miercuri, 5 mai 2021

Întoarcerea ortodocșilor la Ortodoxie

 

București, ianuarie 1958.

La un colț dau de Mihail Avramescu. E în civil, complet ras, fără pălărie, poartă o scurtă și un pulover cu guler rulat. Pe fața de culoare cenușie i se citește amărăciunea: soția a obținut divorțul, nu mai are parohie, e sărac, descumpănit, compromis.

Cred că așteaptă pe cineva, oricum mă reține și-mi spune că orice ar fi și s-ar întîmpla, rămîne ortodox pînă la sfîrșit. Apoi mă ia de braț și însoțindu-mă îmi face o profesiune de credință guenonistă.”

(N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994, p. 344.)

  

 

Evreii, ereticii și schismaticii pot afla care sunt condițiile în care pot fi primiți în Biserică deschizînd Molitfelnicul, care se încheie prin rînduiala „Primirii la ortodoxie a celor de alte credințe” (cel puțin în ediția a cincea, din 1992). Nu am verificat în ce măsură edițiile mai noi ale Molitfelnicului mai includ acest capitol, însă am descoperit că ediția din 1834 (https://www.sufletortodox.ro/arhiva/carti-documente/Molitfelnic%201834.pdf) este chiar mai cuprinzătoare decît cea din 1992, fiind avuți în vedere în plus și musulmanii, dar și cei care „se reîntorc la Ortodoxie, de la care mai înainte se lepădase”. Rînduiala îi vizează pe cei care deși au fost ortodocși, au trecut la o confesiune protestantă „prin necunoștință copilărească ori prin silă tiranică”. Problema actuală este însă că în ciuda faptului că au rămas în Biserică, cei mai mulți ortodocși nici măcar nu știu că au pierdut adevărata credință și că mărturisesc de fapt o credință mincinoasă. Ei ar putea fi lesne întorși la credință prin spovedanie, însă cei mai mulți preoți se mulțumesc să asculte doar recunoașterea păcatelor individuale, fără să încerce să-i descopere credinciosului care este adevărata cauză a păcatelor acestuia: o pseudo-credință.

Se presupune în mod greșit și cu efecte ucigătoare pentru sufletele credincioșilor că simpla participare la slujbe reprezintă semnul unei credințe lucrătoare, dar ar fi suficient ca preoții să reia la spovedanie întrebările introductive prevăzute în rînduiala Spovedaniei pentru ca o astfel de iluzie să fie risipită pe loc. Pentru că ortodocșii de astăzi au încetat să mai fie încredințați de toate acele adevăruri de credință precizate în întrebările respective. Sunt tot mai puțini credincioșii care cred că există o înviere din morți, că iadul este veșnic, că Biserica Ortodoxă reprezintă Biserica cea una și, mai ales, care cred „cu adevărat în Sfînta și de viață făcătoare Treime”. După cum am atras atenția de-a lungul timpului pe acest blog, ortodoxia românească de astăzi, lăsată necurățată și necurățită prin cuvîntul lui Dumnezeu „viu și lucrător și mai ascuțit decât orice sabie cu două tăișuri” (Evrei 4, 12), s-a părăginit, transformîndu-se într-un mediu fertil pentru o serie întreagă de culturi invazive: a apărut între timp o robustă ortodoxie neolegionară, o prosperă ortodoxie neoliberală, o roditoare ortodoxie neognostică, tulpina masonică se strecoară printre ușile împărătești eliberată de condiția discreției, în timp ce ortodoxia psihoterapeutică, secularistă, ecumenistă și fundamentalist-apocaliptică, ca să le menționez doar pe cele vizibile imediat în publicațiile bisericești sau în mediul online, se înalță pe zidurile ortodoxiei precum Arborele lui Iesei.

Sub pretextul unei pandemii benefică pentru politicieni și corporațiile din domeniul medical, populația a suportat măsuri discriminatorii care i-au afectat nu doar nivelul de trai, ci și viața religioasă. Suprapunerea acestei pandemii cu un regim politic ostil în mod evident Bisericii Ortodoxe Române ar fi trebuit să-i facă pe cler și pe credincioșii laici să caute să afle care este lipsa sau căderea din viața noastră pentru care boala și răutatea politicienilor au venit peste noi în primul rînd. Acest examen de conștiință al ortodoxiei românești a lipsit însă, iar cu cît va întîrzia mai mult, cu atît se vor înăspri și măsurile luate împotriva noastră. Este bine că ne căutăm vindecarea și ajutorul în Biserică, dar harul lui Dumnezeu nu ne poate ajuta cîtă vreme nu ne recunoaștem necredința sau ne-dreapta credință. Noi vrem ajutorul, dar ajutorul pe care-l vrem este mai degrabă o minciună pe care ne-o spunem unii altora: răul va trece de la sine, trebuie doar să avem răbdare și nădejde în Dumnezeu. În realitate, după cum sublinia părintele Schmemann,

