Într-un comentariu pe facebook, cineva caracterizează „omul estului european” drept „un maestru al interiorității, al intuiției, al inteligenței inconștientului.” Întrucît un număr considerabil de est-europeni conștienți de inteligența lor inconștientă i-au dat like, probabil că are dreptate.
Pentru români, pumnul primit în față din vorba lui Mike Tyson reprezintă o confirmare a faptului că au un plan bun care trebuie dus pînă la capăt cu orice preț. Ei adoptă această atitudine în virtutea interpretării la fel de originale a vorbei „orice nu te ucide te face mai puternic” în sensul în care pînă și lucrurile care-i ucid îi fac mai puternici.
„A privi îndărăt, nu e oare a privi înăuntru?”
Eugen Herovanu, Orașul amintirilor, Junimea, 2009, p. 20.
Dacă astăzi majoritatea conservatorilor este progresistă, cu un secol în urmă majoritatea progresiștilor era conservatoare. Citindu-i pe progresiștii români din secolul 19 și de la începutul secolului 20, ai impresia că ai dat peste niște conservatori care vedeau progresul doar ca pe un mijloc de salvare a acelor lucruri despre care Nicolae Iorga spunea că „nu strălucesc, dar din care poate ieși un altar” [1], lucruri aflate în centrul atenției omului tradițional din toate locurile și epocile, dar care sunt abandonate, distruse ori instrumentalizate de revoluționarul de stînga ori de dreapta dintotdeauna.
Cu cît suntem mai afectați de paranoia conservatorilor ori de delirul progresiștilor de astăzi, cu atît descoperim cu o surprindere mai mare că progresiștii români din trecut împărtășeau atașamentul conservatorilor față de valorile creștine, prețuirea pentru oamenii din toate categoriile sociale, respectul pentru trecut și preocuparea pentru relațiile umane veritabile, de parcă sursa inspirației lor ar fi fost în realitate Predica de pe Munte și înțelepciunea populară românească mai degrabă decît programele ideologice proprii modernității. Pentru progresistul de ieri, schimbarea nu presupunea un război cu trecutul, ci mai buna înțelegere a lecțiilor trecutului. În general, mi se pare că progresistul român de ieri era un om al continuităților într-o mai mare măsură chiar și decît conservatorul de astăzi și, foarte probabil, s-ar fi împotrivit spontan proiectului de construire a unei lumi noi și de redefinire a realității la care participă în moduri diferite stînga și dreapta de astăzi.
Prin urmare, întîlnirea cu progresiștii români de ieri ne-ar putea ajuta să ne recunoaștem măsura alienării noastre indiferent de bula ideologică în care trăim și poate că acest lucru explică lipsa de interes a intelectualului înregimentat de astăzi pentru acest tip de personaje. Eugen Herovanu (născut la Piatra Neamț în anul 1874 și decedat la București în 1956, jurist, primar al Iașului în 1922, mutat la București din 1929) a fost, prin simpatiile sale socialiste declarate, un progresist și un om de stînga, dar pentru care expresii de tipul „gîndire critică” și „spirit civic”, adorate deopotrivă de conservatorii și de progresiștii de astăzi, aveau cel mai probabil rezonanța contactului dintre o fereastră și o piatră. Sper totuși ca recenzia lui Paul Anghel la cartea lui Eugen Herovanu, Orașul amintirilor (București, Editura Adeverul, 1935), pe care o redau mai jos, să provoace dorința de a citi cartea lui Herovanu chiar și printre cei, tot mai mulți, lipsiți de un trecut și de un înăuntru spre care să privească.
*
Talentatul scriitor Eugen Herovanu, ca toți cei plecați din Iași, tînjește după capitala Moldovei și în Orașul Amintirilor, evocă nespus de duios trecutul Iașului și tot ce se leagă de desvoltarea sa culturală. Cu deosebită fineță el analizează legăturile sale cu acest oraș, începînd cu școlile, care încă de mult erau reputate și pentru care i se zicea, „orașul școalelor”.
