Cu cît omul se iubește mai mult

 

„Mă iubesc pentru ce sunt. Îmi iubesc modul meu agresiv de a mă plînge în permanență, îmi iubesc starea mea mizerabilă de autocompătimire sufocantă. Iubesc faptul că sunt nevrotică și mă aștept ca toată lumea să mă respecte, chiar dacă nu-i ofer nici un motiv pentru asta. Sunt eu. Sunt specială. Sunt înnebunită după felul în care sunt.”

Autodescrierea personajului interpretat de Hugh Laurie cu 30 de ani în urmă într-un număr comic (https://www.youtube.com/watch?v=yhcR1g09YxI) a devenit între timp cheia unei vieți fericite. A glumi pe seama acestui fel de om sau, cum declară Stephen Fry în finalul scheciului, a simți că te face să vomiți, dovedește în lumea de astăzi o  inumană lipsă de iubire.

Însă cu cît omul se iubește mai mult, cu atît devine mai monstruos și prin urmare mai greu de iubit. De fapt, el ajunge pînă acolo încît nu mai reușește să se iubească nici măcar pe sine. Nu doar pentru că iubirea dispare atunci cînd este abuzată, ci și pentru că acest om descoperă cît de respingător a devenit între timp. El suferă pentru că nu se mai poate iubi și pentru că știe că iubirea celor din jur este la fel de lipsită de substanță ca propria lui iubire, fiind în realitate doar o expresie a solidarității în suferință a unei societăți de narcisiști.

Omul este făcut să dăruiască și, în mod special, să se dăruiască. Nu poate face acest lucru fără iubire. Darul este corpul iubirii. Fără iubire, darul este mort și este numit dar numai în mod impropriu.

Omul nu se poate dărui lui însuși așa cum Dumnezeu nu se poate dărui lui însuși. De aceea Dumnezeu trebuie să fie Treime, după cum insista Sf. Dumitru Stăniloae. Și tot de aceea, Dumnezeu l-a făcut pe om bărbat și femeie. Persoana umană se dăruiește persoanei umane, pregătindu-se astfel pentru experiența dăruirii reciproce dintre persoana divină și cea umană. Alternativa este iadul, adică ordinea celor care își rezervă darul și dăruirea exclusiv pentru ei înșiși.  

 

O simplă observație (76)

 

Chiar dacă omul modern și-a reamenajat interiorul, creînd în sufletul și în mintea lui spații pe cît de deschise, pe atît de goale, corespunzătoare locuințelor open space, la rîndul lor aplicații arhitecturale ale ideologiei societății deschise, el nu poate desființa pereții cămării inimii (sau ai sufletului). Poate doar să o țină încuiată și chiar să o zidească din afara ei. Creștinul modern o vizitează cu neplăcere de fiecare dată cînd se roagă, adus în acel loc tainic (perceput însă de creștinul modern ca obscur și strîmt) de vechile rugăciuni, în timp ce noile rugăciuni îl ajută să iasă cu un sentiment de ușurare din singurul loc în care omul își poate veni în fire.

 

Despre diversele pericole în călătoria cu trenul istoriei

 

Fiecare dintre cele două tabere dominante din România este convinsă că lucrurile merg prost din cauza celeilalte: unii sunt la fel de siguri că evreii, stînga și progresiștii sabotează trenul istoriei pe cît de siguri sunt ceilalți că analfabeții, fundamentaliștii creștini și nostalgicii comuniști s-au unit în efortul comun de a-i provoca deraierea. Pe cît este de limpede însă că istoria merge mai departe – sau chiar înainte, după cum pretind ortodocșii români dislocați spiritual, pentru care toate drumurile duc în aceeași direcție, după cum au fost asigurați de semănătorul pilduitor Pleșu https://doxologia.ro/pilduitorul-andrei-plesu-restaurarea-parabolei   – indiferent de succesul și de gravitatea atentatelor feroviare puse la cale de revoluționarii de stînga și de dreapta, este tot atît de adevărat că din cauza acestor două specii de teroriști unele dintre etapele călătoriei devin mai periculoase decît cele în care spiritul revoluționar este ceva mai apatic.

Principalul pericol în această călătorie nu este că ai putea fi jefuit, că ai putea fi ridicat de pe locul tău și trimis în schimb în vagonul rezervat hoților și criminalilor ori că ai putea fi chiar ucis. Nu este nici că ți-ai putea pierde mințile din cauza tensiunii permanente generată de sabotorii ideologici. Am văzut în dimineața asta în metrou o doamnă care a tresărit speriată văzînd că împiedica parțial trecerea unui călător pe culoar. Iuțeala cu care s-a retras, zîmbetul caritabil și tonul vinovat cu care s-a scuzat semnalau ceva mai mult decît un simplu gest de politețe. Puținii oameni normali care au supraviețuit potopului de nesimțire cauzat de dislocarea ideologică, desăvîrșită prin digitalizarea comunicării și cunoașterii, ajung să reacționeze printr-o politețe disproporționată nu doar pentru a compensa nesimțirea generală, ci și pentru că se tem. Se tem în primul rînd din cauza violenței celor din jur și, în al doilea rînd, se tem să nu devină ca cei din jur, și anume ca cei care se simt cu atît mai bine cu cît deranjează mai mult. Se tem că vor ajunge să nu le mai pese de ceilalți. Dacă nu au sau dacă nu vor dobîndi o credință creștină reală, nu una surogat precum cea practicată în noua BOR, nu cred că oameni precum această doamnă vor reuși să rămînă normali pentru restul drumului pe care-l mai au de parcurs.

Toți marii criminali din istorie au pretins că sunt salvatori. Singurul salvator real din istorie, singurul care ne cheamă și ne poate aduce în istoria reală, a fost ucis exact de cei pe care venise să-i salveze. Pînă la sfîrșitul istoriei vizibile, cînd istoria reală va fi dezvăluită public, călătorii vor trebui să reziste ispitei salvării ei. Principalul pericol în călătoria cu trenul istoriei nu este că ne-am putea abrutiza, purtîndu-ne ca și cum trenul istoriei ar fi al nostru sau făcut în mod special doar pentru noi, ci că ne-am putea transforma într-unul din personajele încredințate că au misiunea de a salva trenul, nu pasagerii.