 

„Pentru creștinism, criteriul nu este ajutorul. Adevărul este criteriul. Scopul creștinismului nu este de a-i ajuta pe oameni împăcându-i cu moartea, ci de a revela Adevărul despre viață și moarte, pentru ca oamenii să poată fi mântuiți de către acest Adevăr. Mântuirea însă, nu numai că nu este identică cu ajutorul, ci este, de fapt, opusă lui. Creștinismul este în conflict cu religia și cu secularismul, nu pentru că acestea oferă „ajutor insuficient”, ci tocmai pentru că acestea „sunt de ajuns”, pentru că „satisfac” nevoile oamenilor. Dacă scopul creștinismului ar fi să înlăture de la om teama morții, să-l împace cu moartea, atunci nici nu ar fi nevoie de el, întrucât alte religii au făcut aceasta, într-adevăr, mai bine decât creștinismul. Iar secularismul este pe cale să producă oameni în stare să moară cu bucurie, cu toții împreună – și nu doar să trăiască – pentru triumful Cauzei, oricare ar fi aceasta.” (Pentru viața lumii, Basilica, 2012, p. 127)

 

Înainte ca autoritățile să le ceară liderilor creștini să susțină vaccinarea populației, creștinii – clerici și laici deopotrivă – transformaseră deja Biserica într-o organizație terapeutică. Faptul a fost demonstrat nu doar prin identificarea în cursul anului trecut a Sfintei Împărtășanii ca „vaccin” și „medicament al nemuririi” (este adevărat că expresia îi aparține Sfîntului Ignatie Teoforul, dar aceasta nu înseamnă că sensul Euharistiei era redus în epoca apostolică la această interpretare), ci în reducerea tuturor Tainelor la un ajutor pentru trup, un mijloc ieftin și sigur de a dobîndi sănătatea trupească, așa cum se-ntîmplă în special cu Botezul, cerut din motivul exclusiv al întăririi sănătății bebelușului. Or toată miza în ortodoxie nu este trupul nostru, ci trupul Bisericii, la care participăm cu trupul, cugetul și sufletul nostru. Prin Sfintele Taine, persoana credinciosului ia, primește și devine un Trup în afara căruia nu este viață.

De peste două decenii, învățătura de credință ortodoxă a devenit facultativă. Poate că doar o minoritate împărtășea la vremea respectivă distincția dintre adevăr și iubire a dlui Patapievici („Criteriul competenţei dogmatice nu-mi spune mare lucru, aşa că disputele legate, spre pildă, de filioque îmi par în afara spiritului de iubire şi de dăruire care ar trebui să emane din definiţia ortodoxiei.” Politice, Humanitas, 2002, p. 227). Astăzi, însă, întîlnim afirmații asemănătoare printre ierarhi și teologi ortodocși; profesori ortodocși de religie îi sfătuiesc pe elevi să-și aleagă religia la maturitate, în cunoștință de cauză. Iar tot mai mulți laici renunță să-și mai boteze copiii, chiar și cu riscul major ca micuții să răcească, respectîndu-le în schimb libertatea alegerii e mai tîrziu. Ce ar putea risca copiii lor nebotezați mai mult decît o banală răceală? Mîntuirea? Puțin probabil. După cum știu cititorii fideli ai cotidianului Lumina al Patriarhiei, mîntuirea este un obiectiv important al dezvoltării personale, elaborată de fiecare dintre noi potrivit principiilor care ni se potrivesc din literatura self-help care ne ajută să creștem emoțional și spiritual.

Și cu toate că acesta este un fenomen larg răspîndit în BOR, el nu a fost din cîte știu semnalat public de nici un ierarh sau profesor de teologie. Recent, părintele Ciprian Grădinaru a dezmințit știrea difuzată inițial de Agerpres și preluată de Basilica, potrivit căreia ar fi susținut vaccinarea anti-covid. Ei bine, acest episod a provocat reacții puternice din partea unor grupuri (care, dacă nu ar fi atît de caricaturale, ar putea fi numite conservatoare), de parcă în joc ar fi fost o definiție dogmatică. Dar indignarea față de folosirea credibilității părintelui Grădinaru într-un domeniu care nu angajează credința, în timp ce deformarea constantă a credinței ortodoxe în legătură cu misiunea Bisericii și constituția omului a fost din 1990 încoace ignorată fără remușcări, este un simptom al unei credințe înstrăinată și falsificată, incapabilă să mai discearnă între principal și secundar. Modul necinstit în care autoritatea duhovnicească a părintelui Grădinaru a fost folosită pentru a justifica campania de vacinare anti-covid corespunde modului aberant în care creștini confuzi și speriați se folosesc de autoritatea duhovnicească a părintelui pentru a se împotrivi vaccinării.

