Chiar dacă Dumnezeu are un plan cu fiecare dintre noi, din motive de siguranță și noi avem un plan cu noi. Este planul A. Tot din motive de siguranță mai avem și un plan B, și anume planul nostru cu Dumnezeu, cînd îi spunem că i-am urmat planul, dar au existat unele neînțelegeri. În sensul că Dumnezeu nu a înțeles planul A, ori l-a înțeles, dar nu l-a respectat și a ținut la planul Său, în ciuda faptului că acesta era planul C și oricum nu intra în discuție.
Cu aproximativ douăzeci de ani în urmă, am încercat să vorbesc despre permacultură și despre efectele dăunătoare ale pesticidelor și fertilizatorilor chimici cu doi oameni de la țară care tocmai arau cu calul. Deși unul dintre ei părea dispus să participe la discuție, fie doar pentru că era curios să afle ce aș fi avut eu de spus despre subiect, celălalt, mai matur, i-a aruncat o privire aspră și i-a cerut să-și vadă de treabă. Presupun că din punctul lui de vedere subiectul, adică viața oamenilor de la țară, nu putea fi discutat cu cineva aflat doar în trecere pe-acolo.
Mi-am amintit de acest episod cînd m-am gîndit la povestea lui Iov încercînd să răspund cuiva care mă-ntreabă care este mesajul cărții lui Iov și ce ar trebui să facă cineva aflat în situația lui Iov. Este riscant de răspuns la așa ceva, pentru că unul dintre mesajele acestei cărți este de fapt un avertisment adresat celor care încearcă să răspundă la întrebare fără să fie în pielea lui Iov. Cineva aflat doar în trecere, precum erau prietenii lui Iov sau așa cum eram eu cînd încercam să le arăt pămîntul unor oameni care erau aproape una cu el.
În al doilea rînd, într-o religie centrată pe suferință, cum este o ramură importantă a noii ortodoxii din România, este important de amintit că nu suferința este definitorie pentru Iov, ci credința. Nu poate fi identificat și nici măcar comparat cu Iov cineva care întîmpină greutăți și trece prin suferințe deși nu este un om rău nu este comparabil cu Iov. Iov era mult mai mult decît un om care nu făcea rău: era „fără prihană și drept, se temea de Dumnezeu și se ferea de ce este rău” (Iov 1, 1). Dumnezeu se referă la Iov ca la „robul” Lui de fiecare dată cînd vorbește despre Iov. Iov este un sfînt din calendar, sărbătorit cu două zile în urmă. În ciuda supranumelui său („mult răbdătorul”), nu răbdarea într-o mare suferință îl definește. Mai degrabă, stăruința în credința sa, într-o credință cît se poate de nerăbdătoare: nerăbdătoare să-l vadă pe Dumnezeu și să vorbească cu El „așa cum vorbești cu un prieten”. Prietenii lui Iov greșesc nu doar pentru că îndrăznesc să vorbească în locul lui Dumnezeu, ci și pentru că se străduiesc să-i tempereze credința, să o facă adică așa cum o dorește ortodoxia surogat din România de astăzi.
Este ironic să regăsești argumentele prietenilor lui Iov în mesajul pastoral din noua BOR cu privire la dreptatea lui Dumnezeu, suferința drepților și răbdarea în suferință. Sper că mijlocirea lui Iov pentru prietenii săi se extinde și asupra urmașilor de astăzi ai lui Elifaz, Bildad și Țofar, poate primii teologi ai morții lui Dumnezeu. Pentru că trebuie să-l consideri pe Dumnezeu mort pentru a putea pretinde că ai luat în considerare toate motivațiile lui Dumnezeu și că nu poate exista decît o singură cauză a suferinței, și anume păcatul. Prietenii lui Iov refuză să ia în considerare suferința celui drept, a celui neprihănit, pentru că această situație contrazicea teologia lor despre justiția retributivă a lui Dumnezeu (de altfel, iudaismul a rămas fidel acestei concepții în ciuda unei istorii marcate de suferința celui drept tocmai pentru că refuză să admită tipologia biblică care începe cu Abel și culminează cu Hristos și care structurează de fapt întreaga Biblie).
