Lumea nu-L poate cunoaște pe Hristos pentru că nu-L primește. Cu toate acestea, lumea își imaginează că-L cunoaște pe Hristos. Majoritatea creștinilor de astăzi îl cunosc pe Hristos la fel de bine cum îl cunoaște lumea și de aceea oricine știe și crede și pune în inima sa ceea ce spune Hristos despre Sine este la fel de străin printre acești creștini precum este și în lume.
Sf. Ignatie Briancianinov ne amintește că starea omului de după cădere este una de înșelare: „Cea mai mare înșelare este a te crede liber de înșelare. Cu toţii suntem înșelați, cu toții suntem amăgiți, cu toții ne aflăm într-o stare mincinoasă, având nevoie să fim sloboziți de către adevăr; iar Adevărul este Domnul nostru Iisus Hristos (Ioan 8, l4-32)” (https://doxologia.ro/sfantul-ignatie-briancianinov-despre-inselarea-neamului-omenesc).
Pretenția de infailibilitate este, prin urmare, o înșelare supremă, chiar dacă este definită ca o formă de încredere totală în Dumnezeu. Este adevărat că Dumnezeu nu ne înșală nici măcar atunci cînd ne încearcă; El ne încearcă doar pentru a ne ajuta să ne descoperim înșelarea în care am căzut și de care ne atașăm în virtutea confortului spiritual pe care ni-l oferă inclusiv în versiunile ei marginal-subversive, care implică de regulă anumite costuri fizice, psihologice, economice sau sociale, spre deosebire de înșelarea dominantă, care-și răsplătește victimele în primul rînd confirmîndu-le constant poziționarea lor corectă de partea bună a istoriei, dincolo de alte beneficii concrete. În schimb, noi ne putem înșela cu privire la Dumnezeu, confundîndu-L cu neamul sau cu societatea deschisă, cu trecutul de aur sau cu viitorul luminos, cu energia cosmică ori cu conștiința suprapersonală absolută, altfel spus, cu acele valori care ne convin cu atît mai mult cu cît au mai puțin din Dumnezeu și mai mult din noi înșine.
Cei care știu de convertirea lui Bob Dylan la creștinism nu vor fi surprinși de apariția unei astfel de observații într-una din melodiile lui:
„Poți fi bogat ori sărac, orb sau olog,
Poți trăi în altă țară, sub un nume fals,
Dar nu poți să nu slujești cuiva, da, oricum vei sluji cuiva,
Poate că-i diavolul, poate că-i Domnul,
Unuia tot îi vei sluji”,
Textul melodiei „Gotta Serve Somebody” (https://www.youtube.com/watch?v=wC10VWDTzmU) ne spune că nu îi slujesc diavolului doar sataniștii, doar oamenii corupți din Biserică și din afara ei. Dylan ne ajută să înțelegem că, în realitate, oricine, inclusiv oamenii de treabă, cei sincer dedicați păcii, Bisericii, familiei, binelui comun și valorilor moralei și culturii conservatoare, oamenii care ascultă muzică bună și apreciază lucrurile de calitate pot fi în aceeași măsură slujitori ai diavolului ca cei care-l refuză pe Dumnezeu în mod explicit sau implicit printr-o viață stricată fie prin participarea directă la rău și abjecție, fie doar prin acceptarea lor. Trebuie să știm pe cine slujim chiar dacă pare că nu slujim nimănui și mai ales atunci cînd pare că-i slujim lui Dumnezeu. Dar cum putem ști cui îi slujim?
Avînd în vedere capacitatea noastră de a ne lăsa mințiți și de a ne minți singuri, mă tem că cei mai mulți dintre noi o vom afla de-abia la Judecata de Apoi. Pînă atunci, totuși, recitirea Noul Testament ca și cum ne-ar privi personal ar putea fi salvatoare mai ales dacă vom încerca să ne punem mai degrabă în pielea fariseilor decît în cea a personajelor pozitive și să ne abținem în acest timp să-i mulțumim lui Dumnezeu că nu suntem ca acei farisei din evanghelii. Chiar dacă este adevărat că nu suntem ca ei, ci mai răi.