Iar noi nu știm de ce îngăduie Dumnezeu apariția unui regim politic potrivnic ortodoxiei și o pandemie care în mîinile nelegiuiților poate deveni pînă la urmă cu adevărat mortală. Cine știe, poate că o îngăduie pentru ca ortodocșii să se reîntoarcă la Ortodoxia de care s-au lepădat fără să o știe.

marți, 4 mai 2021

Persoană și Timp

 (Notă: Acest eseu a apărut în numărul din luna aprilie 2021 al revistei Convorbiri literare. Cei interesați îl pot găsi în versiunea electronică postată deja în arhiva Convorbirilor la https://d56c82fa-293d-46a9-9b33-efe914beffb3.filesusr.com/ugd/6ef4f1_c37abf355a514eb8a6ddb0ebb94d9880.pdf. În versiunea postată în continuare pe acest blog am adus cîteva completări minime.)  

 

În mod obișnuit, suntem înclinați să atribuim caracterul de taină sau de mister locului, persoanei sau împrejurărilor care ascund ceva. Intuiția este parțial corectă: taina și misterul ne sugerează că dincolo de ceea ce se vede există ceva mai profund care ne atrage și ne tulbură în același timp.

Întîlnirea cu taina sau misterul ne descoperă propria noastră adîncime; cu cît această întîlnire este mai neașteptată, cu atît este ea mai tulburătoare. Dar în măsura în care înaintăm sau ne adîncim în direcția tainei (sau misterului), descoperim că ceea ce părea inițial tulburător prin nefamiliaritate, devine tulburător printr-o familiaritate nouă, cu totul nebănuită pînă atunci. Descoperirea adîncimii care ne-a fost ascunsă prin propria noastră înstrăinare de noi înșine este întotdeauna uluitoare; în Memorialul său, Pascal recunoaște copleșit motivul pentru care această descoperire nu poate să nu fie un șoc: „m-am îndepărtat de fîntîna cu apă vie,” de adîncimea care ne arată „măreția sufletului omenesc.” [1]

Adîncimea nu este o dimensiune invizibilă, ci una nevăzută. Invizibilul poate deveni vizibil în anumite condiții, nevăzutul niciodată. Nevăzutul este o categorie ontologică, invizibilul o categorie fizică. Nevăzutul este interior, invizibilul exterior. Invizibilul este opus vizibilului, nevăzutul este interior vizibilului și-l adîncește. De pildă, îngerul nu este nevăzut, ci invizibil. De aceea, el se poate face vizibil, fără ca prin această vizibilitate adîncimea să-i fie expusă. Nevăzutul Arhanghelului Gabriel rămîne în momentul Buneivestiri la fel de ascuns ca și nevăzutul Mariei. Nevăzutul rămîne ascuns chiar și atunci cînd este dezvăluit și, în orice caz, îi este inaccesibil vederii. De aceea, nevăzutul nu poate deveni niciodată văzut – și cu atît mai puțin vizibil. Descoperirea nevăzutului face însă din vizibil un memorial al nevăzutului.

Cu toate acestea, deși nevăzutul nu se arată, el se manifestă tainic, atrăgîndu-ne el pe noi în ordinea nevăzută a adîncimii. Pe măsură ce participăm la adîncimea care ne este proprie, suntem transformați, devenind ființe de taină, adică persoane actualizate. Adîncimea este proprie persoanelor, care participă la ea în mod nevăzut.

Taina și misterul sunt două tipuri diferite de adîncime a realității. [2] Ceea ce deosebește taina de mister rămîne prin urmare ceva tainic; diferența dintre taină și mister nu se vede mai mult decît se văd taina ori misterul însele. Ceea ce deosebește taina de mister ține de nevăzutul fiecăreia dintre ele.

Prin ce se deosebește nevăzutul tainei de cel al misterului? Nevăzutul misterului se dezvăluie în nevăzutul tainei; misterul este o taină care nu poate fi adîncită în sine. Există mister pentru că există taină. Misterul este o provocare, este o urmă care ni se potrivește, dar fără să ne aparțină. Dacă taina este proprie persoanei, misterul este propriu lumii create de Persoana absolută pentru persoana umană. [3] Misterul lumii odihnește privirea persoanei și în același timp o face să privescă mai adînc în lume, pînă cînd privirii i se trezește dorul de privire, căutînd-o fără odihnă îndată ce se descoperă privită.

