Despre transformarea omului vechi într-unul nou

 

Trezirea în conștiința cosmică propusă de Călin Georgescu ar fi reușit într-o mai mare măsură dacă nu ar fi fost precedată de trezirea în conștiință civică a românilor. De fapt, trezirea românilor s-a realizat în multe feluri în ultimii patruzeci de ani, însă ea s-a petrecut de fiecare dată cu spatele la realitate și la istorie. De aceea, puținii indivizi care au reușit să rămînă treji în această perioadă sunt înclinați să creadă că ar fi fost mai bine dacă românii ar fi continuat să doarmă odată ce s-au lăsat adormiți de pasele hipnotizatorilor dilematici.

Transformarea îi vizează doar pe cei care se pot transforma, adică pe cei care au cunoscut lumea veche și încă nu s-au adaptat la cea nouă. Românii născuți în lumea nouă, adică cei născuți începînd cu anul 2000, sunt oameni noi încă din momentul conceperii și fiecare nouă degenerație este mai șmecheră decît cea anterioară, care este inferioară prin simplul fapt că este ceva mai veche.

Individul transformabil este cel care își închipuie că este loc pentru toată lumea și că viața poate fi cel puțin suportabilă, dacă nu frumoasă în măsura în care majoritatea indivizilor acceptă să respecte acele reguli nescrise pe care se întemeia orice cod de legi din lumea veche. 

Lumea veche era o lume comună; lumea nouă este un spațiu comun în care se realizează lumile individuale. Interacțiunea cu oamenii noi îl ajută pe individul transformabil să înțeleagă că este printre ultimii oameni de pe planetă care mai crede în existența lumii în sensul vechi al termenului lume. Descoperirea îi produce un atac de panică, iar fiecare contact cu un om nou, chiar și simpla perspectivă a întîlnirii cu el, îl îngrozește. 

În măsura în care omul vechi supraviețuiește moral și psihic șocului inițial, frica se transformă în silă. În majoritatea cazurilor, acesta este momentul în care începe transformarea iar reacția inițială de apărare și retragere este înlocuită cu una ofensivă. Individul vechi începe să devină unul nou, adică cineva conștient de faptul că regulile au dispărut odată cu lumea veche și cu omul ei, fiind prin urmare hotărît să trateze pe oricine altcineva ca pe o amenințare la propria lui lume, chiar dacă, precum majoritatea oamenilor noi, este incapabil să-și construiască o lume adevărată.

 

România este o țară șmecheră

 

Românii nu sunt nesimțiți, așa cum par la prima vedere, ci șmecheri. Ei au foarte mult bun simț, dar și-l reprimă ca nu cumva să fie luați de fraieri. Să fii fraier într-o țară de șmecheri este atît de periculos încît nici măcar moartea nu te mai poate salva. Fraierii mor ca proștii, nu ca șmecherii, care știu că pînă și moartea poate fi o șmecherie. Nu în sensul că poate fi fentată, ci în sensul în care poate deveni profitabilă pentru membrii supraviețuitori ai familiei șmecherului răposat. De altfel, șmecherul știe să facă nu doar din moarte, ci și din boală, suferință, traumă niște șmecherii lucrative.

Să pleci din țară pentru a munci, studia ori fura în străinătate este o șmecherie. Te poți întoarce doar dacă te întorci mai șmecher decît ai plecat. Altfel ai picat de fraier.

Dacă Dumnezeul șmecherilor nu ar fi mai șmecher decît diavolul, ei ar fi crezut în diavol. Dumnezeul șmecher îi iubește pe șmecheri. De fraieri îi este milă, dar nu-i poate ajuta decît în măsura în care un șmecher se roagă pentru ei. Numai fraierii cred că poate exista un Dumnezeu al fraierilor.

