Despre implicațiile cazului Jason Arday

 

Potrivit liberalismului în putrefacție folosit și asimilat ca îngrășămînt natural de stînga în expansiune, Jason Arday este o victimă a rasismului, în sensul în care a cedat presiunii la care a fost supus de sistemul opresiv al albilor. Indignarea activiștilor de stînga este amplificată artificial și premeditat pentru a demonstra precaritatea sistemului opresiv, care poate fi străpuns cu ușurință de orice plagiator, narcisist și mincinos patologic precum Arday. Stînga va folosi moartea lui pentru a cîștiga viitoarele alegeri și pentru a impune impostori și mai mari decît Arday în toate posturile universitare (în timp ce le deține deja pe cele de nivel pre-universitar) în special în universitățile de prestigiu, inclusiv în funcții administrative precum și în compoziția viitoarelor parlamente și guverne. Diverși Arday vor ocupa în curînd funcția de prim-ministru, de decani și șefi de catedre ai  universităților importante, de miniștri și primari în Marea Britanie, iar reușita va fi forțată și în SUA.

În cazul Arday, atenția dreptei se concentrează în primul rînd asupra personajului și apoi asupra stîngii, în timp ce stînga este preocupată, după cum s-a văzut cu ocazia momentului de reculegere ținut în memoria lui Arday în Trafalgar Square de zeci de mii de manifestanți (https://www.youtube.com/watch?v=lPHGREJFG40), de demonizarea rasei albe în general și a celor care au demonstrat modul fraudulos în Arday și-a construit cariera academică în special: bărbații albi nu pot spune adevărul decît în măsura în care acesta este favorabil indivizilor non-albi. 

Ceea ce mi se pare curios totuși în criticile aduse lui Arday este că nu se consideră grav faptul că spunea aberații, ci că nu avea acoperire academică pentru aberațiile respective. Concluzia este că Arday ar fi fost un intelectual respectabil dacă nu ar fi plagiat așa cum sunt respectabili toți intelectualii narcisiști și mincinoși și toți activiștii revoluționari de dreapta, de stînga și conservatori care și-au luat doctoratul pe bune. Dacă ai o diplomă validă, poți minți prin omisiune, poți practica dubla măsură și poți fi un ipocrit care le cere altora să practice principii de care tu ești însă eliberat prin studiile academice urmate. Povestea lui Arday ar trebui să ne ajute să refuzăm această pretenție a segmentului intelectual începînd cu propria noastră societate, cu atît mai mult cu cît intelectualii români de toate orientările ideologice vor dori să-i limiteze morala și impactul la nivelul societății occidentale, cu eventualele avertismente specifice: asta se va întîmpla și la noi dacă nu-i vom da pe progresiști afară, respectiv asta se va întîmpla și la noi dacă revoluția progresismului va eșua.

Este important să recunoaștem în primul rînd că evoluția profesională a lui Arday a fost susținută, promovată și apărată de profesori universitari legitimi: frauda a fost justificată de oameni cu integritate academică incontestabilă, așa cum, în România post-comunistă, diversele minciuni ideologice, care au generat patologiile sociale actuale, au fost răspîndite de intelectuali respectabili, cu studii doctorale valide (chiar dacă, în majoritatea cazurilor, acestea nu au fost confirmate ulterior de o operă academică corespunzătoare), adeseori cu ajutorul semidocților din BOR. Încep să mă întreb dacă nu cumva patologiile manifestate în România de mentalitatea revoluționară de stînga și de dreapta nu sunt un efect secundar al narcisismului specific intelectualilor din perioada post-comunistă. Dependența lor de recunoașterea și admirația publicului i-a determinat nu doar să-i gîdile acestuia auzul într-un mod plăcut, dar și să-i ascundă toate acele aspecte ale realității care l-ar putea trezi. Și cel alt mod mai bun de a ascunde realitatea există decît apelul ideologic la recunoașterea ei, fie sub forma trezirii proprii progresismului woke, fie sub cea a trezirii naționaliste în conștiință?

