vineri, 27 ianuarie 2023

Ortodoxia aleșilor

 

În lipsa unor autorități duhovnicești, împiedicate să apară de pilduitorii semănători și ajutoarele lor din BOR (https://doxologia.ro/viata-bisericii/reflectii/pilduitorul-andrei-plesu-restaurarea-parabolei), credincioșii ortodocși din România încearcă să se descurce cum pot, alegînd din oferta BOR impostorii care li se par mai autentici: unii par convingători printr-un jargon esoteric, alții printr-o barbă impunătoare, alții prin vocea puternică și pătrunzătoare, iar alții printr-o filiație spirituală demonstrată prin invocarea pioasă a unui personaj ilustru, de la Stăniloae la Cleopa sau Galeriu.

Primul lucru care mi se pare că merită observat este că nici unul dintre marii duhovnici și teologi ai trecutului mai recent sau mai îndepărtat nu a creat o mișcare distinctă în ortodoxia românească, scopul lor fiind acela al împlinirii ortodoxiei prin cunoașterea ortodoxiei și prin aprofundarea acestei cunoașteri mai degrabă decît cel al realizării unei ortodoxii model, al unei spiritualități noi (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2023/01/regretatul-dumnezeu-si-noua.html). Tocmai pentru că erau stîlpi ai ortodoxiei nu puteau fi transformați în vedetele motivaționale care reprezintă astăzi BOR, în timp ce aceste vedete nu puteau deveni bărbații de succes pe care-i cunoaștem decît după ce ultimii mari trăitori s-au dus la Domnul.

Credincioșii sunt cu atît mai vulnerabili față de curentele și mișcările la modă cu cît grija manifestată de cler în general este mai puțin una părintească-duhovnicească și mai degrabă una administrativ-contabilă, situație speculată de noii lideri spirituali care cultivă o atitudine prietenească, directă, personală, empatică.

Pe de altă parte, credinciosul de astăzi resimte într-o mai mare măsură nevoia de atenție decît generațiile anterioare. Nevoia de atenție este firească pînă la un punct; într-un sens ea exprimă o așteptare specific omenească a unei relații personale. Însă problema apare atunci cînd această atenție este înțeleasă și cerută ca una specială, în virtutea căreia cer să fiu tratat ca o ființă specială. Vanitatea îl poate face și pe credinciosul simplu să dorească să fie tratat nu doar ca un (simplu) credincios, ci mai ales ca un ales. Așa cum credinciosul educat se simte îndreptățit să primească o atenție specială, pe care consideră că o merită în virtutea educației sale, tot astfel credinciosul simplu se simte îndreptățit să fie tratat ca un om ales în virtutea simplității sale.

Așa se explică de ce fenomenul intelectual al Mișcării Rugul Aprins, constituită prin deturnarea umanistă a întîlnirilor de la Mănăstirea Antim (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2022/01/despre-bula-ce-este-cum-se-intra-intr-o.html) nu este singurul model de realizare a unei ortodoxii speciale; în zona inferioară a ierarhiei sociale și bisericești au apărut și mișcări mai populare, care deși promit o implicare mai serioasă în credință, mă tem că nu reușesc decît să le ofere un confort psihologic în timp ce le satisface și le întreține vanitatea, care rămîne aceeași indiferent de statutul social al omului. Poate că dorința de a recupera în plan religios eșecurile sau realizările mai reduse din planul vieții sociale și/sau de familie explică cel puțin în parte interesul manifestat de persoanele aflate în zonele mai modeste ale societății pentru asemenea mișcări religioase, care oferă posibilitatea dacă nu a unei „revanșe” față de o lume nedreaptă și cu siguranță păcătoasă, atunci cel puțin a unei echilibrări neașteptate a unui destin care părea condamnat pentru totdeauna la insignifianță.

Nevoia de o atenție specială, dorința de a-mi lua revanșa față de cei care m-au ignorat sau chiar umilit și o formă de voluntarism care dă valoare deciziei mele mă expun unei logici eretice al cărei apogeu este marcat prin abandonarea credinței obștești în favoarea credinței de grup a celor aleși. Aderînd la o mișcare de aleși îmi afirm printr-o alegere personală propriul meu statut, care devine special în urma deciziei luate. Nu mai răspund unei chemări, ci eu aleg chemarea pe care o urmez. Trăirea tainică și personală a credinței face astfel loc tot mai mult trăirii comune a credinței prin care se asigură manifestarea publică a acelei credințe care lipsește Bisericii, iar comunitatea de aleși oferă Bisericii cămara tainică în care rugăciunea mai este posibilă – dacă nu cumva îi oferă chiar rugăciunea însăși.