Își amintește cu duioșie, că pe diversele catedre au predat Lambrior, Cobîlcescu, Burlă, Philippide, Castano, Beldiceanu, frații Nădejde, Brandia, Poni, Meissner etc. – și adaugă că adevărata școală care a format atîtea caractere, a fost Iașul însuși, cu atmosfera și tradiția lui, cu sufletul lui, cu cerul lui, cu frumusețile lui. Întîlnind pe d. Herovanu anul trecut pe străzile Iașului, unde venise să vadă expoziția, l-am întrebat, ce impresie are. El, cu sufletul bun și nevoind poate să mă jignească prin aprecieri puțin favorabile, a dat nu mai din cap și a tăcut. Desigur pe artistul Herovanu nu puteau să-1 mulțumiască pavilioanele industriale, în grabă ridicate, sau bărăcile cu scrînciobe, cu roata morții, sau tombole etc.
Pe el îl leagă de Iași totul; de cum coboară din tren : fațada gărei cu „loggia elegantă deasupra portalului principal, care amintește de vechi palate în stil gotic, venețian, de pe canal grande”. Îl leagă amintirea vechiului arc a Academiei Mihăilene, pe care l-a apucat în anii copilării sale și pe sub care trebuiau să treacă toți călătorii ce se urcau pe strada Gărei, spre a intra în Iași.
Îl leagă amintirea gheretei lui Ghiță Olteanu de lîngă liceu, pe care o evocă cu duioșie și unde petreceau ca elevi, multe ore nemotivate.
Acestea le evocă în Orașul Amintirilor și multe altele adăogînd și vechi fotografii ca : Teatrul cel vechi, Casa Neuschotz, cu ograda împrejmuită, azi expropriată pentru a lărgi piața Cuza-Vodă; vechile prăvălii a lui Cantacuzino-Pașcanu, cu arcadele și coloanele sale în stil turcesc; vechea Librărie Mare, cea mai veche librărie romînească în care „cu ce plăcere intram în ea curios și lacom”. Ne spune cum tineretul de pe atunci citea mult și era în curent cu mișcarea culturală și socială de pretutindeni.
Acest obiceiu de a ceti, de a se cultiva, este în tradiția Iașului.
El începe din secolul al XVII-lea, prin influența pe care cultura polonă o exercită asupra Moldovii și în special asupra capitalei ei.
Grație acestei influențe, „dă Iașul pe cronicarii Ureche, Miron și Nicolae Costin, pe Mitropolitul Dosoftei, pe Neculcea și Cantacuzinești.
„Desigur că acești antimergători au inspirat pe Asachi, Kogălniceanu, Alexandri și Russo, cînd la începutul sec. al XIX-lea, opun rezistență curentului latinist venit din Ardeal, ca și celorlalte curente care ne solicitau, la acea epocă. Primele publicațiuni scrise în limba pur romînească sunt Dacia literară, Steaua Dunărei, Propășirea și Romînia literară.
„Pe drumul început de aceștia, urmează Convorbirile literare, scoase de Societatea Junimea, care a adunat tot ce societatea moldovenească avea mai strălucit. Rolul Junimei era mai cu seamă restrîns la critica literară”.
Herovanu dă numele tuturor celor ce formau Junimea și, într'un capitol special, amintește cum la această societate, care a avut așa de mare influență asupra literaturii, „anecdota primà”, și dă mai multe din anecdotele foarte reușite de pe acea vreme.
Arată apoi cum s'a înființat la Iași mișcarea socialistă, avînd în frunte pe frații Nădejde; cum aceasta s'a produs prin influența refugiaților politici Ruși: Zubcu Codreanu, Dr. Russel, C. Dobrogeanu Gherea. Contra acestei mișcări, ce abea începea, a înțeles Guvernul să iee măsuri prin expulzarea D-rului Russel, prin îndepărtarea dela catedre a fraților Nădejde și a lui Speranță și prin eliminarea dela Universitate a studenților Miile, Bădărău și Mihail. Socialiștii au scos atunci revista Contemporanul care a durat vreo 10 ani și care ducea o luptă aprigă contra producțiunilor științifice greșite și mai ales contra greșelilor din manualele didactice etc.
Mai departe, d. Herovanu ne spune că n'a făcut parte din mișcarea socialistă, ca înregimentat în partid, dar că influența pe care ideologia socialistă a exercitat-o asupra sa, a fost din cele mai profunde. Caracterul și senzul atracției exercitate asupra sa, deși erau mai mult de ordin sentimental, satisfăceau cu deosebire simțul de justiție și iubire de oameni pe care l-a avut totdeauna.
