-friedrich-august-dolomites-tourists-social-media-influencers), o pierdere pe care românii obișnuiți să se aplece după nimicurile aruncate de occidentali o demonstrează constant de-a lungul ultimelor două sute de ani. Episodul referitor la românii din gara din Brașov, amintit recent de cineva (https://vicuslusorum.wordpress.com/2026/08/04/destinul-natiunii/), este semnificativ în plus și în privința statutului de sclavi atribuit românilor în vestul țării în timpul stăpînirii austro-ungare. De fapt, gradul de alienare este mai adînc în românii transilvăneni care se definesc cu mîndrie prin statutul inferior care le-a fost atribuit de stăpînii lor imperiali decît în cazul amărîților care adunau dulciurile aruncate pe peron de urmașii de astăzi ai stăpînilor de ieri. Dar dacă admitem că fiecare dintre noi este înstrăinat într-o anumită măsură în raport cu esența sa, atunci va trebui să recunoaștem că nimeni nu are dreptul să disprețuiască pe nimeni și că avem cu toții obligația de a reflecta asupra esenței noastre și a posibilității de a o realiza.
În fiecare om există atît posibilitatea slăbirii puterilor sale sufletești pînă la pierderea lor, cît și posibilitatea recuperării lor sau chiar a dobîndirii unor puteri noi, nebănuite. Chiar și în omul cel mai nedemn poate exista ceva valoros după cum ceva indispensabil poate lipsi din constituția fiecărui om aparent ireproșabil. Faptul este valabil și în cazul comunităților mai mici sau mai mari, naturale sau artificiale, de la familie și locuitorii unui sat ori cartier la comunitatea civică și de la un popor oarecare la omenirea întreagă: nimeni nu este atît de depravat încît să fie dincolo de posibilitatea ridicării și nimeni nu este atît de desăvîrșit încît să fie dincolo de posibilitatea căderii, în fiecare om sau comunitate existînd în același timp posibilitatea recuperării și cea a prăbușirii de-a lungul întregii lor vieți istorice. Chiar și în cazurile foarte rare de oameni la care inventarul virtuților este complet, ceva fundamental continuă să lipsească, după cum o lumină nebănuită poate străpunge oricînd întunericul deznădejdii absolute sau al cinismului metodic.
Valoarea existențială a acestor truisme este recunoscută însă doar în urma trecerii printr-un moment salvator, adică prin actul reparator care pune capăt căderii sau eșecului specific umane. Spre deosebire de celelalte ființe care învață la rîndul lor din experiență, omul nu reține din lecțiile de viață doar avantajele și dezavantajele, pericolele și condițiile de siguranță, ci reușește în plus să recunoască manifestarea unei categorii aparte de pericole și salvări care trimite spre o ordine a vieții diferită de cea cotidiană, spre un orizont al unicității și permanenței în care atît căderea, cît și salvarea dezvăluie un sens transcendent, care poate fi ratat sau, dimpotrivă, urmat la un nivel de adîncime descoperit de-abia cu această ocazie. Experiența unui moment salvator, care se manifestă uneori chiar în clipa producerii unui moment dezastruos sau, mai des, în urma lui, aduce pentru unii o formă nouă de deschidere sau amplifică pentru alții deschiderea lor existentă odată ce-i aduce sau readuce în acea stare de recunoștință și speranță care le permite, uneori pentru tot restul vieții, să străbată ordinea cotidiană privind către o altă lume, care pînă atunci fusese cel mult doar teoretic posibilă.
Spectacolul descurajant oferit de oameni din toată lumea de Black Friday pînă la răspîndirea magazinelor online, dar care încă mai poate fi întîlnit în zilele în care magazinele fizice anunță mari reduceri (https://hotnews.ro/imagini-dintr-un-magazin-hervis-din-romania-luat-cu-asalt-de-oameni-dupa-reduceri-de-pana-50-la-toate-produsele-2327717) este cel puțin la fel de nedemn precum situația descrisă în relatarea despre românii din gara din Brașov menționată mai sus (https://vicuslusorum.wordpress.com/2026/08/04/destinul-natiunii/). De fapt, este chiar mai nedemn dacă ne gîndim la sentimentul de plenitudine cu care ies din magazine indivizii care au reușit să cumpere niște nimicuri la capătul unor ore de așteptare înfrigurată. Un amărît care se apleacă după niște fleacuri care i-au fost aruncate disprețuitor de niște jeguri umane nu se va simți mai bine, mai „realizat”: el știe că asta este tot ce-i rezervă viața. Însă alienații care se calcă între ei pentru lucrurile cu preț redus văd în dobîndirea lor o realizare personală, și de aceea își vor purta șosetele „de firmă” cu un aer triumfător, reușita cumpărării oferind unul din subiectele principale ale conversațiilor din perioada respectivă între indivizii care vor demonstra astfel că știu să aprecieze valoarea.
Între cel care se apleacă după gunoaiele aruncate de străini și cel care se luptă cîteva decenii mai tîrziu pentru cumpărarea lor la preț redus nu este o diferență esențială: amîndoi și-au pierdut esența, iar amatorul de chilipiruri se află într-o situație chiar mai nefericită, întrucît privește afacerea avantajoasă pe care a făcut-o ca pe un act de împlinire personală. Dar esența omului nu este ratată doar printr-un comportament nedemn, ci într-un mod încă și mai distructiv fie prin încercarea de a o redefini, fie prin încercarea de a o nega, ambele propuneri fiind constitutive proiectului modern, revoluționar prin natura sa.