M-am gîndit la o parte din lucrurile astea după ce am postat cîteva observații fugare despre Oastea Domnului (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2023/01/ortodoxia-progresista-ii.html). Reacția mea inițială viza inițial încercarea dublă, dar stîngace de a acorda respectabilitate acestei mișcări prin asocierea ei cu Patapievici și de a-i oferi lui Patapievici anumite circumstanțe favorabile prin atenția binevoitoare pe care o acorda mișcării. Între timp am citit cîte ceva despre o altă grupare apărută în relație cu Oastea Domnului, Mișcarea Visarionistă, și am urmărit și cîteva predici-cuvîntări ale părintelui Visarion Iugulescu.

Impresia mea este că existat intenția de a crea o mișcare distinctă în cadrul Ortodoxiei românești, dacă nu cumva de transformare a întregii ortodoxii într-o formă de moralism spiritualist. Părintele Visarion are o epifanie personală în adolescență, cînd i se deschid cerurile, iar un porumbel coboară peste el, dăruindu-i darul tîlcuirii Scripturilor și talentul de a picta și sculpta (https://www.youtube.com/watch?v=27pCcajKcbw de la min. 52). Episodul seamănă izbitor cu cel al Botezului Domnului, cînd în momentul ieșirii lui Iisus din apă se deschid cerurile, iar Duhul lui Dumnezeu se pogoară peste Domnul în chip de porumbel (cu diferența că părintele Iugulescu se afla într-o grădină care semăna, după propria lui descriere, cu grădina Ghetsimani). Cît despre glasul din ceruri care-l recunoaște pe Iisus ca Fiu al Tatălui, el este reprezentat în cazul părintelui Iugulescu de vocea comunității.

Nu știu în ce măsură aderența la mișcare este realizată printr-un act formal, cum se-ntîmplă în cazul legămîntului din Oastea Domnului, însă nici o mișcare nu poate rezista manipulării începutului care marchează intrarea într-o viață nouă. De fapt, tocmai monopolul asupra începutului, a înnoirii, a schimbării susține apariția și dezvoltarea unei mișcări. Orice mișcare religioasă sau seculară promite începutul, punerea începutului care, în creștinismul ortodox se realizează zilnic prin înnoirea minții, adică prin aducerea cugetului nostru în Hristos în cursul vieții de zi cu zi. Tema începutului, centrală în tradiția ortodoxă, fiind în relație directă cu Facerea și Învierea, a fost abandonată de liderii ortodocși de astăzi în favoarea unor forme mai profitabile de început, care să le permită să vîndă totodată și servicii de mentenanță și suport tehnic victimelor afectate de patologiile noii spiritualități ortodoxe.

Soluția stă desigur în încercarea de a recupera viziunea ortodoxă tradițională. Ca și cum sarcina nu ar fi fost și-așa destul de grea, ea este complicată în plus de ispita de a ne căuta un început care să ne reprezinte și pe care să-l aducem apoi în Biserică pentru a fi sfințit și asigurat canonic. Faptul că visarioniștii și ostașii sunt diferiți de restul ortodoxiei pare să confirme că au reușit să valorifice un început. Dar este un început instituit prin diferență și separare, de aceea din punctul meu de vedere el nu coincide cu acel început restaurator abandonat de majoritatea ortodocșilor împreună cu ierarhia. Conștiința acestei relații privilegiate cu începutul le oferă sentimentul de autoritate și superioritate care-i face atît de îndrăgiți printre ortodocșii obișnuiți.

Ce este just este că ei au un început. Dar la fel de just este că acest început este cu totul nou, că nu are un precedent ortodox și că nu poate oferi un început ortodoxiei decît într-o direcție care nu poate fi dreaptă, oricît ar fi de morală.