„Și a fost seară și a fost dimineață: ziua întîi.” Dar mai avem noi seri și dimineți? Avem ore, minute, secunde. Avem 6 a.m. și 6 p.m. Dar putem avea și minute, și dimineți în același timp?

Dimineața nu apare în interiorul timpului, timpul apare datorită dimineții. Lumina dimineții trezește timpul și-l pune în mișcare. Dimineața nu ține un anumit număr de ore, dimineața durează, iar pe temelia dimineții se ridică ziua. Un minut poate fi cît o dimineață, dar asta numai pentru că nu pot exista dimineți de un minut, de-o oră sau mai multe. Orice dimineață ține cît oricare alta din simplul motiv că nu este făcută din secunde. Nu este făcută nici măcar din timp, ci din început. Iar începutul nu poate fi măsurat. Sensul începutului nu stă în durata lui, ci în faptul de a dura. Începutul nu ține, ci susține. Din acest motiv, începutul nu este măsurat, ci măsoară, judecă măsura în care firea participă la început, la înnoire. Cînd începe ziua? Atunci cînd sfîrșește: la apus.

Începutul zilei se petrece în taină, în ascuns, se petrece seara, adică într-un timp în care lumea se împacă cu sfîrșitul zilei, cu sfîrșitul lucrurilor, trădînd astfel ziua și lucrurile și trădându-se pe sine, abandonîndu-și adîncul.

Nu există dincolo de început. Și nici dincoace. Începutul este de fiecare dată acum. Timpul începutului este susținut de început, adunat și prefăcut în acum. Acum ține de început, acel început care nu este cuprins de timp, ci este izvor al timpului.

Timpul lipsit de început este lipsit de substanță, este un timp mort, un timp pierdut. „Acum” sau începutul nu pot fi măsurate prin timp, așa cum, în absența unui început, timpul măsoară doar nimicul, doar lucrurile lipsite de nevăzut. Începutul nu poate sfîrși, nu poate decît începe. Sfîrșitul nu este al începutului; sfîrșitul poate fi semnul uitării începutului sau al redescoperirii lui, poate fi cufundare în nimicul din afara începutului sau deșteptare din nimic și lepădarea uitării începutului.

Există dimineața, există seara. Nu încerca să știi, la țară, ora la care urmează să se petreacă ceva. Vei afla că lucrul va avea loc „azi”. Iar „acum” sau „îndată” înseamnă tot „azi”. Asta pentru că „acum” ține cît „azi”. Pentru că azi este acum. De aceea, „acum” ține, durează. Este ceea ce descoperă orășeanul la țară atunci cînd întîlnește timpul, dar nu timpul acela care îi scapă în permanență la oraș, pentru că la oraș nu este decît timp, adică ceea ce înlocuiește începutul. Cînd nu ai decît timp, nu ai timp pentru nimic. Oricît de mult timp am avea la dispoziție, în absența începutului timpul ni se scurge printre bătăile inimii. La țară descoperim că orele sunt ceasuri, adică praguri ale timpului, ocazii de a reîncepe. Timpul liturgic precizează sensul acestor începuturi, orientîndu-le spre începutul veritabil. Textele slujbelor ortodoxe raportează neîncetat misterul lumii la taina persoanei prin referințe care rămîn în mare măsură străine omului de la oraș, desprins de ordinea naturală a creației și de ritmurile naturale ale vieții: „Ieși-va omul la lucrul său și la lucrarea sa pînă seara” (Psalmi 103, 24); „Dumnezeul dumnezeilor, Domnul a grăit și a chemat pământul, de la răsăritul soarelui până la apus.” (Psalmi 49, 2). Aceasta este o dimensiune esențială a ortodoxiei, ignorată însă din păcate de intelectualii ortodocși care preferă să insiste cu orice preț asupra caracterului superior al creștinismului urban în raport cu „ruralitatea credinței”. [4]

Poate că știința va ajunge la o mai adîncă înțelegere a realității atunci cînd va admite că timpul izvorăște dintr-un „la început”, față de care nu există vreo clipă „de dinainte”. Începutul în care se află Cuvîntul („La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul”, Ioan 1, 1) nu se află într-un raport de anterioritate cu facerea lumii: „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul.” Desigur, a spune că Dumnezeu e de dinainte de facerea lumii este, în cel mai bun caz, o stîngăcie. Pentru ca ceva să poată să înceapă, trebuie să existe cineva fără de început și fără de sfîrșit, cineva care nu este dinainte ca ceva să fie, ci doar este și este într-un mod care nu face necesar ca ceva să fie. Creația apare printr-un act al voinței Creatorului, nu printr-o emanație a ființei Lui. Prin urmare, Dumnezeu nu poate fi raportat la lume ca ceva anterior lumii. Anterior lumii nu este decât nimicul, absența lumii. Anterior creației nu este Cel necreat, ci non-creația.