Intelectualul care și-a ratat vocația sa de cercetare a unui subiect sau probleme este cu atît mai predispus la narcisism cu cît îi lipsește împlinirea adusă de studiu și dialogul cu comunitatea de cercetători, pe care le înlocuiește cu aprecierea oferită de indivizii simpli, cu atît mai generoși, mai devotați și mai recunoscători cu cît nivelul lor de competență și exigență intelectuală este mai redus. În felul acesta, atît oamenii educați care nu și-au împlinit vocația în sfera preocupărilor lor inițiale, cît și oamenii educați care sunt victimele unei educații slăbite prin ideologizare dezvoltă complexe de tip narcisist, primii din cauza unui caracter moral defectuos, ceilalți pentru că narcisismul este rezultatul necesar al noii educații (dedicată obiectivelor educaționale de tipul empowerment și self-development, care nu pot permite o creștere normală așa cum nu se pot dezvolta normal animalele hrănite cu stimulatori hormonali), reușind prin nevoia lor permanentă de atenție, validare și admirație să-i îmbolnăvească pe cei din grupul lor de sprijin („prietenii” de pe rețelele virtuale funcționează efectiv ca un grup de sprijin de tipul celor oferite de asociațiile alcoolicilor anonimi), care ajung la rîndul lor să se hrănească din egoul superior al bulei în care trăiesc. Din acest punct de vedere, impostura lui Arday a fost în primul rînd una instituțională și apoi una personală. El a fost o victimă a rasismului, și anume a rasiștilor anti-albi, care i-au cerut să fie altceva decît era și decît putea să fie, și anume un om mare, un model uman. Suprema ironie în cazul imposturii lui este că a fost transformat într-un astfel de model în ciuda faptului că a fost un escroc și un mincinos patologic. Nu a fost un escroc din cauza sistemului, ci pentru că așa era el. Moartea lui a dezvăluit disponibilitatea sistemului de a minți și capacitatea lui de a promova minciuna și frauda, astfel încît orice doctorat oferit de-acum înainte de Cambridge sau de orice altă mare universitate poate fi privit cu rezerve. La noi, cazul Arday ar trebui să ne facă să fim mai atenți la noul tip de educație și să nu mai luăm de bune integritatea morală și mintală a intelectualilor publici.

 

Despre cădere și salvare

 

Ceva esențial s-a pierdut ori alterat în indivizii care se duc la munte pentru selfie-uri sau gogoși (https://adevarul.ro/stiri-externe/europa/o-gogoasa-de-4-dolari-a-blocat-un-refugiu-din-2550936.html; https://www.theguardian.com/world/2026/aug/19/italy-krapfen-friedrich-august-dolomites-tourists-social-media-influencers), o pierdere pe care românii obișnuiți să se aplece după nimicurile aruncate de occidentali o demonstrează constant de-a lungul ultimelor două sute de ani. Episodul referitor la românii din gara din Brașov, amintit recent de cineva (https://vicuslusorum.wordpress.com/2026/08/04/destinul-natiunii/), este semnificativ în plus și în privința statutului de sclavi atribuit românilor în vestul țării în timpul stăpînirii austro-ungare. De fapt, gradul de alienare este mai adînc în românii transilvăneni care se definesc cu mîndrie prin statutul inferior care le-a fost atribuit de stăpînii lor imperiali decît în cazul amărîților care adunau dulciurile aruncate pe peron de urmașii de astăzi ai stăpînilor de ieri. Dar dacă admitem că fiecare dintre noi este înstrăinat într-o anumită măsură în raport cu esența sa, atunci va trebui să recunoaștem că nimeni nu are dreptul să disprețuiască pe nimeni și că avem cu toții obligația de a reflecta asupra esenței noastre și a posibilității de a o realiza.

În fiecare om există atît posibilitatea slăbirii puterilor sale sufletești pînă la pierderea lor, cît și posibilitatea recuperării lor sau chiar a dobîndirii unor puteri noi, nebănuite. Chiar și în omul cel mai nedemn poate exista ceva valoros după cum ceva indispensabil poate lipsi din constituția fiecărui om aparent ireproșabil. Faptul este valabil și în cazul comunităților mai mici sau mai mari, naturale sau artificiale, de la familie și locuitorii unui sat ori cartier la comunitatea civică și de la un popor oarecare la omenirea întreagă: nimeni nu este atît de depravat încît să fie dincolo de posibilitatea ridicării și nimeni nu este atît de desăvîrșit încît să fie dincolo de posibilitatea căderii, în fiecare om sau comunitate existînd în același timp posibilitatea recuperării și cea a prăbușirii de-a lungul întregii lor vieți istorice. Chiar și în cazurile foarte rare de oameni la care inventarul virtuților este complet, ceva fundamental continuă să lipsească, după cum o lumină nebănuită poate străpunge oricînd întunericul deznădejdii absolute sau al cinismului metodic.