Șmecheria este respectabilă prin curajul, luciditatea și realismul pe care le presupune odată cu adoptarea principiului „scopul scuză mijloacele”  și prin asumarea riscurilor aduse de transformarea omului de mare caracter într-un nesimțit, escroc, hoț, agresor sau criminal, riscuri incomparabil mai reduse în comparație cu cel de a rămîne fraierul înșelat, intimidat, agresat, rănit sau ucis de șmecheri.

 

Despre semnele sfîrșitului

 

Îngrijorarea cu privire la aspectul apocaliptic al timpurilor actuale este respinsă de societatea progresistă ca semn de imaturitate, înapoiere și lipsă de educație. Replica progresistă menționează în sprijinul ei caracterul recurent al nenorocirilor care au generat de-a lungul istoriei impresia de sfîrșit al timpurilor. La drept vorbind, observația a fost făcută prima dată de Hristos cînd a vorbit despre semnele sfîrșitului (Matei cap. 24). Spre deosebire de progresiști, Hristos distinge însă între două categorii de evenimente sinistre, și anume între cele care sunt proprii unei lumi căzute (molime, războaie, cataclisme) și de aceea revin de-a lungul istoriei și cele care au un caracter unic și sunt proprii sfîrșitului. Întrucît semnele sfîrșitului constau în proliferarea profeților și hristoșilor mincinoși, progresiștii din Biserică și din afara ei au dreptate atunci cînd previn asupra falșilor Mesia. Însă criteriul lor este progresul, nu Hristos. Din perspectivă progresistă, chiar și Hristos este un impostor iar Biblia doar un text ficțional, care rămîne valoros totuși prin mesajul etic și/sau prin justificările politice ale milenarismului iudeo-american. 

Apocalipsa în sens creștin este pentru progresiștii creștini și cei seculari o falsă amenințare; dacă e să se întîmple, sfîrșitul speciei umane, al vieții pe Pămînt sau chiar al planetei nu poate veni decît printr-o calamitate naturală, printr-un accident teribil sau printr-o decizie iresponsabilă, dar el oricum nu înseamnă nimic într-un univers indiferent unde viața a apărut în mod inexplicabil și este cu totul lipsită de sens, fapt care ne permite să-i dăm orice sens dorim ori la fel de bine să-i refuzăm vreunul. Pentru tabăra progresistă, semnele anunțate de fundamentaliștii religioși sunt în realitate semne ale normalității, o confirmare a direcției bune semnalată în mod negativ prin îngrijorarea fundamentaliștilor, care doresc întoarcerea în trecutul medieval din cauza resentimentului generat de incapacitatea lor de adaptare la progres. Apariția profeților și hristoșilor mincinoși constituie așadar pentru mentalitatea progresistă semnul că lumea are nevoie de și mai mult progresism. 

„Răcirea iubirii” (Matei 24, 12) este unul din semnele menționate de Hristos în legătură cu apropierea sfîrșitului. Este de altfel unul din semnele care anunță sau chiar grăbesc sfîrșitul omului în general, după cum vedem din pilda Bogatului căruia i-a rodit țarina (Luca 12, 16-21). Răcirea iubirii nu înseamnă că omul este incapabil să iubească, ci că este incapabil să mai iubească pe altcineva în afară de sine. Pe măsură ce este permisă și încurajată, iubirea de sine devine nu doar patologică, ci de-a dreptul demonică, parazitînd viața dăruită de Dumnezeu prin conceperea noastră biologică în timp ce încearcă să se folosească, precum în noua ortodoxie românească, de viața pe care ne-o dăruiește Hristos prin jertfa Sa. Semnele exterioare ale sfîrșitului sunt expresia sfîrșitului interior al omului marcat de răcirea iubirii odată cu deturnarea credinței și nădejdii creștine. În Biserică și în afara ei, iubirea de sine, credința (ca încredere) în sine și nădejdea în sine pregătesc sfîrșitul unei lumi care vede în închiderea în sine semnul deschiderii absolute.