Scufița Roșie din perspectivă woke

 

Dacă Scufița Roșie ar fi ascultat-o pe mamă, nu ar fi stat de vorbă cu lupul, ci l-ar fi ignorat sau alungat. Dar pentru că era neascultătoare, Scufița Roșie ajunsese să aibă o percepție deficitară a realității, dovadă că nu îl cunoștea prea bine nu doar pe lup, dar nici pe bunică. Altfel nu s-ar fi lăsat înșelată de hainele bunicii, ci ar fi recunoscut imediat că sunt purtate de altcineva.

Scufița Roșie de astăzi este ascultătoare, în schimb mama ei a devenit incluzivă și are întotdeauna ceva bun pregătit și pentru lup. De aceea, acum lupul nu le mai înghite pe bunicuță și pe nepoțică. Îl înghite pe vînător, știind că fapta lui bună nu va rămîne nerăsplătită de mama dedicată diversității și non-discriminării.

Morala este că și ascultarea îți poate afecta percepția realității. Scufița Roșie de astăzi nu mai recunoaște realitatea pentru că ascultă de o mamă care ascultă de lup. 

 

Noua credință

 

Comparînd lumea în care a crescut cu lumea în care avea să moară în curînd, o bătrînă observa într-o scrisoare publicată cu opt ani în urmă că omenia, credința și respectul au dispărut din România nouă (scrisoarea ei a apărut în revista Memoria, numărul 102-103 (1-2/2018), p. 22-23, vezi la https://www.revistamemoria.ro/wp-content/uploads/2018/10/102-103-Doua-scrisori-arc-peste-timp.pdf sau la https://www.revistamemoria.ro/doua-scrisori-arc-peste-timp-s-ana/). Pe de altă parte, Tanti Ana își amintește că în trecut „era altă credință”, o credință care cultiva omenia și respectul.

Scrisoarea bătrînei ne spune că nu orice instituție este capabilă să asigure credința, omenia și respectul. Actualele instituții ale statului, inclusiv școala și biserica, au prosperat cîtă vreme au participat la distrugerea lumii vechi. Dar acum, cînd „nu mai este nimic din ce a fost ” și cînd „s-au îngropat toate”, din ce va mai trăi noua credință?

      

Scopul omului viu și scopul omului mort

 

Profitul ca acumulare de putere financiară, politică sau psihologică (inclusiv prin efortul de a dobîndi ori spori popularitatea) este un scop spiritual. Caracterul spiritual al puterii este susținut și de convingerea greșită că salvarea constă într-un exercițiu de putere proprie, convingere răspîndită inclusiv în noua ortodoxie din România. Potrivit acestei impresii, doar oamenii puternici se pot salva și de aceea este bine să cunoști un om puternic, să ai o relație cu el în cazul în care ai fost totuși prea slab pentru a deveni un om puternic. Noua BOR îi împuternicește astfel pe credincioșii ortodocși prin diverse învățături anticreștine (dezvoltare personală prin mindfulness, transpersonalism cuantic sau neuroștiințific) și este ironic că tocmai NBOR, orientată către căutarea puterii individuale sub călăuzirea preaputernicului Daniel Ciobotea, recomandă filmul Yelenei Popovic despre Sfîntul Nectarie.

Cei care urmăresc profitul îi atribuie putere salvatoare în ciuda faptului evident că rezultatul lui inevitabil imediat este de fiecare dată moartea spirituală a beneficiarului acestei puteri precum și diminuarea spirituală și chiar moartea fizică a celor asupra cărora își manifestă puterea.

Profitul nu poate fi urmărit de omul mort spiritual decît ca scop principal față de care orice altceva este mijloc. Scopul principal al omului viu spiritual este sporirea spirituală și, pe cît posibil și acolo unde este necesar, îmbunătățirea stării materiale a celor din jur prin orientarea lor spre Dumnezeu, în timp ce salvarea rămîne în permanență darul lui Dumnezeu, a Cărui putere se manifestă în taină și în slăbiciune. Rezultatul imediat al urmăririi sporirii spirituale a celorlalți este propria creștere și îm-plinire de viață, care se manifestă pe măsură ce sunt ignorate sau cel mult secundare.