Setea revoluționară de irealitate

 

Epidemia de covid a fost folosită pentru deturnări enorme de fonduri și pentru a teroriza populația în scopul controlării ei. Secții spitalicești și spitale întregi au fost rezervate pentru bolnavii de covid care, în ciuda eforturilor sistemului, nu au apărut niciodată în numărul și la nivelul de afectare anunțat. Timp de trei ani, un pericol redus a fost folosit pentru a crea o amenințare uriașă. Cu ajutorul ei s-au realizat o uniformitate psihologică și un consens social toxic care nu au fost atinse nici în cele mai îndoctrinate societăți din istorie. A fost unul dintre cele mai reușite experimente din istorie pentru că a reușit în același timp în întreaga lume. Sincronizarea a fost perfectă. Dialogul social a fost anulat iar dreptatea și adevărul i-au revenit automat grupului care adoptase narațiunea revoluționară.

De-a lungul istoriei, grupările revoluționare urmăreau în primul rînd să obțină controlul asupra liniilor de comunicație. 2019 este anul în care spiritul revoluționar a dobîndit controlul asupra realității. Realitatea trebuie controlată pentru a putea fi izolată, eliminată din ordinea revoluționară în felul în care staliniștii îi închideau pe dușmanii de clasă în Gulag ori vacciniștii propuneau închiderea nevaccinaților în lagăre sanitare.

Criza actuală a apei și cea a energiei urmăresc exact același scenariu: o problemă de proporții reduse (https://www.national.ro/economie/specialistii-spulbera-informatiile-oficiale-dunarea-e-bine-mersi-877941.html/) este amplificată pînă dobîndește proporții planetare. Este un nou exercițiu în cadrul stării de urgență declarată în România în martie 2020 și care nu va fi suspendată decît odată cu sfîrșitul actualei revoluții globale. Revoluția nu se poate desfășura și nu-și poate atinge obiectivele decît printr-o perpetuă stare de urgență.  

 

Despre viziunea revoluționară (18): Refacerea revoluționară a locului

 

Faptul că cei care pretind că reprezintă vechiul spirit creștin al locului nu-și propun un efort de înțelegere a noului spirit, progresist, al locului, și au în schimb sentimentul că și-au împlinit datoria doar prin semnalarea expansiunii lui constante, confirmă caracterul de bulă al taberei suveranist-naționaliste și anunță totodată apropierea sfîrșitului ei. Isteria, paranoia și ședințele de spiritism în cadrul cărora inițiații invocă duhul Căpitanului și al legionarilor canonizați prin formula „sfinții închisorilor” nu pot realiza o formă reală de locuire și de fapt condamnă orice încercare de revendicare a locului unei ignorări meritate sau chiar unui râs zeflemitor. Obsesiile și temerile naționaliștilor de astăzi sunt străine nu doar față de realitatea actuală, o construcție utopică la rîndul ei, ci în primul rînd față de realitatea organică veche pe care pretind că o reprezintă, încît în ciuda sondajelor care indică un scor electoral favorabil AUR-ului de laborator, aceste rezultate ar trebui întîmpinate cu compasiune mai degrabă decît cu îngrijorare.

Identitatea ideologică a naționaliștilor români din prezent este realizată prin actualizarea discursului legionar în acord cu ideologia MAGA și a lui Rassemblement National, ceea ce explică tensiunile dintre naționaliștii români trumpiști și cei cu atașamente europene mai puternice. De altfel, această tensiune din naționalismul autohton reflectă tensiunea dintre naționalismul american și cel european în condițiile în care viziunea „America First!” nu exclude dimensiunea expansionistă, dominatoare, care i-a făcut pe americani atît de iubiți în întreaga lume și în special în țări conștiente de destinul lor istoric. Dar pe măsură ce susținerea populară pentru partidele naționaliste se va reduce în România, temele naționale specifice vor face loc celor importate din ideologiile franco-americane de dreapta și de extrema dreaptă, istoria, cultura națională și ortodoxia fiind folosite exact în sensul rezervat de intelectualii de dreapta în anii ’90, și anume ca miresme și culoare locală, iar odată cu aceasta credința legionară își va pierde caracterul central, salutul legionar ajungînd probabil să fie perceput ca un echivalent neutru al gestului simbolic al sportivilor norvegieni de simulare a vîslitului.

