O simplă observație (39)

 

În noua spiritualitate ortodoxă, a-l iubi pe Dumnezeu înseamnă a iubi iubirea. De altfel, unul din efectele acestei spiritualități depersonalizate poate fi văzut și în apelarea copiilor de către adulți sau în adresarea dintre partenerii care formează cuplurile tinere prin termeni precum „iubitul”, „iubita” sau „iubire”. 

Adoptarea unei spiritualități depersonalizate îi împiedică pe credincioșii din noua ortodoxie românească să abordeze teologic ideologia LGBT, critica pe care i-o aduc fiind întemeiată pe o preferință strict subiectivă, validînd astfel cel puțin indirect argumentarea „opțiunii sexuale” caracteristică mișcării LGBT. Dacă ar fi consecvenți cu propria lor credință deviantă, credincioșii din noua BOR ar trebui să participe la marșurile pride într-o celebrare comună a iubirii. 

 

Salvarea noastră și salvarea Lui

 

Este normal ca o lume stăpînită de păcat și care zace în întuneric să fie nedreaptă, să urască dreptatea și să definească dreptatea potrivit propriei ei nedreptăți. Acesta este motivul pentru care o asemenea lume va merge spre rău chiar dacă toată lumea o va duce bine. Natura coruptă a acestei lumi explică de ce pe individul fără posibilități (materiale și intelectuale), deciziile greșite, chiar și cele mici, îl costă mult mai mult (de regulă totul) decît pe individul cu posibilități materiale, care poate trece prin viață fără să fie afectat decisiv ori ireversibil de deciziile sale proaste. Ceea ce este puțin se pierde mai ușor decît ceea ce este mult. De fapt, ceea ce este puțin este deja pierdut în această lume în care doar multul contează pentru că doar multul este.

Condiția socială superioară atenuează, ascunde, șterge, repară gafele, erorile și gesturile condamnabile ale membrilor claselor superioare, reușind să proiecteze pînă și asupra celui mai mizerabil caracter din această castă o aură de respectabilitate. Tocmai de aceea, individul lipsit de plasa de siguranță asigurată la început de părinți iar apoi de rețeaua social-economică în care a fost plasat de familie, adesea chiar și fără contribuția lui, ar trebui să fie cît se poate de conștient de consecințele deciziilor sale, de fiecare „nu” și de fiecare „da”. Cînd un astfel de om reușește în ciuda lipsei de șansă să rămînă om și totodată să facă ceva cu viața lui, el devine un model pentru fiecare om care s-a născut într-un mediu care, prin natura lui, îi trage în jos pe toți cei aflați în el.

Doar în plan teologic există o egalitate de șanse. În primul rînd, această egalitate există în sensul în care nimeni nu are nicio șansă. „Cele ce sunt cu neputință la oameni, sunt cu putință la Dumnezeu” (Luca 18, 27). Hristos face această afirmație ca răspuns la întrebarea „cine poate să se mîntuiască?” Prin urmare, contrar convingerii clerului din noua BOR, în creștinism mîntuirea nu îi este la îndemînă nici măcar lui Andrei Pleșu. Mai mult, în plan teologic, lipsa de șanse, condițiile nefavorabile, mediul descurajant pot constitui, prin starea de nesiguranță și lipsurile implicate, condiții favorabile păstrării unei stări de receptivitate față de Dumnezeu, pe care individul din clasele superioare o dobîndește mai rar, cel mai probabil în momentele de criză existențială cînd curierul întîrzie cu livrarea unui produs vital, precum pachetul cu hîrtie igienică în opt straturi.

În al doilea rînd, egalitatea de șanse există în plan teologic pentru că, din capul locului, toți oamenii pleacă de la nimic, mai precis de la un nimic care nu este neutru, ci un nimic care se opune în mod conștient plinătății. Ne naștem într-o lume care, teologic vorbind, ne trage în jos pe toți, chiar dacă nu în mod egal, ci proporțional cu mărimea și cu puținul sau multul de care avem parte la naștere. Toți cei care par că au mult nu au de fapt nimic și se nasc de fapt cu șansa a doua față de cei care n-au nimic: fiecare dintre Fericiri subliniază avantajul celor lipsiți de ceea ce ar fi trebuit să aibă și apropierea sau deschiderea pe care această lipsă le-o oferă asupra Împărăției cerurilor. Bogatul trebuie să fie mai sărac în cele materiale decît în cele duhovnicești, iar dacă este mai prosper material decît spiritual, ar trebui să fie deja pregătit pentru un deznodămînt neașteptat, și pe care cu siguranță îl va considera nedrept, pentru noaptea următoare. Multul lumii omului este nimic în comparație cu puținul lumii lui Dumnezeu, aspect care i-a scăpat „duhovnicului neamului”, Iustin Pârvu, pentru care consecința pierderii credinței duce la disoluția neamului, nu la pierderea sufletului (https://www.librariasophia.ro/povatuiri-duhovnicesti/parintele-justin-de-nu-ne-vom-pazi-ortodoxia-ne-vom-pierde-si-neamul-convorbiri-cu-victor-roncea-2861.html). Totuși, Hristos ne spune că nimic nu este mai valoros decît sufletul omului, nici neamul, nici sufletul altui om, și, de aceea, nici neamul și nici un om nu se poate salva pe sine ori salva pe altul: capitolul 16 din Evanghelia după Matei ne spune că doar Hristos poate răscumpăra sufletul omului și că nu poate face asta decît dîndu-și sufletul Său în mîinile Tatălui (Luca 23, 46), chiar dacă a fost dat în „mîinile oamenilor” sau în „mîinile păcătoșilor” (după cum îi pregătește constant Hristos pe ucenici) pe care venise să-i salveze. Omul nu poate da la schimb pentru sufletul său decît pe Fiul Omului.

