Barbarul autohton și auto-distrugerea conștiinței naționale

 

Pentru că naționalistul care ar da fără voia lui peste textul postat anterior ar putea crede că mă refer la amenințarea imigrației la adresa integrității naționale, precizez că nu văd în venirea în masă a străinilor o cauză a pierderii conștiinței naționale și a dislocării personale a românilor, ci efectul necesar al unui proces național, autohton, de redefinire a identității naționale, proces la care naționaliștii mistici și etno-naționaliștii au participat și participă împreună cu progresiștii și misionarii societății deschise. Diferența dintre cele două tabere constă doar în mijloacele adoptate, în timp scopul a fost același: producerea omului nou prin modificarea percepției realității.

Unii îl interzic pe Eminescu pentru antisemitismul lui, ceilalți îl prețuiesc tocmai pentru asta. Unii înăbușă credința reducînd-o la o chestiune privată, ceilalți o corup dorind să facă din ea politică de stat. Întrucît producerea omului nou presupune întreprinderi specializate, precum școala și Biserica, ambele tabere vor o școală nouă și o Biserică nouă. Diferența constă în faptul că unii le vor globaliste, ceilalți suveraniste. Gîndire critică vor și suveraniștii, în sensul în care le oferă instrumentele necesare criticării idolului globalismului, dar fără a incomoda preaslăvirea idolului naționalismului; vor la rîndul lor CRT (Critical Race Theory) în școală, dar ca aceasta să fie o teorie care să promoveze virtuțile și valorile etnice autohtone în timp ce critică abuzurile la care rasa biologic pură a neamului românesc a fost supusă de rasele străine impure; se opun transformării școlii într-un spațiu progresist de joacă și de explorare de sine, cu excepția cazului în care explorarea este cea a sinelui naționalist iar terenul de joacă este totuna cu Grădina Maicii Domnului. 

Una dintre aberațiile memorabile ale suveranismului-progresist-ortodox-secular-liberal-tradițional din România se poate găsi în comentariul postat recent pe pagina de facebook a unui om de cultură român preocupat de situația gravă a învățămîntului românesc. În comentariul respectiv, edificator pentru starea de luciditate a naționaliștilor români din prezent, autorul deplînge starea de început de ev mediu în care a adus progresismul învățămîntul românesc, fiind incapabil să înțeleagă că, dacă ar fi așa, atunci mai degrabă ar trebuie să-i fie recunoscător progresismului. Educația clasică pentru care pledează naționaliștii-cu-de-toate a început de fapt exact odată cu epoca medievală prin sinteza remarcabilă dintre principiile creștine și cele ale culturii antice greco-romane, fenomen prin care instituțiile statului roman au fost transformate de-a lungul unui proces lent de reformare care a continuat chiar și în timpul invaziilor barbare, sfîrșind prin a converti inclusiv culturi opuse ethosului creștin, o performanță fără de care cultura și civilizația europeană nu ar fi existat.

 

Mijloace de transport în comun

 

Ieri dimineață, așteptam metroul lîngă o mamă chineză care-și ducea fiul la școală. Din perspective diferite, vedeam cu toții aceleași lucruri: sfîrșitul poporului român, începutul unei societăți globale. Eu participam la sfîrșit, ea la început în timp ce urcam împreună în același tren care mai duce undeva doar pentru noii călători.  

Mijloacele convenționale de transport de astăzi sunt la fel de neutilizabile pentru deplasările în spațiu cum sunt și mijloacele alternative. Cele convenționale te duc doar în viitor, cele alternative în afara timpului. Naționaliștii o ironizează pe Oana Țoiu pentru că nu găsește o stație de metrou parizian în timp ce se află chiar lîngă aceasta cu superioritatea celor care au găsit din prima tunelurile energetice din Bucegi.   

 

Oamenii care știu ce vor

 

Există oameni care știu ce vor și oameni care nu știu ce vor. Oamenii care nu știu ce vor se iau după cei care știu ce vor. De regulă, oamenii care știu ce vor sunt de două feluri: zombi și rinoceri, a treia categorie, cea a omului normal, fiind scoasă din discuție întrucît este o specie dispărută. Zombi își asigură confortul  (determinat de hrană, siguranță și divertisment) indiferent de condițiile de viață, un zombi fiindu-și suficient și capabil să se simtă bine chiar și în cel mai degradant mediu de viață și în absența oricărei relații cu alți oameni. Rinocerul, în schimb, nu se poate simți împlinit decît în măsura în care transformă lumea și omul astfel încît lumea să fie cît mai prielnică creșterii și înmulțirii rinocerilor, iar omul care nu știe ce vrea să se simtă atras de promisiunea rinocerizării. Această atracție pare de fapt naturală în condițiile în care rinocerul descrie acest proces drept o trezire în conștiință, o recuperare a identității naționale și personale, ca pe un gest de normalitate și ca pe o manifestare a demnității, caracterului și onestității. Transformarea este încheiată cu succes atunci cînd membrii turmei de rinoceri vibrează întru ființă la auzul unor formule aparent diferite, dar identice în esență, precum „dragi tovarăși și prieteni”, „dragi camarazi și iubiți prieteni ai Legiunii”, „dragi suveraniști”, „iubiți credincioși”, „dragi eurocetățeni” etc.

Atît cei care știu ce vor, cît și cei care nu știu ce vor sunt victimele dislocării realizată în perioada post-comunistă prin intervenția directă și premeditată a elitei intelectuale de dreapta cu sprijinul ierarhiei ortodoxe și al clerului ortodox educat. O parte din aceste victime, și anume rinocerii de stînga și de dreapta, progresiști și tradiționaliști deopotrivă, a reușit să devină încă și mai abjectă decît operatorii programului de dislocare antropologică, exploatînd alienarea celor care încă nu știu ce vor doar pentru a se simți mai bine, adică mai puțin singuri, mai puțin dislocați și mai puțin ticăloși. Se poate spune orice despre ei, dar nu și că nu știu ce vor.