Noul creștinism

 

Vechea perspectivă creștină oferea nu doar mai mult, ci mai ales ceva diferit de orice altă perspectivă. Mulți oameni au adoptat-o în ciuda faptului că nu i-a făcut nici mai sănătoși, nici mai puternici, nici mai bogați. În vechiul creștinism oamenii găseau ceva în plus decît în alte locuri, iar acest lucru era deosebit de toate bunurile materiale sau spirituale disponibile în lumea aceasta. Oricine căuta în creștinism un plus care putea fi întîlnit și în afara creștinismului pierdea exact darul unic al creștinismului. Este de aceea cu atît mai greu de înțeles că ispitele cu care Satana l-a încercat pe Iisus (puterea ca posesie materială și ca autoritate politică, puterea de a satisface în mod magic nevoile vieții trupești și puterea indestructibilității, la care Iisus răspunde prin slujire, ascultare și jertfa pe Cruce) le sunt oferite astăzi credincioșilor chiar de liderii noului creștinism. 

Perspectiva noului creștinism este la fel de diferită de cea veche precum perspectiva liniară față de cea inversă: nu doar că nu aduce nimic în plus și nimic diferit față de ceea ce lumea aceasta are și este, dar vinde sănătatea, puterea și prosperitatea proprii acestei lumi ca daruri ale Duhului Sfînt.

 

Puritatea revoluționară

 

Există o puritate revoluționară și una creștină. Ele sunt confundate mai ales într-un mediu pseudo-creștin, precum cel din România de astăzi, cînd numeroși creștini au asumat o puritate revoluționară pesudo-creștină, de care se folosesc pentru a rezista purității revoluționare progresiste, uitînd că, în creștinism, puritatea îi aparține doar lui Dumnezeu și este unul dintre atributele sfințeniei. Dar ține de logica revoluționară ca, odată ce l-ai confiscat pe Dumnezeu și i-ai atribuit un rol revoluționar, să-ți însușești atributele și puterile lui Dumnezeu pentru a le folosi în scopul revoluționar al întemeierii unei societăți perfecte, fie a neamului românesc, fie a civilizației occidentale. Întrucît naționaliștii mistici pleacă de la credința în puritatea neamului, ei vor denunța întotdeauna revoluția progresistă ca pe o încercare de întinare a sfințeniei neamului, fiind complet incapabili să recunoască măsura în care propria lor credință batjocorește credința creștină.    

Revoluționarul își atribuie puritatea în virtutea idealului revoluționar; el realizează lumea ideală prin transformarea totală a societății, transformare care nu presupune schimbarea clasei conducătoare decît în aparență. Cel puțin în România, clasa conducătoare a rămas la putere, dinastiile securisto-comuniste pierzîndu-și vechea identitate în mediul de afaceri și în noile partide create (și în acest scop) după 1990, în timp ce segmentul intelectual, fericit că înzestrările sale îi erau în sfîrșit recunoscute și, în unele cazuri, răsplătite generos, a participat orbește la realizarea obiectivului revoluționar.  De fapt, idealul umanist al transformării revoluționare totale a societății a eșuat în perioada interbelică în proiectul legionar precum și în perioada postbelică în proiectul comunist tocmai pentru că i-a lipsit contribuția ierarhiei ortodoxe și a clasei de mijloc, în timp ce acest ideal a putut fi atins atins de-abia în perioada post-comunistă tocmai pentru că a fost slujit de segmentul educat, de clasa de mijloc și de ierarhia ortodoxă. Faptul că în prezent există grupuri pure opuse, fiecare apelînd la propriile sale criterii de claritate morală, nu contrazice realitatea ori stabilitatea ordinii revoluționare existente. Dimpotrivă, o consolidează și o confirmă. 

 

Bețivii și speranța

 

Primul și Al Doilea Bețiv îl găsesc în local pe Al Treilea Bețiv. Pe masa lui, cîteva sticle goale, deși este încă devreme. Al Treilea Bețiv pare înverșunat, o dispoziție care nu-l caracterizează. Primul Bețiv îl abordează prudent:

— Hai noroc! Ce faci, nene, te-a lovit setea de dimineață, he-he…

Al Treilea Bețiv: — Ei, sete… Am fost ieri la pește, da’ n-am luat nimic. Nicio trăsătură toată ziua! Și-mi făcusem speranțe…

Al Doilea Bețiv: — Păi, dacă n-ai speranțe, de ce să te mai duci?

Primul Bețiv: — Corect! Pe bune, dacă n-ai speranțe, de ce să te mai trezești și să te dai jos din pat?

Al Treilea Bețiv: — Dacă avem speranțe, atunci de ce nu ne trezim?

Primul și Al Doilea Bețiv sunt năuciți de violența observației tovarășului lor. După un timp în care toți trei au evitat pînă și să se privească între ei, Al Doilea Bețiv încearcă să-și revină și mai ales să anuleze efectele catastrofale ale ultimei replici făcînd pe prostul:

— Vedeți, d-aia nu mă duc eu la pește.