Despre credință și cunoaștere

 

Indiferent că reprezintă perspectiva puterii ori cea a opoziției, a clasei dominante ori a „poporului”, a viitorului sau a trecutului, liderii de opinie ai diverselor sisteme de cunoaștere (de la bula progresistă la cea naționalistă și de la bula seculară la cea religioasă) au în comun faptul că pretind că afirmă ceea ce trebuie să știm, cînd de fapt ei vorbesc despre ceea ce consideră că trebuie să credem. Victima acestor escroci ajunge să creadă că știe în ciuda faptului că nu a făcut decît să creadă în ceva care, în ordinea dispărută a credinței creștine, era identificat drept credință falsă, deșartă ori idolatră. Adeptul unei astfel de pseudo-credințe este convins că știe și, prin urmare, că este exclus ca cineva care nu-i împărtășește convingerile să știe la rîndul lui, întrucît un astfel de individ este în primul rînd un credincios, nu un știutor și, din acest motiv, cunoașterea lui nu va fi niciodată o cunoaștere propriu-zisă chiar dacă credința lui ar fi validă întrucît orice credință reprezintă doar o categorie inferioară, reziduală a cunoașterii. Așa se explică de ce fiecare membru al celor două secte dominante de astăzi își tratează adversarul nu atît ca pe un eretic, așa cum ar fi fost normal avînd în vedere că se confruntă două credințe opuse între ele și totodată unite în opoziția lor față de creștinism, ci mai ales ca pe un idiot, mai precis ca pe un individ incapabil de înțelegere sau ca pe unul care refuză adevărurile absolute și este amuzant să vezi aerul științific cu care știutorii religioși îi ridiculizează pe știutorii progresiști și totodată solemnitatea religioasă cu care bula progresistă îi predică celei religioase.

Fie că sursele și criteriile cunoașterii sunt determinate de știință și de valorile europene, fie de sentimentul religios și de valorile neamului, în ambele cazuri cunoașterea oferită este declarată sigură întrucît a preluat caracterul infailibil al revelației, exclusă în cazul progresismului ori instrumentalizată în cazul dreptei conservatoare. Tocmai pentru că nici o cunoaștere nu este posibilă în absența unui act de credință prealabil, atunci cînd o anumită viziune despre lume pretinde că poate oferi o cunoaștere sigură în timp ce face în mod explicit abstracție de revelație și refuză totodată să admită că întemeiază această cunoaștere pe un act de credință avem de-a face cu o credință parazitară, al cărei scop real nu este cunoașterea, ci puterea, așa cum se întîmplă nu doar în cazul progresismului, ci și în cazul dreptei naționaliste și al naționalismului mistic, cu atît mai mult cu cît aici raportarea la credință în scopul exploatării ei seculare este vizibilă.

 

Despre implicațiile cazului Jason Arday

 

Potrivit liberalismului în putrefacție folosit și asimilat ca îngrășămînt natural de stînga în expansiune, Jason Arday este o victimă a rasismului, în sensul în care a cedat presiunii la care a fost supus de sistemul opresiv al albilor. Indignarea activiștilor de stînga este amplificată artificial și premeditat pentru a demonstra precaritatea sistemului opresiv, care poate fi străpuns cu ușurință de orice plagiator, narcisist și mincinos patologic precum Arday. Stînga va folosi moartea lui pentru a cîștiga viitoarele alegeri și pentru a impune impostori și mai mari decît Arday în toate posturile universitare (în timp ce le deține deja pe cele de nivel pre-universitar) în special în universitățile de prestigiu, inclusiv în funcții administrative precum și în compoziția viitoarelor parlamente și guverne. Diverși Arday vor ocupa în curînd funcția de prim-ministru, de decani și șefi de catedre ai  universităților importante, de miniștri și primari în Marea Britanie, iar reușita va fi forțată și în SUA.

În cazul Arday, atenția dreptei se concentrează în primul rînd asupra personajului și apoi asupra stîngii, în timp ce stînga este preocupată, după cum s-a văzut cu ocazia momentului de reculegere ținut în memoria lui Arday în Trafalgar Square de zeci de mii de manifestanți (https://www.youtube.com/watch?v=lPHGREJFG40), de demonizarea rasei albe în general și a celor care au demonstrat modul fraudulos în Arday și-a construit cariera academică în special: bărbații albi nu pot spune adevărul decît în măsura în care acesta este favorabil indivizilor non-albi. 