Valoarea existențială a acestor truisme este recunoscută însă doar în urma trecerii printr-un moment salvator, adică prin actul reparator care pune capăt căderii sau eșecului specific umane. Spre deosebire de celelalte ființe care învață la rîndul lor din experiență, omul nu reține din lecțiile de viață doar avantajele și dezavantajele, pericolele și condițiile de siguranță, ci reușește în plus să recunoască manifestarea unei categorii aparte de pericole și salvări care trimite spre o ordine a vieții diferită de cea cotidiană, spre un orizont al unicității și permanenței în care atît căderea, cît și salvarea dezvăluie un sens transcendent, care poate fi ratat sau, dimpotrivă, urmat la un nivel de adîncime descoperit de-abia cu această ocazie. Experiența unui moment salvator, care se manifestă uneori chiar în clipa producerii unui moment dezastruos sau, mai des, în urma lui, aduce pentru unii o formă nouă de deschidere sau amplifică pentru alții deschiderea lor existentă odată ce-i aduce sau readuce în acea stare de recunoștință și speranță care le permite, uneori pentru tot restul vieții, să străbată ordinea cotidiană privind către o altă lume, care pînă atunci fusese cel mult doar teoretic posibilă.

Spectacolul descurajant oferit de oameni din toată lumea de Black Friday pînă la răspîndirea magazinelor online, dar care încă mai poate fi întîlnit în zilele în care magazinele fizice anunță mari reduceri (https://hotnews.ro/imagini-dintr-un-magazin-hervis-din-romania-luat-cu-asalt-de-oameni-dupa-reduceri-de-pana-50-la-toate-produsele-2327717) este cel puțin la fel de nedemn precum situația descrisă în relatarea despre românii din gara din Brașov menționată mai sus (https://vicuslusorum.wordpress.com/2026/08/04/destinul-natiunii/). De fapt, este chiar mai nedemn dacă ne gîndim la sentimentul de plenitudine cu care ies din magazine indivizii care au reușit să cumpere niște nimicuri la capătul unor ore de așteptare înfrigurată. Un amărît care se apleacă după niște fleacuri care i-au fost aruncate disprețuitor de niște jeguri umane nu se va simți mai bine, mai „realizat”: el știe că asta este tot ce-i rezervă viața. Însă alienații care se calcă între ei pentru lucrurile cu preț redus văd în dobîndirea lor o realizare personală, și de aceea își vor purta șosetele „de firmă” cu un aer triumfător, reușita cumpărării oferind unul din subiectele principale ale conversațiilor din perioada respectivă între indivizii care vor demonstra astfel că știu să aprecieze valoarea.

Între cel care se apleacă după gunoaiele aruncate de străini și cel care se luptă cîteva decenii mai tîrziu pentru cumpărarea lor la preț redus nu este o diferență esențială: amîndoi și-au pierdut esența, iar amatorul de chilipiruri se află într-o situație chiar mai nefericită, întrucît privește afacerea avantajoasă pe care a făcut-o ca pe un act de împlinire personală. Dar esența omului nu este ratată doar printr-un comportament nedemn, ci într-un mod încă și mai distructiv fie prin încercarea de a o redefini, fie prin încercarea de a o nega, ambele propuneri fiind constitutive proiectului modern, revoluționar prin natura sa.

Dacă admitem că omul are o esență a sa și că alienatul este cel care s-a înstrăinat de sine însuși, de esența lui, atunci ar trebui să recunoaștem că alienatul nu poate fi reprezentativ pentru un popor, așa cum reiese din „Destinul națiunii” (https://vicuslusorum.wordpress.com/2026/08/04/destinul-natiunii/) pentru că nu se poate reprezenta pe sine însuși în primul rînd. Alienatul nu are esență sau are una falsă, pe care și-o atribuie în virtutea mitologiei moderne care îi permite de pildă bărbatului să pretindă că este femeie iar femeii că este bărbat. Femeile care poartă colanți nu vor să-și arate fundul, deci că este femeie, așa cum greșit își închipuie sexiștii și obsedații sexual, ci vor să-și arate testiculele, și par dispuse să le dea un cap emancipator în gură misoginilor neîncrezători, înclinați să le pună efortul în discuție.