Este probabil ca și părintelui Stăniloae să-i fie atribuite afirmații neortodoxe pentru care el nu este responsabil în vreun fel. Controversa palamită a fost alimentată într-o anumită măsură de unii monahi simpli, care fie înțeleseseră greșit spiritualitatea isihastă, fie au explicat-o greșit. Atunci cînd unele interpretări contrazic o operă sau un fenomen, le putem corecta prin confruntarea cu sursa originară. Dar în cazul afirmațiilor și atitudinilor visarioniștilor și ostașilor, sursa originară la care trebuie apelat nu este opera întemeietorilor, ci tradiția ortodoxă pe care ei pretind că o reprezintă. Din acest punct de vedere, pasajul de mai jos poate că reprezintă înțelegerea teologică a părintelui Iugulescu, însă pare problematic dacă îl raportăm la spiritualitatea ortodoxă tradițională:

 

„Depășind empirismul, acumularea harică relevă veșnicia în om încă din această viață, exemplul concret fiind viața celor care și-au depășit trupul prin urcușul pe calea sfințeniei, precum a făcut Părintele Visarion, când a fost afectat de boala, care l-a încununat cu mai mult Har înainte de adormirea sa. Echilibrul dintre Creator şi creație este restabilit prin independență față de păcat prin biruința sufletului asupra trupului, moartea fiind biruită, precum se poate recunoaște și din modul în care Părintele Visarion a adormit în 24 mai 2008.” (https://doxologia.ro/centenarul-parintelui-ierodiacon-visarion-iugulescu-iubitor-de-oameni)

 

Regăsim aici principiul fundamental din orice mișcare de reformă morală: „curățenia morală este totuna cu sfințenia” („cleanliness is next to godliness”). În realitate, virtutea te poate îndepărta de Dumnezeu la fel de ușor ca păcatul. Din cîte am înțeles eu, sfințenia nu înseamnă în ortodoxie depășirea trupului, ci trăirea unirii cu Hristos într-un efort ascetic personal călăuzit de Duhul Sfînt, o lucrare a omului întreg la care participă și trupul și de roadele căruia se bucură și trupul. Moartea nu este biruită prin înfrîngerea materiei, ci doar prin unire cu Hristos cel înviat, în timp ce ordinea din creație este restabilită prin ascultarea de Tatăl în comuniune cu întregul trup al Bisericii.  

Regretatul Dumnezeu și noua spiritualitate ortodoxă

 

Într-o postare anterioară semnalam eroarea academicianului Ilie Bădescu de a-l caracteriza pe criticul Terry Eagleton prin formula „regretatul bioetician creștin” (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2023/01/bioeticianul-crestin-terry-eagleton-si.html). Între timp, eroarea a fost corectată tacit, astfel încît acum, în analiza refăcută a autorului, Eagleton apare doar ca „regretat critic și filosof creștin” (https://www.activenews.ro/opinii/Acad.-Ilie-Badescu-Era-necredintei.-Amintirea-ca-dusmanie-179201). Din păcate, corectura s-a aplicat doar în pasajul introductiv, „bioeticianul Eagleton” dominînd triumfător finalul analizei lui Bădescu:

 

Omul acesta nou, fără de Dumnezeu, este un om plat ca și societatea lui, căci, suprafața n-are profunzime, cum credea Nietzsche. Vidul lumii rămâne vid căci nu-l poate umple „profunzimea suprafeței”, ne spune același filosof și bioetician creștin, T Eagleton.”

 

Indiferent cui aparține corectura, redacției activenews.ro sau eminenței academice (pentru cei interesați pot oferi capturile de ecran ale postării inițiale), ideal ar fi fost totuși să ducă lucrurile pînă la capăt și să-i redea lui Eagleton locul printre cei vii.

Dar chiar dacă toate corectările impuse de o minimă rigoare intelectuală ar fi făcute, rămîne problema unei analize uneori absurdă, în rest doar rudimentară, alcătuită din parafrazări forțate și inutile formulate într-un stil oracular, esoteric care-i face pe creștinii ortodocși cu o anumită sensibilitate față de dimensiunea spirituală imposibil de deosebit de francmasoni, gnostici și de restul marilor inițiați. Acest stil, care corespunde unei anumite viziuni spirituale, îi deosebește însă în mod drastic de creștinismul tradițional, așa cum este deosebită de spiritualitatea ortodoxă noua spiritualitate propusă de Dumitru Constantin-Dulcan. Uitasem de personaj, însă unul dintre comentatorii entuziasmați de textul lui Bădescu se simte obligat să-l menționeze, ca model de traducător „in limbajul epocii mesajul hristic tranformator, mesajul Evangeliilor, al Sfintilor Parinti din vechime, fundamentat/andorsat acum de o serie impresionanta de date factuale din diverse domenii de cercetare” (LYKON 26.01.2023 13:15).