Capitolul 16 din Evanghelia după Matei ne ajută poate mai mult decît alte pasaje biblice să înțelegem condiția înșelării și totodată abuzul realizat de catolicism cînd revendică infailibilitatea papală în virtutea versetului 19. După cum precizează teologia ortodoxă, Biserica este întemeiată pe mărturia lui Petru din versetul 16, fapt confirmat imediat de Hristos în versetul următor. Întemeierea Bisericii pe persoana lui Petru, cum pretinde Roma, ar fi însemnat întemeierea ei nu pe Trupul și Sîngele lui Hristos, ci pe „trupul și sîngele” lui Petru („Fericit ești Simone, fiul lui Iona, că nu trup și sânge ți-au descoperit ție aceasta, ci Tatăl Meu, Cel din ceruri” Matei 16, 17), adică pe cineva care nu era mai presus de înșelare. La limită, a afirma că Biserica este întemeiată pe Petru înseamnă a i-o ceda lui Satana, căruia îi slujește fiecare om care „nu cugetă cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor” (Matei 16, 23).
Cu toate că ortodoxia denunță înșelarea teologiei catolice față de statutul lui Petru și natura Bisericii, ea întîrzie sau evită, cel puțin în România contemporană, să-și recunoască propriile abuzuri cu privire la Adevărul care ne salvează de înșelare. De fapt, noua BOR a consacrat înșelarea ca dreaptă credință și a introdus în mod satanic identitatea națională ca element al identității creștine prin sfințirea Catedralei Neamului și prin canonizarea „sfinților neamului”, o categorie nouă, care reprezintă o alternativă diabolică la cea perfect legitimă de „sfinți români”. Spre deosebire de sfinții români, care fac parte din Ortodoxia universală care cuprinde și BOR, sfinții neamului fac parte din Biserica Neamului Românesc (BNR), separată de Ortodoxia Universală și de BOR de care se folosește în mod nelegitim, abuzînd de numele, patrimoniul și autoritatea vechii ortodoxii românești. Faptul că BNR este susținută financiar de statul român demonstrează că există un interes politic în înlocuirea ortodoxiei românești cu religia românismului.
Așa cum niciun om nu este mai presus de înșelare, tot astfel nici un neam nu este mai presus de înșelare și nici o biserică locală, după cum ne arată cartea Apocalipsei. În creștinism, neamul nu poate fi nici infailibil, nici sfînt. Singurul neam sfînt în creștinism este cel al credincioșilor care cred în Sfînta Treime și sunt botezați în numele Sfintei Treimi în cadrul Bisericii. Sfîntă este doar Biserica, cu care neamul se intersectează, dar cu care nu se suprapune și pe care nu o poate înlocui. Neamul poate fi înlocuit de Biserică pe măsură ce intră în ea, transformîndu-se într-un nou neam, în neamul lui Hristos. Acest lucru nu se poate întîmpla decît atunci cînd îi slujim Domnului, nu diavolului. Iar pentru a-i putea sluji Domnului, trebuie să-L cunoaștem. Din păcate, Biserica Neamului Românesc este o piedică la fel de mare în calea cunoașterii lui Hristos precum orice alt slujitor al Satanei.
Efortul de salvare a aparențelor nu funcționează nici măcar în planul acestei lumi. Dacă preocuparea de a părea sincer nu poate aduce decît cel mult succes, precum în butada lui Jean Giraudoux („secretul succesului este sinceritatea: odată ce o poți simula, succesul vine de la sine”), atunci unii oameni consideră că pierderea integrității reprezintă un preț prea mare. În Vest, se întîmplă ca profesioniști din diferite domenii să abandoneze o viață de succes din cauza efortului dublu de a ascunde unele adevăruri și de a accepta anumite minciuni. La noi, pînă și această retragere este prezentată ca o poveste de succes, și de fapt corporatistul român care se retrage, chipurile, la țară nu face decît să vîndă iluzia eliberării acelor corporatiști tentați de o evadare cît mai reală – cel puțin în aparență.
Ideea că aparențele ar putea fi salvate tocmai în planul în care sinceritatea este salvatoare cel mai deplin, adică în Biserică, reprezintă modul cel mai sigur de a ucide credința și de a încuraja simularea ei. Inițiativa îi aparține clerului, care ignoră efectele ipocriziei în relația omului cu Dumnezeu, în ciuda prețuirii explicite a onestității în Scripturi și a consecințelor mortale ale pierderii ei, așa cum vedem din povestea lui Anania și Safira (Fapte, 5, 1-11).