Ceea ce mi se pare curios totuși în criticile aduse lui Arday este că nu se consideră grav faptul că spunea aberații, ci că nu avea acoperire academică pentru aberațiile respective. Concluzia este că Arday ar fi fost un intelectual respectabil dacă nu ar fi plagiat așa cum sunt respectabili toți intelectualii narcisiști și mincinoși și toți activiștii revoluționari de dreapta, de stînga și conservatori care și-au luat doctoratul pe bune. Dacă ai o diplomă validă, poți minți prin omisiune, poți practica dubla măsură și poți fi un ipocrit care le cere altora să practice principii de care tu ești însă eliberat prin studiile academice urmate. Povestea lui Arday ar trebui să ne ajute să refuzăm această pretenție a segmentului intelectual începînd cu propria noastră societate, cu atît mai mult cu cît intelectualii români de toate orientările ideologice vor dori să-i limiteze morala și impactul la nivelul societății occidentale, cu eventualele avertismente specifice: asta se va întîmpla și la noi dacă nu-i vom da pe progresiști afară, respectiv asta se va întîmpla și la noi dacă revoluția progresismului va eșua.

Este important să recunoaștem în primul rînd că evoluția profesională a lui Arday a fost susținută, promovată și apărată de profesori universitari legitimi: frauda a fost justificată de oameni cu integritate academică incontestabilă, așa cum, în România post-comunistă, diversele minciuni ideologice, care au generat patologiile sociale actuale, au fost răspîndite de intelectuali respectabili, cu studii doctorale valide (chiar dacă, în majoritatea cazurilor, acestea nu au fost confirmate ulterior de o operă academică corespunzătoare), adeseori cu ajutorul semidocților din BOR. Încep să mă întreb dacă nu cumva patologiile manifestate în România de mentalitatea revoluționară de stînga și de dreapta nu sunt un efect secundar al narcisismului specific intelectualilor din perioada post-comunistă. Dependența lor de recunoașterea și admirația publicului i-a determinat nu doar să-i gîdile acestuia auzul într-un mod plăcut, dar și să-i ascundă toate acele aspecte ale realității care l-ar putea trezi. Și cel alt mod mai bun de a ascunde realitatea există decît apelul ideologic la recunoașterea ei, fie sub forma trezirii proprii progresismului woke, fie sub cea a trezirii naționaliste în conștiință?

Intelectualul care și-a ratat vocația sa de cercetare a unui subiect sau probleme este cu atît mai predispus la narcisism cu cît îi lipsește împlinirea adusă de studiu și dialogul cu comunitatea de cercetători, pe care le înlocuiește cu aprecierea oferită de indivizii simpli, cu atît mai generoși, mai devotați și mai recunoscători cu cît nivelul lor de competență și exigență intelectuală este mai redus. În felul acesta, atît oamenii educați care nu și-au împlinit vocația în sfera preocupărilor lor inițiale, cît și oamenii educați care sunt victimele unei educații slăbite prin ideologizare dezvoltă complexe de tip narcisist, primii din cauza unui caracter moral defectuos, ceilalți pentru că narcisismul este rezultatul necesar al noii educații (dedicată obiectivelor educaționale de tipul empowerment și self-development, care nu pot permite o creștere normală așa cum nu se pot dezvolta normal animalele hrănite cu stimulatori hormonali), reușind prin nevoia lor permanentă de atenție, validare și admirație să-i îmbolnăvească pe cei din grupul lor de sprijin („prietenii” de pe rețelele virtuale funcționează efectiv ca un grup de sprijin de tipul celor oferite de asociațiile alcoolicilor anonimi), care ajung la rîndul lor să se hrănească din egoul superior al bulei în care trăiesc. Din acest punct de vedere, impostura lui Arday a fost în primul rînd una instituțională și apoi una personală. El a fost o victimă a rasismului, și anume a rasiștilor anti-albi, care i-au cerut să fie altceva decît era și decît putea să fie, și anume un om mare, un model uman. Suprema ironie în cazul imposturii lui este că a fost transformat într-un astfel de model în ciuda faptului că a fost un escroc și un mincinos patologic. Nu a fost un escroc din cauza sistemului, ci pentru că așa era el. Moartea lui a dezvăluit disponibilitatea sistemului de a minți și capacitatea lui de a promova minciuna și frauda, astfel încît orice doctorat oferit de-acum înainte de Cambridge sau de orice altă mare universitate poate fi privit cu rezerve. La noi, cazul Arday ar trebui să ne facă să fim mai atenți la noul tip de educație și să nu mai luăm de bune integritatea morală și mintală a intelectualilor publici.