În timpul iernii, copacii și în special arborii foioși cresc doar în rădăcină, în timp ce partea lor aeriană încetează să crească, intrînd într-o stare de conservare. Cu toate că înghețul de după 1990 este incomparabil mai sever decît cel din perioada comunistă, românii continuă să se bucure de noul soare înșelător, fără să înțeleagă nici măcar după aproape patru decenii de ce, în loc să crească, plesnesc și mor.
Cînd „dincolo” și „după” au dispărut, cînd sfîrșitul este doar sfîrșit, întîmplărilor banale li se atribuie proporții apocaliptice, de la avertizările meteo care anunță fiecare ploaie drept „ploaia secolului” la zgîrieturile copiilor mici și mari (adică adulții infantilizați). În ordinea sfîrșitului, fiecare contact cu realitatea, adică cu lumea din afara bulei proprii, este traumatizant sau cel puțin obositor din cauza neclarității în privința sfîrșitului: omul sfîrșit așteaptă sfîrșitul lucrurilor, evenimentul salvator care-i va aduce liniștea.
Așa se explică de ce, pe de altă parte, spectrul unei catastrofe planetare nu mai îngrijorează cu adevărat pe nimeni, o astfel de posibilitate fiind tratată fără teamă de majoritatea și cu speranță de unii care își ascund tot mai greu dezamăgirea după fiecare sfîrșit parțial. Omul începutului nu spunea „am mai trecut prin greutăți și n-am murit” pentru că era un optimist incorigibil, ci pentru că înțelesese că orice sfîrșit este doar o încercare și o pregătire pentru început. Cînd omul sfîrșitului spune același lucru, dezamăgirea i se citește pe față și în intonația ușor interogativă. În observația omului începutului, nuanța era „... și tot n-am murit!”; în cazul omului sfîșitului, nuanța implicită este „... și n-am murit încă?”
… și de la cei care au puțin, li se va cere totul. Cel puțin așa stau lucrurile în noua ortodoxie din România. Acesta este de altfel unul dintre principiile evangheliei dreptei creștine din România de astăzi, pe care o regăsim recent la Lavric (vezi semnalarea lui Alexandru Racu la https://www.facebook.com/alexandru.racu.7/posts/pfbid0JuhXkkDrfjYy5WEXzn4LNaGWwdDoM9VmhYwqJFra3254oGbByre4XQPjQXuSEz46l?locale=ro_RO). Lavric denunță (îngînat de Neamțu) libertatea și egalitatea ca idealuri progresiste printr-o mișcare care-i permite stîngii progresiste să revendice cele mai importante concluzii ale afirmației creștine potrivit căreia omul este făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, fapt în virtutea căruia omul este înzestrat cu libertate, printre altele, în timp ce posibilitatea unei distincții de tip Übermensch vs. Untermensch este anulată din capul locului de unitatea ontologică a firii umane care este superioară noțiunii de egalitate fără a o anula însă. În felul acesta, dreapta pretins creștină din România nu doar că își ajută adversarul ideologic, dar face ca învățătura creștină să devină vulnerabilă exact în ceea ce are mai important de spus despre om. Prin constituția sa, omul are un statut radical diferit de orice ființă creată, inclusiv în raport cu îngerii (care nu sunt făcuți după chipul și asemănarea lui Dumnezeu), statut care nu poate fi acordat de nici un doctorat, titlu de noblețe, condiție socială, rasă, sex, credință religioasă ori convingere ideologică după cum nu poate fi retras nici de lipsa acestor realizări ori privilegii mai mult sau mai puțin meritate.