miercuri, 28 februarie 2024

Noua ortodoxie și dumnezeul ei

 

„Asemenea și arhiereii, bătîndu-și joc de El, cu cărturarii și cu bătrînii, ziceau: Pe alții i-a mîntuit, iar pe Sine nu poate să Se mîntuiască! Dacă este regele lui Israel, să Se coboare acum de pe cruce, și vom crede în El. S-a încrezut în Dumnezeu: Să-L scape acum, dacă-L vrea pe El! Căci a zis: Sunt Fiul lui Dumnezeu” (Matei 27, 41-43).

Poporul lui Israel a fost împiedicat să-l recunoască pe Mesia, fiind dus în rătăcire de proprii lui lideri. În schimb, sunt convins că preoții și cărturarii l-au ucis pe Hristos tocmai pentru că l-au recunoscut, așa cum lucrătorii viei l-au recunoscut pe fiul stăpînului viei din parabola din capitolul 21 al Evangheliei după Matei, dar și-au „asumat” această crimă. Povestea se repetă și cu Noul Israel. Așa cum pentru liderii vechiului Israel supraviețuirea și salvarea erau determinate nu de relația cu Dumnezeu, ci de relația cu Cezarul și de o interpretare a Legii care-l excludea pe Dumnezeu și îi ignora pe profeți, tot astfel și noua ortodoxie românească trăiește și se salvează nu prin ascultarea de Hristos, ci prin interpretarea învățăturii creștine din perspectiva unei culturi străină de Dumnezeu și prin recunoașterea misiunii sfinte a Cezarului euro-atlantic.

Arhiereii iudei au forțat mîna autorităților romane, acuzîndu-l pe Hristos (Luca 23, 1-2) iar apoi pe creștini (Fapte 17, 7) că subminează autoritatea Cezarului. Motivul șantajului era determinat în realitate de faptul că prin manifestarea identității Sale dumnezeiești, Hristos submina autoritatea coruptă a preoților și cărturarilor. Iar în lumea de astăzi, în care fiecare om este făcut să creadă că este un Cezar, adică o ființă zeificată înzestrată cu autoritatea și puterea de a recrea și redefini realitatea, preoții și cărturarii creștini își asumă la rîndul lor declarația „nu avem împărat decît pe Cezarul!” (Ioan 19, 15) și fac din ea o mărturisire de credință ortodoxă, o demonstrație de umanism creștin, de credință în Dumnezeul din noi care nu poate fi respinsă decît cu prețul inacceptabil al pierderii împărăției acestei lumi.


marți, 27 februarie 2024

Despre cultura ortodoxă a morții

 

Pentru ortodoxul român de astăzi, cultura morții este cea care se opune revenirii katehonului Donald Trump și recuperării credinței „strămoșilor noștri reali” („Noi includem în acest termen, ca dreaptă credință, și străvechea noastră dreaptă credință monoteistă, multimilenară, a strămoșilor reali, de la arieni la traco-geto-daci.” Conf. univ. dr. Gheorghe D. Iscru, text prezentat la Conferința Muzeului de Istorie al Municipiului București în data de 30 mai 2013, https://www.art-emis.ro/analize/sa-redevenim-romani-romani-si-iar-romani-patrioti-si-nationalisti).

De fapt, ceea ce definește orice cultură a morții este refuzul conștient al vieții, refuz care poate fi realizat chiar și prin manifestările dedicate vieții precum marșurile pentru viață. Prin spiritualitatea păgînă încurajată în BOR în ultimele decenii, numărul oamenilor călăuziți spre iad a depășit numărul avorturilor. Dacă preoții ortodocși ar condamna credința în reîncarnare s-ar trezi cu bisericile goale. O atitudine pentru viață ar trebui să fie consecventă și cuprinzătoare, astfel încît să vorbească despre finalitatea procreării și anume, aducerea nu pe lume, nu la viață, ci lui Dumnezeu a unei noi ființe omenești. Dar o astfel de atitudine nu ar fi susținută de Biserică și de societate pentru că nu ar putea servi scopuri și agende politice, deci nu ar fi utilă culturii morții.

Cultura morții refuză viața pentru că presimte că aceasta pune capăt vieții-întru-moarte din afara vieții. În ciuda speranței ortodoxului român de astăzi, viața întru moarte, proprie nu doar secularismului, ci și tuturor religiilor după cum a arătat părintele Alexander Schmemann, nu este nesfîrșită. În funcție de răspunsul nostru la darul vieții, viața întru moarte lasă locul vieții nesfîrșite sau morții nesfîrșite.

Cultura morții, indiferent că este vorba despre cea seculară întemeiată pe propriul sine sau despre cea religioasă întemeiată pe Hristosul cuantic ori pe Dumnezeul transpersonal, va încerca întotdeauna să traducă moartea ca viață. Acest exercițiu de traducere și retroversiune reprezintă esența misiunii noii Biserici creștine a morții. Dar pentru că nu are acces la limba vieții, pretenția de actualizare a învățăturii creștine nu este decît o încercare de împrospătare și de înnoire a unei culturi care rămîne tot atît de străină de experiența creștină precum este moartea față de viață.