Noua spiritualitate nu este de fapt chiar atît de nouă. Prin interesul de a uni (pentru a salva în același timp) spiritualitatea și știința, noua spiritualitate identifică numitorul comun în energie, spirit sau inteligență, în funcție de accentele puse de fiecare susținător al acestei viziuni despre lume care este în mod fundamental pan-deistă sau pan-sofistă. Interpretările din această școală de gîndire (cu antecedente în evoluționismul spiritual al lui Teilhard de Chardin și reprezentată la noi în mod onorabil de Basarab Nicolescu, iar la un nivel precar de Bădescu și Dulcan), deși aparent bine intenționate prin încercarea de recuperare a materiei, sunt străine și opuse creștinismului întrucît ignoră persoana, fiind cumva obligate să o evite. Persoana este o categorie prea individualizată, prea concretă pentru a satisface condițiile universalității cosmice ale eului astral, ale energiei divine sau ale inteligenței creatoare, care au înlocuit-o în aceste sisteme para-creștine de gîndire. Din păcate, această tendință de depersonalizare a teologiei ortodoxe este încurajată chiar în facultățile de teologie ortodoxă din România, după cum am observat nu demult, (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2022/11/ortodoxia-trans.html; vezi și https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2022/11/ortodoxia-antipersonala.html sau la https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2022/11/ortodoxia-impersonala.html ; din perspectiva răspîndirii culturii impersonalului, este util să ne amintim aici și modul favorabil în care digitalizarea educației și a comunicării în general a fost receptată de liderii din BOR). În același timp, această recuperare a materiei o falsifică întrucît nu o raportează la persoană, ci la energia impersonală care-i este constitutivă. Faptul că acest pan-deism (sau panenteism) depășește în același timp atît panteismul (acceptînd o transcendență a divinului în raport cu materia), cît și deismul (insistînd asupra prezenței divinului în creație), îi poate oferi acestui sistem o aparență creștină sau cel puțin un grad de compatibilitate sporit cu învățătura creștină, dar în realitate ele rămîn forme mai subtile de umanism (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2023/01/umanism-si-mesianism.html), pregătind o mentalitate transumanistă în interiorul ortodoxiei.

Am selectat în continuare cîteva fragmente reprezentative pentru noua spiritualitate propusă de Dulcan și încurajată în BOR („Toată lumea îmi cerea autografe, de la profesorii de teologie până la toate vârfurile culturii românești” https://www.agerpres.ro/cultura/2022/08/12/video-editia-aniversara-a-volumului-inteligenta-materiei-40-de-ani-de-la-prima-publicare-la-smartfest-borsec--963651 ; în cadrul simpozionului „Teologie, rugăciune, isihie” organizat la Cluj de Școala Doctorală de Teologie „Isidor Todoran” în 30-31 mai 2022, Arhim. Prof. Univ. Dr. Teofil Tia a participat printr-o contribuție întitulată „Rugăciunea la Dumitru Constantin Dulcanhttp://scdoct.orth.ro/event/simpozionul-teologie-rugaciune-isihie/). Mi se pare semnificativă în viziunea lui Dulcan în special descrierea spiritualității ca experiență transpersonală (aspect întîlnit și în cadrul conferinței de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din București https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2022/11/ortodoxia-trans.html ):

 

„[…] există, în fine, o cunoaștere care ține de stări superioare ale conștiinței – experimentate după cum am văzut din cele mai vechi timpuri și care au purtat denumiri diverse: extaz, extaz mistic, iluminare, revelație, experiență transpersonală, etc.

[…] Aceste experiențe le-au avut persoane din epoci diferite și de tradiții religioase și culturale diferite: oameni de știință – fizicieni, medici, filozofi –, practicanți ai tuturor cultelor – creștin, mozaic, islamic, brahmanic –, oameni de
alte profesii. Așadar, așa zisele „experiențe mistice” nu constituie doar apanajul unor creatori de doctrine și culte ca Buddha, Moise, Isus, Mahomed etc. Este deci o stare transculturală și transpersonală – transcede și cultura și oamenii.

Am mai sesizat deja că este absolut frapantă asemănarea dintre viziunea holistică a realității în profunzimea sa descrisă de fizica cuantică și de către toți aceia care au avut experiențe transpersonale. Și aceasta pentru că în ambele ipostaze se transgresează realitatea explicată prin concepte raționale, logice. Transcend, după cum spuneam, percepția, proiectînd cunoașterea într-o altă dimensiune a realității. De aici a venit și apropierea multor cercetători îndeosebi din fizica modernă de viziunea religiei și a misticii orientale.