Trebuie să existe cineva care este. Și pentru că există cineva care este, începutul are în sine un „este”, sau mai bine zis un „să fie!” care-i asigură durata și sensul. Noi putem începe ceva pentru că existăm într-un început asigurat de Cel ce este.

„Acum” din prezent nu înlocuiește un alt „acum” din trecut. Acum are rădăcini în început; de aceea, pe măsură ce omul este mai străin de început, este tot mai îndepărtat de acum, neputînd deveni niciodată prezent.

Ziua de astăzi nu este mai proaspătă decît cea de ieri; amîndouă provin în egală măsură din același „la început” al facerii lumii. Nici o zi nu ar putea începe cu adevărat dacă ar fi doar urmarea zilei precedente și nu s-ar trage din acel început al zilelor, al timpului. Astăzi nu a început în ziua de astăzi, nu a început nici atunci, la începutul originar al tuturor lucrurilor. Începutul face ca „astăzi” să nu fie doar o altă zi în calendar, anterior sau ulterior în raport cu un alt „astăzi”, ci să devină un acum. Începutul ni-l dăruiește pe „astăzi” pentru ca noi să facem din astăzi un început.

Pentru că există un început, totul începe și totul este acum. Nu este vorba despre un ciclu de reveniri la un moment originar și nici despre o imobilizare într-un asemenea moment, ci despre o prelungire, o îmbibare a timpului cu realitatea începutului.

Ce este începutul? Este taina timpului. Taina timpului este timpul persoanei. Timpul persoanei este dezvăluit în ordinea liturgică. Ordinea liturgică este o ordine a înnoirii, a începutului descoperirii și trăirii tainei. Timpul liturgic este icoana timpului, modelul lui. Slujbele Ceasurilor marchează începutul timpului salvator prin raportarea timpului la Jertfa lui Hristos. Ceasurile liturgice nu măsoară timpul. Ceasul liturgic îndreaptă timpul. Cum se îndreaptă timpul? Prin început, punînd început bun. Prin început, timpul se transformă în început. Cînd sfîrșește ziua? Odată cu răsăritul.

 

Note:

 

[1] Despre adîncul bun și adîncul rău, vezi „Adîncurile omului” la http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2021/01/adincurile-omului.html.

 

[2] Am propus pentru prima dată distincția în Gh. Fedorovici, Șapte peceți, Editura Agaton, 2007, p. 76-77. Distincția mi se pare deosebit de rodnică tocmai pentru că permite prețuirea lumii evitînd totodată cele două atitudini curente greșite față de lume: folosirea iresponsabilă a lumii, inaugurată de modernitate, și divinizarea lumii caracteristică spiritualității panteiste care a ajuns în ultimele decenii să influențeze tot mai puternic mentalitatea creștină.

 

[3] După cum scriam cu altă ocazie, „Taina este întotdeauna personală, implică persoana, pentru că numai persoana are taină. Creația are mister. Misterul este taina creației: deschiderea ei spre persoană, receptivitatea față de persoană și ascultarea de persoană ca ocrotitor al ei țin de misterul creației.” Gh. Fedorovici, „Taina pîinii”, http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2020/05/taina-piinii.html)

 

[4] Vezi primul număr al revistei Horeb dedicat „Urbanității și ruralității credinței” (https://basilica.ro/a-aparut-primul-numar-al-revistei-horeb-editata-de-episcopia-husilor/). Colaboratorilor, care au pledat cu entuziasm pentru destinul urban al creștinismului, pare să le scape faptul că Moise l-a întîlnit pe Dumnezeu în rugul aprins pe muntele Horeb, după ce se „depărtase cu turma prin pustie” (Ieșirea, capitolul 3). Vezi  recenzia dlui Theodor Codreanu care semnalează cu delicatețe alte scăpări ale teologilor urbanologi: https://episcopiahusilor.ro/recenzie-un-eveniment-revista-horeb 

sâmbătă, 1 mai 2021

Un experiment uman la scară planetară

 Aceasta reprezintă campania de vaccinare anti-covid în opinia savantului specializat în microbiologie Sucharit Bhakdi: un experiment uman. Profesorul Bhakdi, director al Institutului de Microbiologie și Igienă Medicală al Universității din Mainz între 1991 și 2012, este una dintre personalitățile științifice care a contestat versiunea oficială asupra pandemiei de covid-19, de la restricțiile de circulație și obligativitatea purtării măștii de protecție pînă la vaccinurile anti-covid. Împreună cu soția lui, Karina Reiss, biolog și biochimist la Universitatea din Kiel, a publicat o lucrare (https://www.amazon.com/Corona-False-Alarm-Facts-Figures/dp/1645020576) în care-și prezintă și susține logic și argumentat științific observațiile critice față de modul în care majoritatea guvernelor din întreaga lume împreună cu membrii comunității științifice internaționale au elaborat și aplicat un scenariu care a produs și urmează să producă nenumărate victime.

