Despre practicarea cugetării la moarte în vechea ortodoxie și în cea nouă

 

Cugetarea la moarte îl ajuta pe ortodoxul român de ieri să se pregătească pentru viața curată, mai precis pentru viața sfîntă adusă de ascultarea de Stăpînul, Dăruitorul și Izvorul vieții. Pentru ortodoxul român de astăzi, cugetarea la moarte este o parte din preocuparea pentru o viață proprie lungă și sănătoasă. Grăsimile, sucurile carbogazoase și țigările sunt pentru ortodoxul de astăzi ceea ce erau păcatul și înstrăinarea de Dumnezeu pentru ortodoxul de ieri așa cum somnul odihnitor, mișcarea și consumul de minim doi litri de apă pe zi reprezintă pentru ortodoxul de astăzi ceea ce erau postul, privegherea și pelerinajul pentru cel de ieri. Totuși, în ciuda aparențelor, cugetarea la moarte rămîne pentru ortodoxul de astăzi un exercițiu spiritual, chiar dacă este practicată în bucătărie ori urmărind meniul într-un restaurant.

Pierderea conștiinței creștine a sufletului nu a eliminat capacitatea spirituală a omului, ci l-a obligat să limiteze dimensiunea spirituală strict la ordinea materială. Ortodoxul de astăzi, părtaș la proiectul modern de anihilare sufletească, nu se pregătește pe sine pentru moarte, ci pregătește moartea pentru sine, încercînd să-i dea acesteia aparența vieții, fără să-și dea seama că în felul acesta nu face decît să recunoască lipsa de șanse a vieții sale. Speranța, credința și iubirea limitate la viața aceasta sunt lipsite de sens pentru că sunt lipsite de conținut: au prea puțină viață în ele pentru că nu au nimic din viața cealaltă. 

Niciodată nu a existat în istoria omului o cultură, oricît de primitivă, care să nu îndrăznească să privească dincolo de moarte. Omul de astăzi marchează apariția unui tip uman fără precedent în istorie, și anume a unui fel de om căruia îi lipsește înțelegerea morții și a vieții ca ordini total opuse, ca împărății aflate într-un război care nu va sfîrși decît odată cu biruința uneia dintre ele. 

Omul de astăzi, creștin ori secular, prepară moartea cu mirodeniile vieții, urmărind să-i dea morții un gust bun, un gust de viață ori cel puțin să o facă astfel încît să o poată înghiți mai ușor în timp ce se gîndește la ceva pozitiv. Ortodoxia miresmelor, compusă de bucătarii educați ai noii ortodoxii răspîndită ca neghina după 1990, în timp ce majoritatea dormea, este în același timp o carte de bucate și un manual de îmbălsămare și mi se pare relevant că termenul vechi „aromeală” însemna „ispită, stare de somnolență” (https://dexonline.ro/definitie/arom%C4%83/408784). Pentru ortodoxul de ieri, cugetarea la moarte era un exercițiu de trezvie și de împotrivire la ispite; pentru ortodoxul de astăzi, ea este un exercițiu de cedare la seducții și de veșnică adormire. 

 

Gîndul de zi (337)

 

Ideea o ai, o găsești ori ți-o dă cineva stăpînit deja de ea. Gîndul îți vine.

Fiul risipitor a plecat pentru că avea o idee. S-a întors cînd i-a venit un gînd.

Ideile sunt revoluționare, deci schimbătoare. Gîndurile sunt stătătoare, deci crescătoare. 

 

De ce Opțiunea Benedict nu poate fi realizată în ortodoxia românească de astăzi

 

Răspunsul scurt ar fi că Opțiunea Benedict este creștină în timp ce noi suntem ortodocși. Altfel spus, prima explicație ține de faptul că ortodoxia românească actuală nu mai este creștină nici măcar la un nivel formal. Explicația social-politică este oferită de relația de dependență a ierarhiei ortodoxe față de clasele dominante (la nivel intelectual, politic și economic, indiferent de credința membrilor acestor clase) și a instituției BOR de statul român și, implicit, de obligația ei de a se supune principiilor necreștine sau anticreștine ale UE. Dreher, teoreticianul „Opțiunii Benedict”, a fost tradus și plimbat prin România ortodoxă în scopul obținerii confirmării publice a capacității ei de mobilizare și edificare a unei rezistențe benedictine în condițiile „lumii negative” (în sensul descrierii lui Aaron Renn, https://americanreformer.org/2021/08/welcome-to-the-negative-world-why-we-need-american-reformer/). Din cîte se pare, însă, în ciuda așteptărilor, ceata de mărturisitori entuziaști ai religiei românismului care și-au făcut numărul în prezența lui Dreher nu a reușit să-l convingă decît de faptul că orice zi petrecută în compania ei este o zi pierdută pentru cauza proiectului benedictin, întemeiat pe principii opuse celor ale spiritului gregar caracteristic noii ortodoxii românești.

Prin urmare, prima condiție pentru adoptarea unei soluții creștine precum Opțiunea Benedict, și anume existența creștinilor, este refuzată de noua BOR prin refuzul explicit al învățăturii creștine, pe care a înlocuit-o cu diverse soluții umaniste sau transumaniste, aparent culturale și psihologice și orientate spre individ, dar în realitate aplicate corpului social în scopuri de inginerie socială. Sigur că pocăința este oricînd posibilă. Problema este că incapacitatea ortodoxiei românești de astăzi de a se reface pe sine (neputință care nu o împiedică să-și declare capacitatea de a salva lumea) constă însă în necinstea ei sufletească fundamentală, principala cauză a orbirii ei fatale.

Proverbul „drumul spre iad este pavat cu bune intenții” este o variantă a observației Sf. Benedict, „iadul este plin de dorințe și planuri bune”. De la începutul domniei lui D. Ciobotea, liderii ortodocși împreună cu agenții lor de influență din societate s-au folosit de avantajele principiului „scopul scuză mijloacele”, corupînd scopul și mijloacele BOR prin fiecare decizie, gest și cuvînt, transformînd astfel ortodoxia românească într-un mijloc al iadului, nu în ciuda, ci datorită scopurilor ei bune, care dobîndeau un tot mai pronunțat caracter woke odată cu victoria tot mai vizibilă a spiritului veacului.

Este foarte greu să te întorci din drum atunci cînd ești convins că nu contează cît de greșit este drumul cîtă vreme mergi bine pe el sau că nu contează cît de rău mergi cîtă vreme drumul pe care mergi este cel bun. Ortodoxul român de astăzi alternează aceste două atitudini în timp ce pretinde că merge cu Dumnezeu înainte, realizînd astfel, fără să-și dea seama, culmea rătăcirii.