Probabil
că bătrînul Satchmo ar mai fi cîntat și astăzi ”What a Wonderful World”, dar nu
pentru a-i ajuta pe oameni să se retragă în bula lor minunată, cum speră cei de
astăzi, ci pentru a-i ajuta să iasă din ea, amintindu-le că nu au nevoie de un
arsenal nuclear pentru a se bucura de lume și că aceasta poate fi minunată doar
în măsura în care este comună. Că iubirea de stînga sau de dreapta,
fundamentalist-progresistă sau fundamentalist-religioasă nu este decît ură
deghizată și că reflectarea cerului pe chipul oamenilor înseamnă respectarea
cerului și a omului, nu profanarea lor. De altfel, contextul social și politic (războiul din Vietnam, amenințarea unui război civil în urma mișcărilor de emancipare socială, amenințarea nucleară din timpul Războiului Rece) în care a fost lansat acest cîntec în urmă cu aproape șaizeci de ani era cel puțin la fel de amenințător ca cel din prezent.
Cred
însă că versurile „I hear babies crying, I watch them grow/
They’ll learn much more, than I’ll never know” l-ar
face în prezent pe Louis Armstrong să ezite puțin. Pentru că noile degenerații
nu doar știu și înțeleg tot mai puțin din ce știau și înțelegeau vechile
generații, dar chiar și acest puțin este cunoscut nu atît superficial, cît mai
ales prost, întrucît capacitatea lor de a face distincții de valoare a fost anulată.
Școala
de astăzi, care culminează cu învățămîntul superior, îi aduce pe indivizi la un
nivel intelectual, mintal, de cultură generală și de cultură umană inferior
generațiilor anterioare, care aveau mai puțină școală sau chiar deloc. Asta nu
se întîmplă pentru școala de astăzi este slabă (din cauza profesorilor slab pregătiți, a materiei inutile sau rău structurată și predată sau din cauza indisciplinei generale); dacă școala ar fi doar slabă, elevii
nu ar deveni mai tîmpiți la sfîrșitul unui ciclu de învățămînt decît la
începutul lui, ci doar insuficient pregătiți. Ar rămîne însă capabili să învețe
în continuare, fie în cadrul următorului ciclu educațional, fie în mod
individual, ca autodidacți. Dar această capacitate este distrusă de școala
actuală încă din stadiul învățămîntului primar, elevii care i-au supraviețuit
fiind distruși eficient și sigur în etapa gimnazială. Restul e tăcere.
Școlile publice nu sunt
însă obligate moral să pună la intrare un anunț vizibil de genul „Lăsați orice
speranță, voi ce intrați” (sau poate unul lipsit de referințe medievale periculoase și ceva mai explicit, adică mai actual, precum „educația
publică dăunează grav sănătății mintale”) deoarece părinții o vor exact așa cum este, eventual chiar mai distructivă, sperînd ca
învățămîntul actual să-i facă pe copiii lor la fel de imbecili și de indolenți ca liderii care
ne conduc, oferindu-le astfel o șansă în această viață ciudată. Contrar aparențelor, școala de
astăzi este o școală puternică, dar ciudată, care corespunde nevoilor unei lumi ciudate,
convinsă că cea mai potrivită cale spre un viitor luminos este întunericul.
Dar în interpretarea lui Stacey Kent (https://www.youtube.com/watch?v=dBh6qWlweEw), felul în care percepem lumea depinde în mare măsură de relația dintre oameni (în versurile “I see them bloom for me and you” și “They’re
really saying: I love you!”, „you” mi se pare că este rostit cu o căldură aparte) precum și de relația omului cu sine (în “I see”, “I watch”, “I think to myself”, “I” și “myself” apar ca un centru personal de așteptare și de contemplare). Impresia mea este că în varianta lui Armstrong, relațiile se normalizează, se „mirifică” prin raportare la lume, prin recunoașterea prealabilă a caracterului minunat al lumii, în timp ce în versiunea lui Kent relațiile normale cu ceilalți și cu sine sunt necesare pentru a îndrăzni să privești lumea dacă nu cu încredere și bucurie, atunci cel puțin cu speranță.
Conștiința
unor lucruri mai importante decît simpla supraviețuire prin forță și
dezumanizare deosebea criza omenirii din trecut de cea actuală. Indiferent de accentele și prioritățile din fiecare interpretare, în măsura în care ele există cu adevărat și nu sunt doar rezultatul interpretării mele forțate, există ceva comun în ambele variante: convingerea că există ceva important, ceva superior, un fel de secret al vieții adevărate, aflat înaintea ochilor noștri și care trebuie să fie recunoscut înainte de a fi prea tîrziu. Noua școală de astăzi, ca de altfel și noua ortodoxie din România, sunt instituțiile special calificate pentru a împiedica descoperirea acestui secret.