[…] Iată în sinteză conținutul experiențelor transpersonale vizavi de conceptele religiei: sentimentul de unitate a ființei cu Universul; impresia de a se afla în fața unei prezențe divine de o excepțională afabilitate cu care se stabilește un dialog fără să existe o comunicare verbală; trăirea unei imense iubiri care unifică întreaga existență; întâlnirea cu entități cunoscute sau necunoscute.”

 

 (Inteligența materiei, cap. VI: „Universul cunoașterii sau drumul spre noi înșine”)

 

„Când vom reuși să transcendem la nivelul înalt al conștiinței cosmice, va dispărea și zidul despărțitor între "aici" și "dincolo". Acela va fi momentul desăvârșirii fiiței umane și ultimul act al evolției noastre, anunțat de către toți promotorii Noii Spiritalități.”

(https://www.librariasophia.ro/religie-stiinta-filosofie/mintea-de-dincolo-editia-a-doua-revazuta-si-adaugita-9388.html)

„Suntem aici, în acest colț de Univers, expresia ultimă a evoluției. Mâna unui arhitect inteligent și nevăzut ne-a desprins din lut și ne-a construit după un plan din care transpare unicitatea sursei, treaptă cu treaptă, până la nivelul creierului capabil să se gândească pe sine.” (https://www.librariasophia.ro/religie-stiinta-filosofie/inteligenta-materiei-editie-aniversara-13852.html)

„Dispunem acum de argumente științifice prin care înțelegem că nu suntem singuri într-un univers indiferent și rece la patimile și suferințele noastre, că nu ne-am născut întâmplător, ci cu un rost bine precizat. Fiecare dintre noi își ocupă locul său în Univers, în virtutea unei gândiri înscrise dincolo de noi. Acest rost ne conferă motivația de a fi și calea de eliberare, de salvare. Avem nevoie de o nouă conștiință, o nouă gândire, o nouă paradigmă, o Nouă Spiritualitate.” (https://www.librariasophia.ro/religie-stiinta-filosofie/cuvinte-alese-2-15364.html)

 

„Regretatul” Eagleton nu este vinovat în eseul comentat de Ilie Bădescu de nici una dintre aberațiile pe care i le atribuie academicianul român, care demonstrează că nu este capabil nici măcar de un conspect decent. Eagleton este fidel viziunii marxiste de salvare a claselor defavorizate. El remarcă atît eșecul proiectului lui Nietzsche de edificarea a supraomului, cît și eșecul încercării modernității de valorificare a morții lui Dumnezeu. Nietzsche spera ca moartea lui Dumnezeu să constituie începutul unei noi umanități, început întîrziat iar apoi împiedicat de-a binelea prin încercarea omului modern de a-și găsi un alt Dumnezeu mai convenabil în locul celui creștin. Eagleton semnalează așadar ratarea unei ocazii, compromisă atît de liberalism, cît și de stînga în încercarea de a salva valorile creștine în ciuda eliminării Fondatorului lor, valori utile pieței libere pentru unii, solidarității sociale pentru ceilalți. Propunerea lui Eagleton este adresată de aceea creștinilor care ar trebui să renunța la orice așteptări față de stînga și față de dreapta pentru a redescoperi marginalul, săracul, neputinciosul:  „Ceea ce [credința religioasă] adaugă moralității comune nu este un sprijin supranatural, ci vestea extrem de incomodă că formele noastre de viață trebuie să sufere o desființare [dissolution] radicală pentru a renaște ca comunități drepte și pline de compasiune. Semnul acelei desființări constă în solidaritatea cu cei săraci și fără putere [care reprezintă, potrivit lui Eagleton, esența misiunii lui Hristos manifestată în momentul Răstignirii, precizarea mea, G.F.]. Aici s-ar putea naște o nouă configurație de credință, cultură și politică.” (https://www.commonwealmagazine.org/unbelieving-age)  

Pretinzînd că redescoperă valorile creștine autentice, Eagleton le redefinește în sens marxist, așa cum reprezentanții noii spiritualități redefinesc creștinismul ortodox cu sprijinul direct al ierarhilor ortodocși și al profesorilor de teologie ortodoxă din România. Puținii creștini ortodocși care au mai rămas în BOR nu pot decît să regrete dispariția Dumnezeului tripersonal din noua ortodoxie românească.