Oamenii care știu ce vor

 

Există oameni care știu ce vor și oameni care nu știu ce vor. Oamenii care nu știu ce vor se iau după cei care știu ce vor. De regulă, oamenii care știu ce vor sunt de două feluri: zombi și rinoceri, a treia categorie, cea a omului normal, fiind scoasă din discuție întrucît este o specie dispărută. Zombi își asigură confortul  (determinat de hrană, siguranță și divertisment) indiferent de condițiile de viață, un zombi fiindu-și suficient și capabil să se simtă bine chiar și în cel mai degradant mediu de viață și în absența oricărei relații cu alți oameni. Rinocerul, în schimb, nu se poate simți împlinit decît în măsura în care transformă lumea și omul astfel încît lumea să fie cît mai prielnică creșterii și înmulțirii rinocerilor, iar omul care nu știe ce vrea să se simtă atras de promisiunea rinocerizării. Această atracție pare de fapt naturală în condițiile în care rinocerul descrie acest proces drept o trezire în conștiință, o recuperare a identității naționale și personale, ca pe un gest de normalitate și ca pe o manifestare a demnității, caracterului și onestității. Transformarea este încheiată cu succes atunci cînd membrii turmei de rinoceri vibrează întru ființă la auzul unor formule aparent diferite, dar identice în esență, precum „dragi tovarăși și prieteni”, „dragi camarazi și iubiți prieteni ai Legiunii”, „dragi suveraniști”, „iubiți credincioși”, „dragi eurocetățeni” etc.

Atît cei care știu ce vor, cît și cei care nu știu ce vor sunt victimele dislocării realizată în perioada post-comunistă prin intervenția directă și premeditată a elitei intelectuale de dreapta cu sprijinul ierarhiei ortodoxe și al clerului ortodox educat. O parte din aceste victime, și anume rinocerii de stînga și de dreapta, progresiști și tradiționaliști deopotrivă, a reușit să devină încă și mai abjectă decît operatorii programului de dislocare antropologică, exploatînd alienarea celor care încă nu știu ce vor doar pentru a se simți mai bine, adică mai puțin singuri, mai puțin dislocați și mai puțin ticăloși. Se poate spune orice despre ei, dar nu și că nu știu ce vor.

 

Gîndul de zi (303)

 

Un clește nu poate tăia, strînge sau smulge decît dacă are două mînere și două fălci care se închid corect. Societatea deschisă, progresismul, secularismul, liberalismul reprezintă una dintre cele două părți esențiale ale cleștelui folosit de noua ordine mondială pentru a desface, smulge, deforma și disloca viziunea premodernă despre lume. Naționalismul mistic, tradiționalismul magic și creștinismul fundamentalist reprezintă cealaltă parte.  

 

Ortodoxia neamului absolut

 

Dacă anticomunismul este condiția sfințeniei în noua BOR, atunci de ce doar ceata legionară se bucură de recunoașterea publică a sfințeniei și nu și celelalte categorii prigonite de comuniști, precum homosexualii și femeile însărcinate care au recurs la avort între 1966 și 1989?

Sunt cei 40 de mucenici din Sevastia sfinți antiromani? Este Sfîntul Apostol Ștefan un sfînt anti-iudeu? Sunt Sfinții Brâncoveni sfinți antiotomani? Este creștinismul altceva decît viața în sfințenia lui Dumnezeu? Da, însă numai în noua BOR. O confirmă și absența părintelui Constantin Galeriu din lotul sfinților canonizați recent: în ciuda faptului că a avut mult de suferit din cauza comunismului, el nu a putut fi canonizat deoarece i-au lipsit atît credința legionară a unora dintre cei canonizați recent, cît și puterea zborului magic de care alții, precum Arsenie Boca, poate că au cam abuzat uneori. Părintele Galeriu a fost doar un „predicator talentat” (nu și inspirat), „tainic și discret în vremea dictaturii” (https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/mesaje-si-cuvantari/parintele-profesor-constantin-galeriu-marturisitor-jertfelnic-al-evangheliei-si-al-idealurilor-poporului-roman-138945.html). Nu a fost deci un revoluționar și nici măcar un făcător de minuni sau un ghicitor în stele, prin urmare nu este reprezentativ pentru noua ortodoxie din România.

Absența numelui părintelui Constantin Galeriu din lista de canonizări este infinit mai semnificativă decît includerea unor misionari ai religiei românismului, cu sau fără atașamente legionare. Ocolirea lui sugerează nu doar că nu poate fi valorificat în sensul noii ortodoxii revoluționare, ci și că descoperirea sa reprezintă o amenințare pentru noua ortodoxie, credincioșii riscînd să descopere creștinismul tradițional și astfel să-și piardă credința în neamul absolut.