„Contemporanului” i-a urmat „Viața Romînească”, cu tendințele ei poporaniste. Herovanu analizează apoi vechea enigmă, de ce pleacă Ieșenii, și dacă în adevăr aceștia iubesc Iașul, după cum spun.
Astfel, el citează cazul unui concetățean al său, care i se adresează cu cuvintele : „Of ! cu cîtă nerăbdare aștept să mă văd plecat din mizeria aceasta”; iar, un an mai tîrziu, întîlnindu-l pe calea Victoriei, concetățeanul fericit, îi întinde ambele mîini, spunîndu-i: „Ce bine îmi pare că te văd ! Nici nu știi cîtă mulțumire simt cînd întîlnesc un ieșan de al nostru. Și acesta nu e caz unic. Acest exod al Ieșenilor a început de timpuriu și Iașul decade, nu pentru că Ieșenii îl părăsesc, ci fiindcă orașul lor e în decadență și nu se poate face nimic pentru a opri decadența aceasta, după care nicio aspirație nu mai poate fi satisfăcută”.
De ce-l regretă și-l iubesc ? pentru că el exercită asupra celor care au trăit în el, un farmec deosebit de puternic prin trecutul său, prin monumentele sale, care îi dau un suflet al său, greu de înlocuit și greu de găsit aiurea.
In trecutul Iașului, zice Herovanu, cu toate timpurile vitrige, s'au ridicat mănăstiri și biserici, care fac marea bogăție artistică a Iașului. Cele mai vechi datează din secolul al XV-lea, ca Sf. Neculai, Dancu ; iar celelalte, vr'o 50 de construcții, toate sînt de o frumusețe, de o varietate, de o originalitate uneori surprinzătoare. Astfel sînt Cetățuia, Galata, Frumoasa, care contribuie a forma peisagiul fermecător din jurul Iașului. Tot printre aceste construcții, de o impresionantă frumusețe, citează Golia, Sf. Sava și Bărboiul. Mai departe, Herovanu arată cum îl leagă de Iași, încercările lui de activitate. Cum a scos revista „Epigonii", o revistă de sociologie. A mai colaborat la jurnalele Evenimentul, Seara, Opinia și Noutatea.
El mai evocă cîteva figuri ieșene, pe oamenii pe care i-a cunoscut, sau cu care a venit în atingere, sau de care l-au legat cauze și sentimente comune. Apoi reproduce figura regelui Ferdinand, publicată în Romînia din 1917, pe ale lui Bădărău, Spiru Prassin, Ronetti Roman, Matei Cantacuzen, Rodion, Paul Zarifopol, Virgil Cișman etc.
Evocînd toate aceste, constată că trecutul are o poezie aparte; o poezie a lui, și ne pare frumos, pentru că-l iubim. Și încheie că, „plecând din Iași, duce fructul copt al vieții (sale) hrănit din seva solului Moldovei și dacă găsim ceva bun în el, acesta e al Iașului, nu al meu“.
Admirând frumoasa lucrare a d-lui Profesor Eugen Herovanu, care este spovedania unui bun fiu al Iașului, plecat în capitală, o recomandăm călduros tuturor ieșenilor și celor cari iubesc vechiul oraș de cultură al Romînilor. Lucrarea d-lui Herovanu este scrisă într'un stil ales, distins, ca și persoana autorului; tonul, melancolic uneori, duios totdeauna, atrage și încîntă. Execuția tipografică este deosebit de îngrijită și distribuția numeroaselor fotografii este făcută cu o pricepere de artist. Toate aceste calități fac din lucrarea d-lui Herovanu un eveniment cultural.
Paul Anghel (Însemnări ieșene, an 1, nr. 10, 15 mai 1936, p. 608-610, https://dspace.bcu-iasi.ro/handle/123456789/46360?show=full. Toate numerele din prima serie a Însemnărilor sunt disponibile integral online la https://dspace.bcu-iasi.ro/handle/123456789/602).
Notă:
[1] Nicolae Iorga, „Ce a fost, ce este, ce poate fi Iașul”, conferință susținută în Aula Universității din Iași, 6 aprilie 1935 (https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/b/b6/Nicolae_Iorga_-_Ce_a_fost%2C_ce_este%2C_ce_poate_fi_Ia%C8%99ul.pdf).