Nu știu dacă măcar unul dintre cei care susțin mișcarea suveranist-naționalistă din România este capabil să înțeleagă lucrurile esențiale din materialul publicat la https://hotnews.ro/interviu-ce-poate-invata-romania-din-povestea-unui-sat-transilvanean-in-care-oamenii-isi-ajutau-vecinii-intr-un-fel-emotionant-m-a-impresionat-grija-fata-de-protejarea-demnitatii-celuilalt-2314271. Dincolo de faptul că majoritatea naționaliștilor ar parcurge cu emoție și apreciere textul interviului, fără să observe că de-a lungul lui sunt bifați toți markerii spiritului revoluționar progresist (intersecționalitate, fluiditate, diferență, redefinirea realității, celălalt, generozitate, ospitalitate etc), nu m-ar surprinde dacă naționaliștii ar identifica mesajul principal al materialului cu aceeași spontaneitate și în același sens în care ar face-o și cititorul progresist, și anume ca pe o veste bună, ca pe o încurajare în vederea posibilității refacerii cu ușurință a locului. Această lectură identică este posibilă și din perspectivă naționalistă din simplul motiv că naționalistul din prezent este la rîndul lui un individ dislocat, care își închipuie că locul poate fi refăcut oricînd atîta vreme cît există bani și povești care nu trebuie să fie neapărat adevărate dacă sunt bine spuse.  

 

Cum de s-a ajuns să apărăm valorile neamului absolut?

 

Dl Mircea Platon întreabă cum a fost posibil ca, în numele anticomunismului, românii să adere exact la valorile comunismului (https://www.facebook.com/mircea.platon/posts/pfbid0nqDuDyYsp5s9rHyQDxSTHL28f8DWdNX43LBr8LTpk3n6die7jX96bWMdc3p1eLyBl?locale=ro_RO). Cred că răspunsul este același ca în cazul naționalismului românesc recent care, în numele creștinismului, a aderat la valorile anticreștine, recuperînd mistica legionară a sîngelui: prin redefinire. Redefinirea a funcționat pentru că a fost realizată de oamenii în care populația a avut încredere în virtutea prestigiului lor intelectual și moral, trăsături care la români coincid, astfel încît cine este cine este deștept și are școală este văzut neapărat și ca un reper moral, în timp ce doar un prost ar putea avea încredere într-un om cinstit a cărui inteligență nu a fost verificată și confirmată de opinia publică, de CV ori cel puțin de poze de suflet cu ființe și lucruri reprezentative de la pisici la români în costum tradițional și de la biserici ortodoxe la peisaje nealterate de istorie.

Cînd discută istoria convertirii românilor la spiritul Uniunii Europene, criticii naționaliști ignoră sistematic că misionarii acestei convertiri și cei care au ascuns caracterul progresist și anti-creștin al acestui spirit nu proveneau din stînga culturală, care abia se născuse la vremea respectivă, ci erau mentorii conservatori și de dreapta ai societății românești (și anume, grupul coagulat în jurul lui Pleșu, Liiceanu și Patapievici). Uniunea Europeană era prezentată ca expresia politic-administrativă a ordinii liberale întemeiată pe domnia legii și pe drepturile omului. Puțini dintre români au fost capabili să vadă și încă și mai puțini dispuși să recunoască public (cred că Alexandru Paleologu este unul dintre ei) măsura în care aceste drepturi se refereau în realitate la un om nou, cu drepturi noi, care de fapt erau drepturi asupra omului vechi și, mai precis, orientate împotriva omului vechi: manifestațiile din Piața Universității din 1990 erau în favoarea acestui om nou, iar, dacă ar fi reușit, România ar fi devenit în scurt timp cea mai progresistă țară din fostul bloc comunist. Tot astfel, românii care au ratat tranziția spre omul nou (principalul scop al tranziției din ordinea comunistă, anti-umană, spre cea neo-umană, proces cuprinzător din care tranziția  de gen este mai degrabă un experiment izolat), au tranziționat spre un fals om vechi proiectat de gînditori conservatori pentru care credința ortodoxă era doar un element, chiar dacă unul esențial, al credinței cuprinzătoare în neam. Neamul devenea astfel tot mai absolut pe măsură ce omul nou al noii Europe își dădea arama pe față, fără ca vreunul dintre părinții spirituali ai acestei „renașteri” naționaliste să fie dispus să recunoască deformările teribile produse de îndepărtarea de persoană cauzată de convertirea la neam. Astfel, persoana, ținta specifică a creștinismului, a fost eliminată de adversarii ei tradiționali (gnosticii, agnosticii și ateii) cu sprijinul conservatorilor creștini-ortodocși și în cadrul unei relații de tipul love-hate, în ciuda faptului că unii dintre acești mărturisitori creștini conservatori vedeau persoana ca pe o condiție a recuperării viziunii creștine cu mai bine de cincisprezece ani în urmă (cf. Mircea Platon, „Ce-a mai rămas de apărat?” în Ovidiu Hurduzeu, Mircea Platon, A treia forță: România profundă, Editura Logos, 2008, p. 21-28).

În ciuda aparențelor, naționaliștii creștini și progresiștii seculari se confruntă în numele unor tipuri opuse de oameni noi și, de fapt, omul vechi este cu atît mai greu de salvat cu cît natura lui este redefinită de naționaliști prin integrarea lui în ordinea utopiei colective a neamului absolut.