De ce se continuă cu aplicarea unui protocol medical care oferă șanse minime de supraviețuire, deși existența unor tratamente care funcționează este un fapt de notorietate publică? Pe de o parte, pentru că trăim într-o revoluție, în revoluția noii normalități, iar orice revoluție cere victime, cere eroi: în decembrie 1989 eram chemați la Televiziune pentru a apăra democrația, astăzi suntem chemați la centrele de vaccinare pentru a redobîndi normalitatea. Pe de altă parte, fiindcă au existat victime nevinovate pentru care nu vor plăti decît alte victime nevinovate. Întrucît nimeni nu-și va asuma responsabilitatea pentru un protocol medical greșit, el va continua să fie aplicat cu bună știință pînă la sfîrșitul pandemiei. Mai precis, este preferată condamnarea la moarte a unor pacienți în locul recunoașterii unor grave erori medicale care au dus la moartea altor pacienți.

Atît premierul, cît și președintele țării condiționează revenirea la normalitate de vaccinare:

Obiectivul meu și al Guvernului pe care îl conduc rămâne vaccinarea cât mai rapidă a 10 milioane de români. Pentru asta avem două ține: până la 1 iunie imunizarea a 5 milioane de persoane; până la 1 august imunizarea a 10 milioane de persoane. Când vom atinge pragul de 10 milioane de români vaccinați, putem lua în considerare renunțarea la masca de protecție.” (https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/politica/citu-cand-vom-avea-10-milioane-de-persoane-vaccinate-vreau-sa-revenim-la-normal-fara-restrictii-fara-masca-relaxarea-in-doua-etape-1489947)

În același timp, suntem asigurați că suntem în grafic cu vaccinarea. Totuși, după expresia feței autorităților, este mai degrabă evident că nu suntem în grafic. Iar îngrijorarea autorităților în legătură cu această nerespectare a graficului sugerează că aceste termene au fost mai degrabă primite decît stabilite de guvern în funcție de condițiile societății românești. Nu este exclus ca unele scadențe sau împrumuturi externe să depindă de aceste praguri de vaccinare. Nu o vom ști niciodată. Probabil că vor cere niște noi termene, sau poate vor număra vaccinații pînă le iese la socoteală și își realizează graficul. Sau, dacă li se va cere, vor impune vaccinarea obligatorie.

În această privință, este util să-l ascultăm pe Profesorul Bhakdi (vezi un interviu util la https://thenewamerican.com/covid-shots-to-decimate-world-population-warns-dr-bhakdi/). Urmărind argumentele expuse într-un capitol al cărții scrisă împreună cu Karina Reiss, Corona, o falsă alarmă? Fapte și date, (disponibil la https://www.goldegg-verlag.com/goldegg-verlag/wp-content/uploads/corona_unmasked_engl_leseprobe.pdf), mi se pare că ar trebui să ne gîndim puțin înainte de a ne vaccina împotriva covid-19 în condițiile în care:

1. puțini oameni se îmbolnăvesc;

2. dintre cei puțini care se îmbolnăvesc, un număr infim fac o formă gravă, dar care poate fi depășită printr-un tratament adecvat (care nu implică decît încă și mai rar intubarea);

3. vaccinul nu este testat corespunzător. Campania globală de vaccinare (care reprezintă de fapt testarea propriu-zisă) este considerată de profesorul Bhakdi amăgitoare („delusional”) și nesăbuită („insane”) (https://www.goldegg-verlag.com/goldegg-verlag/wp-content/uploads/corona_unmasked_engl_leseprobe.pdf , p. 9). De altfel, profesorul Bhakdi arată că nu poate fi produs un vaccin care să ofere o protecție reală împotriva infecțiilor respiratorii (p. 10).

4. oamenii nu au mai fost vaccinați pînă în prezent cu vaccinuri care recombină gene virale sub forma ADN sau mARN, așa că nu poate fi anticipat efectul lor pozitiv sau negativ;

5. la nici un alt vaccin nu s-a înregistrat o varietate de efecte secundare grave precum la aceste vaccinuri anti-covid (p. 12);

6. nanoparticulele în care sunt împachetate genele virusului pot interacționa negativ cu celulele sanguine și cu sistemul de coagulare (p. 13-14);

7. nu numai că vaccinul nu protejează împotriva infectării, ba chiar vaccinații sunt mai vulnerabili în cazul unei infectări din cauza limfocitelor însărcinate cu neutralizarea virusului și care, stimulate de vaccin, atacă celulele propriului organism (p. 18-19).