În al treilea rînd, în planul salvării dăruite de Dumnezeu există egalitatea de șanse în sensul că fiecare decizie bună sau rea are efecte egale. Sigur că aceste efecte sunt amplificate sau atenuate în funcție de motivații, influențe și situații pe care doar Dumnezeu le cunoaște, însă alegerile omului, „nu”-urile și „da”-urile lui nu pot fi mușamalizate sau falsificate de rețeaua de putere socio-economică de care ar pute beneficia. De fapt, orice decizie care nu este luată prin raportare la voia lui Dumnezeu și care nu caută slava lui Dumnezeu este luată împotriva lui Dumnezeu, deci împotriva agentului uman respectiv, fiind o decizie proastă, mai precis o alegere păcătoasă chiar și atunci cînd aduce beneficii și celor din jur, nu doar subiectului alegerii. Ceea ce ne salvează în lumea omului ne poate condamna în lumea lui Dumnezeu și invers, ceea ce salvează în lumea lui Dumnezeu ne poate condamna în lumea omului.

    Am ascultat cu vreo două săptămîni în urmă o predică a mitropolitului Neofit de Morfu (https://www.youtube.com/watch?v=DKDPguUFW5I), în care părintele Neofit observă că există un talant anume fără de care orice alt talant nu valorează nimic. Acest talant este Hristos: este talantul pe care trebuie să-l folosim pentru a ne spori talanții și cred că orice alt talant am avea ori am dobîndi, el trebuie convertit în talantul-Hristos pentru a putea deveni productiv și regenerator în sensul bobului de muștar.

La nivelul acestei lumi, trăim într-o inegalitate de șanse. În schimb, față de lumea lui Dumnezeu, pe de o parte plecăm de la o egalitate de neșansă, întrucît toți ne naștem lipsiți de talantul-Hristos, dar, pe de altă parte, ne bucurăm de o egalitate de șanse întrucît Hristos Se dăruiește fiecărui om în parte (nu și neamului, oricare ar fi acesta, cu excepția neamului creștin, care se identifică prin Hristos, nu prin sfinții neamului). Din păcate, cei mai mulți dintre noi își pierd timpul străduindu-se să ambaleze ermetic talantul-Hristos în diverse tipuri de raționamente viclene, de tipul: întrucît Dumnezeu depășește puterea noastră de cunoaștere și nici nu poate fi cuprins în Biblie ori în experiența Bisericii, nu putem ști ce vrea Dumnezeu de la noi (în timp ce alții se mulțumesc fie cu talantul neamului, fie cu cel al civilizației occidentale, fie cu cel al meditației transcendentale), ajungînd astfel să accepte oricare din deciziile greșite propuse de călăuzitorii corupți moral sau/și spiritual care le convin cu încrederea că bula ori rețeaua idolatră de care s-au atașat îi va susține chiar dacă decizia lor se va dovedi greșită.

 

Cum se produce rinocerizarea?

 

Rinocerizarea se produce fie prin inversarea raportului dintre mijloc și scop, precum în cazul naționalismului mistic din România, fie prin echivalarea mijlocului și scopului, precum în cadrul progresismului secular occidental, adoptat și de clasele dominante din România. În ambele cazuri, finalitatea omului este investită cu valoare absolută în ciuda faptului că el se împlinește în sine însuși, și anume în neamul sfînt, respectiv în umanitatea evoluată. Diferența, care poate fi surprinsă simbolic prin cea dintre rinocerii cu un singur corn (progresiștii) și cei cu două (naționaliștii profitînd de avantajul dublei împungeri, cu cornul osului neamului și cu cel al osului divin), constă în faptul că doar naționalismul recunoaște și o origine absolută, a neamului existent din veșnicie în planul divin, în timp ce progresismul se mulțumește să vadă originea umilă a vieții și a umanității într-o bacterie, ceea ce nu face decît să sporească și mai mult prestigiul evoluției infinite. De la o zi la alta, cu ajutorul electrozilor introduși direct în creier, progresul urmează să fie mai întîi accesibil și apoi obligatoriu chiar și indivizilor cu evoluție mai lentă, performanță care va duce cel mai probabil la triumful rinocerului progresist și la dispariția speciilor reacționare. 

În cazul etnonaționalismului mistic interbelic și actual, credința creștină este subordonată credinței în neamul absolut, căruia i se atribuie un statut transcendent. Biserica lui Hristos este folosită ca mijloc pentru împlinirea Bisericii Neamului. Raiul este Neamul, România este Grădina Maicii Domnului, scopul creștinismului este de a-i ajuta pe români să devină români adevărați, adică absoluți.

Nu știu în ce măsură îl poate ajuta pe rinocerul naționalist ori pe cel progresist să-i arăți degradarea la care a ajuns și la care se expune în continuare prin hotărîrea lui de a urma un scop mincinos. Sigur că-ți va arăta cornul/coarnele într-un mod amenințător, avertizîndu-te să-ți vezi de treabă. Dar nu cred că un creștin poate asista nepăsător la falsificarea credinței creștine și la prezentarea formelor ei deviante drept creștinism autentic.