Revoluția începe și sfîrșește prin violență, însă primul semn al eșecului ei se vede în efortul de a-și ascunde neputința, incapacitatea de a-și realiza utopia. Totuși, eșecul revoluției nu este ascuns în felul în care este ascunsă prăbușirea ordinii clasice de liderii ei corupți. Faptul că în ultimele zile din îndelungata ei agonie, BOR încă mai putea refuza să recunoască situația dezastruoasă în care a ajuns (https://doxologia.ro/un-succes-nedeplin-ne-cheama-la-mai-multa-speranta-lucrare), dovedea că încă nu fusese înlocuită de o ordine revoluționară. În schimb, noua BOR poate recunoaște gravitatea situației tocmai pentru că, în virtutea naturii ei revoluționare, dispune de soluții revoluționare (psihoterapie, dezvoltare personală, naționalism mistic și ecumenism ca adaptare ecleziologică a ideologiei societății deschise).
Mentalitatea revoluționară este oricum patologică, dar manifestările ei clinice devin și mai vizibile odată cu contemplarea eșecului. Revoluționarul recunoaște sfîrșitul prin apelul la mobilizarea exemplară pentru victoria finală; el oferă asigurări că lucrurile mai pot fi îndreptate în ciuda faptului că lucrurile respective nu mai există. Este precum împăratul gol din povestea lui Andersen, cu diferența că, în povestea revoluționară, împărăția este cea care este goală. Revoluția este animată de credința în puterea golului de a îmbrăca realitatea. Fiecare revoluționar este un împărat prin simplul fapt că este gol, golirea de sensul determinat de revelația creștină fiind în viziunea revoluționară condiția dobîndirii stării adevărate a naturii umane.
Sfîrșitul epocii revoluționare este anunțat de mascarada jucată de personaje tot mai serioase pe măsură ce deznodămîntul este tot mai rizibil. Guvernarea este de rîs, naționalismul este absurd, occidentalismul este ridicol, ortodoxia este ha-ha-ha, educația o glumă proastă, cultura o bufonerie, presa un circ, justiția un iarmaroc. Prin urmare, acesta este momentul cînd violența devine necesară atît pentru a-i înnebuni pe cei care au rezistat pînă acum spiritului revoluției, cît și pentru a-i „vindeca” pe cei care îndrăznesc să ia în rîs apelul revoluționar la depășirea „momentului de criză” sau a „amenințării la adresa democrației/sănătății/stabilității etc”:
„Rîsul a izbucnit timid, apoi s-a dezlănțuit, făcîndu-i pe oameni să se umfle, să crească tot mai mari. Mă uitam la ei, fiind unul de-al lor, rîzînd în rînd cu ei – dar, într-un fel, rupt de lîngă ei. Mă-nălțasem deja deasupra vasului, purtat de rîsul meu peste apă, dansînd în vînt cu păsările acelea negre, și puteam privi în jos la mine și la ceilalți băieți, la vasul care se legăna în mijlocul acelor păsări ce plonjau în apă, la McMurphy înconjurat de duzina lui de amici, urmărindu-i pe ei, pe noi, dînd frîu liber rîsului care se revărsa peste ape în cercuri tot mai largi, tot mai departe, pînă ce se sparse de plaja ce se-ntindea de-a lungul coastei, de plajele de pe toate coastele, în valuri nesfîrșite.” (Ken Kesey, Zbor deasupra unui cuib de cuci, trad. Marcel Pop-Corniș, Editura Alcris, București, 1992, p. 235)