Dacă admitem că omul are o esență a sa și că alienatul este cel care s-a înstrăinat de sine însuși, de esența lui, atunci ar trebui să recunoaștem că alienatul nu poate fi reprezentativ pentru un popor, așa cum reiese din „Destinul națiunii” (https://vicuslusorum.wordpress.com/2026/08/04/destinul-natiunii/) pentru că nu se poate reprezenta pe sine însuși în primul rînd. Alienatul nu are esență sau are una falsă, pe care și-o atribuie în virtutea mitologiei moderne care îi permite de pildă bărbatului să pretindă că este femeie iar femeii că este bărbat. Femeile care poartă colanți nu vor să-și arate fundul, deci că este femeie, așa cum greșit își închipuie sexiștii și obsedații sexual, ci vor să-și arate testiculele, și par dispuse să le dea un cap emancipator în gură misoginilor neîncrezători, înclinați să le pună efortul în discuție.
Atunci cînd crezi că poți fi orice și oricine, rămîi de fiecare dată un nimic și un nimeni. Pasagerii maghiari din episodul relatat în textul menționat, care se distrau aruncîndu-le nimicuri colorate românilor de pe peron, erau chiar mai alienați decît românii de care-și băteau joc, deoarece se credeau realizați și superiori în plan uman în cruzimea lor inconștientă.
Nedemni sunt nu doar cei care se apleacă după nimicuri, ci și cei care se amuză ori se simt satisfăcuți de întîmplare fie ca autori ai umilirii celor de pe peron, fie ca spectatori mai mult sau mai puțin analitici. Din tabloul decăderii umane pare să lipsească însă personajul capabil să-i ridice și pe unii, și pe alții din neantul alienării, inclusiv pe martorii care relatează episodul ca pe o dezvăluire a esenței poporului român. Omiterea Celui care ne poate ridica și îndrepta explică nu doar tendința celor mai mulți dintre noi de a ne crede oameni de caracter doar pentru că nu ne-am înjosi adunînd lucrurile aruncate de alții, ci și absența gestului de sprijinire a celor căzuți într-una din cele două părți ale prosperității, în sărăcie ori în belșug, fapt care poate ascunde o josnicie mai profundă.
Dar cum ne-am putea ridica și cum i-am putea ajuta pe alții să se ridice fără ajutorul Celui care coboară în adîncul căderii noastre rămînînd drept? Fără El, soluțiile salvatoare nu fac decît să ne alieneze și mai mult, făcîndu-i pe cei căzuți să creadă fie că sunt mai presus de cădere, fie că se pot ridica singuri în măsura în care au putere, pe care o pot dobîndi prin succesul economic, politic, cultural sau religios. De fapt, falsele salvări nu salvează decît în măsura în care reușesc să le determine pe victime să se creadă salvate deja prin participarea la una din schemele soteriologice dominante, și anume cea naționalistă, cea progresistă și cea gnostică, valorificate pe rînd sau toate în același timp de noua BOR în funcție de împrejurări. Victima falsei salvări este convinsă în plus că oricine refuză „calea” îmbrățișată de ea se află dincolo de posibilitatea salvării, iar căderile nu există decît în afara „căii” sale. Și pentru că falsele salvări nu sunt decît moduri de a ascunde în același timp adevărata salvare și căderea reală pe care sunt întemeiate, „salvații” sunt incapabili să vadă că se adîncesc în cădere întrucît se scufundă cu toții împreună și în același ritm, indiferent de bula salvatoare în care se află.
Nu putem spune despre poporul român că este în esența lui nedemn, mizerabil, degenerat, cum afirmă pro-occidentalul: viciul este în sine o corupere a esenței. Prin urmare, putem spune despre poporul român că a devenit atît de corupt încît și-a pierdut esența, dar această situație ne obligă să recunoaștem, în virtutea legii identității, că odată cu pierderea esenței ne-am pierdut ca popor. Însă aceasta este o concluzie evitată în egală măsură de naționalist; și pentru că fie în premise, fie în concluzii, și pro-occidentalul, și naționalistul mint, salvările oferite de ei sunt deopotrivă mincinoase și orientate împotriva salvării veritabile.
Nu putem fi salvați în primul rînd pentru că încercăm să ne salvăm singuri. Nu putem fi salvați apoi pentru că încercăm să ne salvăm de alții, prin delimitarea de cei diferiți de noi, nu prin încredințarea noastră și a lor în mîinile lui Hristos. Nu putem fi salvați apoi pentru că nu ne recunoaștem căderea, alienarea. Nu ne recunoaștem alienarea pentru că nu vrem să știm ce ne lipsește și cine ne lipsește sau pentru că ne străduim doar să aflăm dacă lucrurile care ne lipsesc ne lipsesc pentru că le-am abandonat noi sau pentru că am fost lipsiți de ele din neglijența celor care fi trebuit să aibă grijă de noi sau pentru că ne-au fost luate cu forța ori prin înșelare. Această perspectivă încurajează schemele false de salvare, care ne promit fie că lucrurile pierdute pot fi recuperate dacă doar am încerca să ne întoarcem după ele, fie că am putea încerca să-i silim pe cei care ni le-au luat să ni le înapoieze. Dar ceea ce am pierdut nu este din lumea aceasta: esențele nu sunt din lumea aceasta, chiar dacă fără ele lumea aceasta nu ar fi existat. Iar cei care ne-au înstrăinat de esențele noastre sunt exact cei care au vrut și vor să ne salveze pe oricare din căile căderii.
