Orice vanitos își plînge de milă, de la manelistul care se vaită că n-a avut noroc în viață la individul educat convins că originea românească reprezintă un stigmat nedrept pentru oamenii superiori ca el. Măsura umanității este dată însă de capacitatea cuiva de a plînge pentru alții, cunoscuți și necunoscuți, înstăriți ori nevoiași, deștepți sau proști, sănătoși ori bolnavi etc.
Nu știu dacă la retragerea sa din fotbal, Pelé a plîns. Dar dacă a făcut-o, nu cred că a stat apoi să-și numere lacrimile pentru a-și cere procentul din difuzarea lor televizată (chiar dacă în general a știut să profite de regulile jocului capitalist https://www.telegraph.co.uk/sport/football/world-cup/10874465/How-and-why-Peles-mystique-and-reputation-as-the-worlds-greatest-ever-footballer-has-been-overhyped.html). Cred că au fost mai degrabă lacrimi de recunoștință, amestecate probabil cu lacrimile cerului percepute cel puțin de o publicație braziliană (“Even the sky was crying”, https://inside.fifa.com/tournaments/mens/worldcup/1970mexico/news/what-they-said-about-pele) cu ocazia meciului de retragere a singurului jucător din istorie care a fost nu doar un ambasador al fotbalului, ci mai ales al omeniei: “Pele played football for 22 years, and in that time he did more to promote world friendship and fraternity than any other ambassador anywhere.” J.B. Pinheiro, the Brazilian ambassador to the United Nations (https://inside.fifa.com/tournaments/mens/worldcup/1970mexico/news/what-they-said-about-pele).