 

Dacă Sucharit Bhakdi are dreptate, atunci înseamnă că epidemia de coronavirus nu a fost decît un pretext pentru întemeierea unei noi forme de totalitarism. Întrucît din 5 mai 2021 toți elevii vor participa la cursuri la clasă, aș vrea să mai adaug ceva în acest context. Deși începerea școlii în formă fizică este un lucru bun, autoritățile îl transformă într-un lucru rău, pentru că-l subordonează obiectivelor legate de covid, testare și vaccinare. Educația, la fel ca tot restul activităților socio-economice, este în prezent subordonată sănătății publice și este controlată în primul rînd de politicile sanitare.Practic, elevii sunt aduși în clase pentru ca autoritățile să vad ce se întîmplă, ce efecte ar putea avea acest lucru. Mă tem că autoritățile speră tot ce este mai rău.

Cu numărul de îmbolnăviri în scădere, autoritățile nu mai pot insista asupra vaccinării obligatorii. Se pare că există o îngrijorare reală ca pandemia să se termine înainte de administrarea pe scară largă a vaccinurilor, de unde și reluarea în buclă la posturile de televiziune a situației din India. Este foarte posibil atunci ca măsura participării fizice la ore a elevilor să urmărească de fapt mai degrabă decît asigurarea unor condiții optime de învățat, o relansare a amenințării îmbolnăvirii, prin creșterea inevitabilă a numărului de îmbolnăviri care va duce astfel la decretarea (urmărită de la bun început) obligativității vaccinării, inclusiv a copiilor. Sub pretextul testării elevilor, este posibil chiar să le fie administrat vaccinul sub formă de spray nazal (variantă produsă și anunțată de Universitatea din Helsinki încă din luna martie: https://www.europeanpharmaceuticalreview.com/news/146970/new-finnish-company-to-develop-a-nasal-spray-vaccine-for-covid-19/ precum și Oxford http://www.pmlive.com/pharma_news/oxford_university_to_investigate_nasal_spray_delivery_of_az-partnered_covid-19_vaccine_1366021).

În definitiv, în condițiile în care vorbim despre un vaccin experimental, care mai este diferența dintre testare și vaccinare?

joi, 29 aprilie 2021

Despre ecumenism

 Revista Convergențe a adunat o serie de contribuții valoroase și instructive pe tema ecumenismului (https://convergente.ro/category/grupaje-tematice/ecumenism/). Am avut onoarea de a participa și eu cu un text (https://convergente.ro/limitele-si-posibilitatile-ecumenismului-o-abordare-ortodoxa/).

Completare (8 mai 2021): Cu această ocazie am dorit să subliniez că, cinstit vorbind, nu există ecumenism. Dincolo de ideologia mascată ca ecumenism în scopul evident al desființării identității creștine a fiecărei tradiții creștine în parte și în special a Ortodoxiei, singura comunitate creștină îndreptățită să se recunoscă în formula Crezului „Una, Sfîntă, Apostolică și Sobornicească”, nu există un ecumenism autentic decît în măsura în care este unul confesional și care, întrucît este confesional, încetează desigur să mai fie ecumenic. 

Creștinii de diferite confesiuni pot comunica și se pot întîlni în mod veritabil nu pentru că și-ar depăși limitele confesionale, ci tocmai datorită acestora. Confesiunea nu ne limitează mai mult decît o face propriul nostru chip. Întîlnirile veritabile dintre credincioși de diferite confesiuni nu sunt întîlniri între creștini pur și simplu tocmai pentru că întîlnirile reale dintre oameni nu se petrec niciodată între oameni pur și simplu. Omul pur și simplu este o ficțiune la fel de periculoasă pentru omul concret precum este creștinul pur și simplu pentru protestant, catolic sau ortodox.

sâmbătă, 10 aprilie 2021

Mircea Platon: „Să încercăm să vedem cum stau cu adevărat lucrurile”