Cei trei prieteni ai lui Iov sunt aspru certați de Dumnezeu pentru că au hulit și îi datorează viața mijlocirii lui Iov. Au hulit pentru că au pretins că înțeleg situația lui Iov mai bine decît Iov și că știu motivațiile lui Dumnezeu cel puțin la fel de bine ca Dumnezeu. Contrar convingerii larg răspîndite, hula nu constă doar în batjocorirea directă a lui Dumnezeu, ci și în explicarea greșită a gesturilor lui Dumnezeu. În ciuda celor mai bune intenții, pe care de altfel Dumnezeu nici nu le-a luat în seamă, Elifaz, Bildad și Țofar de ieri și de astăzi nu fac decît să construiască un Dumnezeu convenabil, care să le satisfacă viziunea lor mecanicistă despre un sistem care cuprinde omul și Dumnezeu, pămîntul și cerul, istoria și veșnicia și care trebuie să funcționeze în ciuda unor episoade de tipul Iov, care sunt corectate din mers în vederea integrării lor în (sau eliminării lor din sistem, precum în cazul lui Hristos, care a fost corectat și reintegrat în sistem odată cu noul creștinism terapeutic adoptat și de noua BOR).
Pe Iov nu l-a făcut sfînt suferința, ci relația sa cu Dumnezeu, o relație pe care o dorea cu atît mai apropiată cu cît era lovit mai sever. Iov nu dorea nici măcar o explicație pentru suferința sa (vezi un text valoros la https://www.touchstonemag.com/archives/article.php?id=30-04-036-f&readcode=&readtherest=true), ci îl dorea pe Dumnezeu. Altfel spus, nu accepta o lume care putea funcționa la fel de bine și în absența lui Dumnezeu, așa cum încercau să-l convingă prietenii săi. Oricît de mult îl mîncau bubele provocate de lepră, nevoia de Dumnezeu îl mînca mai tare și de aceea nici o explicație, oricît de justă și de rezonabilă despre suferința celui drept nu-l putea mîngîia. După cum observă inspirat autorul articolului tocmai citat,
„The experience of God's self-revelation was so powerful that Job could do little more than silence himself and worship. Job is not the only sufferer who encountered God while lamenting and then ceased to lament because God was present.”
Altfel spus, nici măcar explicațiile lui Dumnezeu însuși nu pot înlocui prezența Sa.
În concluzie, Cartea lui Iov reprezintă în primul rînd un avertisment pentru teologii și credincioșii care pregătesc moartea lui Dumnezeu chiar în timp ce își închipuie că-i iau apărarea. În al doilea rînd, este un avertisment pentru credincioșii care au astfel de sfătuitori care se ocupă nu doar cu moartea lui Dumnezeu, ci și cu moartea omului în relația sa cu Dumnezeu. În al treilea rînd, este un avertisment pentru oamenii aflați doar în trecere prin teritoriul suferinței, fără să fi locuit vreodată în el precum și pentru cei care, fiind țintuiți de suferință, consideră că Dumnezeu nu mai are dreptul să le mai ceară nimic altceva. Mai departe, Iov ne spune tuturor că suferința nu este neapărat o pedeapsă, după cum nu este nici salvatoare în sine. Dacă suferința ar fi salvatoare, atunci și Iuda s-ar fi mîntuit prin agonia sa împreună cu tîlharul răstignit în stînga Domnului. În vechea ortodoxie, sfințenia aducea suferința; în noua ortodoxie suferința le asigură credincioșilor sfințenia sau cel puțin raiul. Însă Iov ne spune că singurul lucru care ne aduce în fața lui Dumnezeu este dorința de a vorbi cu El cum am vorbi cu un prieten, respectînd legile prieteniei, dintre care sinceritatea ar trebui să fie cea mai înaltă. Această dorință ne este nu doar împlinită, ci și încurajată de Hristos (Ioan, capitolul 15).
Creștinilor, Iov ar trebui să le spună că nimeni nu mai este în situația sa de la Hristos încoace. Nu doar pentru că puțini credincioși au ajuns la starea sa de neprihănire, oricît de mult ar suferi de fapt, ci pentru că spre deosebire de Iovul biblic, de la Întrupare încoace omul îl poate vedea pe Dumnezeu și vorbi cu El oricînd, cu condiția să nu-l confunde pe Hristosul adevărat cu alții mai convenabili, care sunt mai aproape de noi decît de Tatăl.
Ne petrecem cea mai mare parte a vieții făcînd mizerie și doar puțin timp pentru a face curat. Bineînțeles că nu reușim niciodată să facem curat, chiar dacă ne-am petrece întreaga viață încercînd să ne curățim: mizeria din noi depășește oricum posibilitățile noastre de curățire. Pe lîngă asta, din cauza îndepărtării noastre de Dumnezeu, reușim să facem mizerie chiar și atunci cînd facem curat.