Societatea
românească poate fi înțeleasă și în funcție de raportarea populației la război,
echipa cîștigătoare folosind cu succes capitalul ei simbolic (și să-l
mărească astfel) în acțiunea de neutralizare a adversarului, demonizîndu-i pe toți cei care nu susțin necondiționat victoria
totală a Vestului, victorie cu atît mai necesară și mai
urgentă cu cît există și în interiorul Occidentului, nu doar în afara lui, indivizi care nu și-o doresc neapărat și cu siguranță nu „prin
foc și sabie”. Din acest punct de vedere, cred că multe din voturile
primite de Nicușor Dan au venit din direcția acestui „war party” constituit de segmentul
anti-corupție cultivat de intelectualii lui Băsescu și tot mai radicalizat de
la episodul pandemic încoace, încît a ajuns să justifice exact convertirea prin
sabie pe care le-o reproșează adversarilor Vestului, amenințînd un sfert din
populația planetei (Rusia, China, Iran) cu alternativa occidentalizare sau
moarte.
Poate că
lucrurile stau chiar mai rău decît în vara lui 1914, cum propune Alexandru Racu
într-un text recent (https://alexandruracu.wordpress.com/2025/06/16/dementa-colectiva/),
care mi-a prilejuit de altfel intervenția de față. Mă întreb dacă nu cumva în realitate
susținătorii războiului nu vor de fapt „să afle până unde poate fi întinsă
coarda”, ci mai ales să le anuleze adversarilor dreptul de a afirma unele limite,
anumite linii roșii în fața occidentalizării universale. Lucrurile sunt cu atît mai precipitate în prezent pentru că elita
politică occidentală știe ceea ce fanaticilor pro-occidentali le scapă, și
anume că rezistența interioară a Vestului colectiv depinde de victoria lui
exterioară, mai precis că singurul lucru care mai poate împiedica sau cel puțin
amîna prăbușirea interioară a Vestului este victoria lui în plan extern.