Atunci cînd crezi că poți fi orice și oricine, rămîi de fiecare dată un nimic și un nimeni. Pasagerii maghiari din episodul relatat în textul menționat, care se distrau aruncîndu-le nimicuri colorate românilor de pe peron, erau chiar mai alienați decît românii de care-și băteau joc, deoarece se credeau realizați și superiori în plan uman în cruzimea lor inconștientă.

Nedemni sunt nu doar cei care se apleacă după nimicuri, ci și cei care se amuză ori se simt satisfăcuți de întîmplare fie ca autori ai umilirii celor de pe peron, fie ca spectatori mai mult sau mai puțin analitici. Din tabloul decăderii umane pare să lipsească însă personajul capabil să-i ridice și pe unii, și pe alții din neantul alienării, inclusiv pe martorii care relatează episodul ca pe o dezvăluire a esenței poporului român. Omiterea Celui care ne poate ridica și îndrepta explică nu doar tendința celor mai mulți dintre noi de a ne crede oameni de caracter doar pentru că nu ne-am înjosi adunînd lucrurile aruncate de alții, ci și absența gestului de sprijinire a celor căzuți într-una din cele două părți ale prosperității, în sărăcie ori în belșug, fapt care poate ascunde o josnicie mai profundă.

Dar cum ne-am putea ridica și cum i-am putea ajuta pe alții să se ridice fără ajutorul Celui care coboară în adîncul căderii noastre rămînînd drept? Fără El, soluțiile salvatoare nu fac decît să ne alieneze și mai mult, făcîndu-i pe cei căzuți să creadă fie că sunt mai presus de cădere, fie că se pot ridica singuri în măsura în care au putere, pe care o pot dobîndi prin succesul economic, politic, cultural sau religios. De fapt, falsele salvări nu salvează decît în măsura în care reușesc să le determine pe victime să se creadă salvate deja prin participarea la una din schemele soteriologice dominante, și anume cea naționalistă, cea progresistă și cea gnostică, valorificate pe rînd sau toate în același timp de noua BOR în funcție de împrejurări. Victima falsei salvări este convinsă în plus că oricine refuză „calea” îmbrățișată de ea se află dincolo de posibilitatea salvării, iar căderile nu există decît în afara „căii” sale. Și pentru că falsele salvări nu sunt decît moduri de a ascunde în același timp adevărata salvare și căderea reală pe care sunt întemeiate, „salvații” sunt incapabili să vadă că se adîncesc în cădere întrucît se scufundă cu toții împreună și în același ritm, indiferent de bula salvatoare în care se află.

Nu putem spune despre poporul român că este în esența lui nedemn, mizerabil, degenerat, cum afirmă pro-occidentalul: viciul este în sine o corupere a esenței. Prin urmare, putem spune despre poporul român că a devenit atît de corupt încît și-a pierdut esența, dar această situație ne obligă să recunoaștem, în virtutea legii identității, că odată cu pierderea esenței ne-am pierdut ca popor. Însă aceasta este o concluzie evitată în egală măsură de naționalist; și pentru că fie în premise, fie în concluzii, și pro-occidentalul, și naționalistul mint, salvările oferite de ei sunt deopotrivă mincinoase și orientate împotriva salvării veritabile.

Nu putem fi salvați în primul rînd pentru că încercăm să ne salvăm singuri. Nu putem fi salvați apoi pentru că încercăm să ne salvăm de alții, prin delimitarea de cei diferiți de noi, nu prin încredințarea noastră și a lor în mîinile lui Hristos. Nu putem fi salvați apoi pentru că nu ne recunoaștem căderea, alienarea. Nu ne recunoaștem alienarea pentru că nu vrem să știm ce ne lipsește și cine ne lipsește sau pentru că ne străduim doar să aflăm dacă lucrurile care ne lipsesc ne lipsesc pentru că le-am abandonat noi sau pentru că am fost lipsiți de ele din neglijența celor care fi trebuit să aibă grijă de noi sau pentru că ne-au fost luate cu forța ori prin înșelare. Această perspectivă încurajează  schemele false de salvare, care ne promit fie că lucrurile pierdute pot fi recuperate dacă doar am încerca să ne întoarcem după ele, fie că am putea încerca să-i silim pe cei care ni le-au luat să ni le înapoieze. Dar ceea ce am pierdut nu este din lumea aceasta: esențele nu sunt din lumea aceasta, chiar dacă fără ele lumea aceasta nu ar fi existat. Iar cei care ne-au înstrăinat de esențele noastre sunt exact cei care au vrut și vor să ne salveze pe oricare din căile căderii.