 Educația este nu doar miza culturii, ci și a teologiei, a ideologiei și a politicului. De ce este educația obiectivul principal în domeniile fundamentale ale cunoașterii și acțiunii? Pentru că miza educației este realitatea însăși: felul și măsura în care înțelegem și recunoaștem realitatea determină atît felul în care ne înțelegem și ne recunoaștem pe noi înșine, cît și locul și sarcinile care ne revin în cadrul unei realități care depășește ordinea socială întrucît depășește ordinea fizică. Această legătură esențială dintre educație și participarea la realitate este subliniată într-un mod pertinent de Mircea Platon în cadrul unei emisiuni dedicată educației la care a participat recent la postul a7tv: https://www.youtube.com/watch?v=UuEldpMM5mE

vineri, 9 aprilie 2021

Obligativitatea vaccinării copiilor

Este greu de spus în ce măsură vacanța de primăvară a fost prelungită și pentru a permite organizarea testării și vaccinării profesorilor (și a elevilor?), însă din comunicatul Ministerului Educației reiese cel puțin că vacanța este folosită în acest scop: https://www.edupedu.ro/ministerul-educatiei-lanseaza-miercuri-campania-vaccinare-si-testare-pentru-invatare-secretarii-de-stat-se-duc-in-judete/ Foarte probabil, revenirea fizică la școală începînd cu 5 mai este determinată mai degrabă de interesul testării elevilor și în ultimul rînd de preocuparea pentru o educație desfășurată în condiții optime.

Dl. Nelu Tătaru a susținut obligativitatea vaccinării cu un an în urmă, în calitate de Ministru al Sănătății, înainte chiar de apariția unui vaccin anti-covid (https://republica.ro/ministrul-sanatatii-despre-vaccinarea-anti-covid-a-introduce-obligativitatea-fara-a-avea-o-perioada-de). Acum, în calitate de Președinte al Comisiei pentru Sănătate și Familie din Camera Deputaților, dl. Tătaru vorbește despre decăderea din drepturi a părinților care refuză vaccinarea copiilor. Nu este însă vorba despre vaccinul anti-covid, așa cum s-ar putea înțelege din știrea prezentată pe un site care pretinde că „luptă pentru Adevăr” (https://www.activenews.ro/stiri/ACESTI-DEMENTI-CARE-NE-CONDUC.-PNL-istul-Nelu-Tataru-afirma-ca-daca-parintii-refuza-vaccinarea-copiilor-acestia-le-vor-fi-luati-si-vaccinati-cu-forta-iar-parintii-decazuti-din-drepturile-lor-naturale-si-constitutionale.-Iulian-Capsali-ABSOLUT-DIABOLIC-166188, se pare că tot ce contează este ca la protestul de mîine să fie o participare cît mai mare, nu neapărat una responsabilă și informată), ci despre vaccinurile cuprinse în calendarul național de vaccinare. Legea obligativității vaccinării a fost propusă în 2017, în urma epidemiei de rujeolă din 2016 și probabil că va fi promulgată la toamnă.

Sigur că este abuzivă decăderea din drepturi a părinților care refuză vaccinarea copiilor cu acele vaccinuri incluse în programul de vaccinare (care presupune ca primul vaccin să fie administrat încă din primele zile de la naștere, în maternitate). Și chiar dacă dl. Tătaru a afirmat că este exclusă vaccinarea obligatorie anti-covid („un vaccin pe care l-am făcut acum nu poate merge pe acea obligativitate”, vezi min. 6, https://www.youtube.com/watch?v=zthzDnpRu6o), odată cu promulgarea legii pot fi oricând adăugate noi vaccinuri pe lista vaccinurilor existente deja în programul național (poliomelitic, rujeolic etc). Prin urmare, legea obligativității vaccinării poate fi contestată ca un precedent periculos, care va putea justifica obligativitatea unor viitoare vaccinuri. Dar nu poate fi contestată, așa cum se încearcă acum, în numele refuzului vaccinării anti-covid. O astfel de reacție compromite total orice încercare rațională de a contesta nu vaccinarea, ci vaccinarea obligatorie.

Aberațiile și abuzurile sunt făcute posibile nu doar de indiferența noastră, ci și de modul nostru necugetat de a protesta. Ignoranța și teama noastră sunt speculate nu doar de cei care ne mint și ne vor răul, ci și de cei care ne spun „adevărul” și ne vor „binele”. Și unii, și ceilalți nu vor decît să se folosească de noi pentru a realiza, cu ajutorul nostru, normalitatea lor.

joi, 8 aprilie 2021

România normală

Guvernul a investit în Sănătate:

undeva, un sac negru e pregătit

pentru fiecare dintre noi;

undeva, o mînă grăbită completează decontul;

undeva, o voce inumană continuă să ne asigure: „… solidari… vom trece cu bine…”

 

În noua normalitate, Paștile sunt trecerea de la viață la moarte.

Numele oamenilor sunt lăsate la poartă,

împreună cu amintirea lor.

„Vaccinul vă face liberi!”, scrie la intrare.

Împrăștiați sau încolonați, ne așteptăm rîndul la coroana

făurită de părintele minciunii.

 

Autoritățile sunt luate prin surprindere doar de zăpadă,

pentru viață sunt însă pregătite, au luat măsuri din timp,

iar toți oamenii sănătoși vor fi vindecați pînă la urmă.