Dl Alexandru
Racu a preluat recent o postare în care sunt semnalate cîteva dintre neajunsurile grave
ale modului în care tradiția este înțeleasă și cultivată în prezent în România (https://www.facebook.com/alexandru.racu.7/posts/pfbid02qzuE1pZiYvGfrfK2GeijmA6fCwJL1sfmGhjKb3zJwUnyKJw65XmHtLy91uthe2Ajl?locale=ro_RO).
Autoarea comentariului subliniază eroarea acestui mod atît în dimensiunea lui
tare, prin termeni care descriu în mod adecvat atacul de panică al taberei
tradiționaliste (îndîrjire, înverșunare, exagerare), cît și în cea a dimensiunii
lui slabe (muzee, școli de vară). În cele două zile care au trecut de la data
preluării, observațiile autoarei nu au
provocat pînă în momentul în care scriu aceste rînduri nici un comentariu pe
pagina dlui Racu. Nu-mi dau seama în ce măsură această tăcere exprimă lipsa de
interes a cititorilor dlui Racu față de tradiție, împăcarea lor cu dispariția tradiției, ori reprezintă modul discret, dar nu mai puțin eficient în care aceștia înțeleg de fapt să
conserve tradiția. M-a bucurat însă pasiunea cu care autoarea intervenției
semnalează importanța tradiției și posibilitatea ei de a oferi soluții la
problemele vieții omului de astăzi. Prin urmare, profit de ocazie pentru a face
la rîndul meu unele observații în speranța că voi reuși să înțeleg mai bine
natura și rostul tradiției.
Prima mea
dificultate de înțelegere este legată de raportul dintre tradiție și modernitate, mai
precis de raportul dintre lumea tradițională și lumea de astăzi. Dacă am
înțeles corect, autoarea comentariului observă că o tradiție separată de lumea
prezentă este condamnată la moarte și se transformă într-un instrument al
morții. Eu credeam în schimb, și încă mai cred, că lumea s-a condamnat la
moarte și a devenit un instrument al morții odată ce s-a desprins de tradiție.
Lumea tradițională are un prezent și probleme specifice ei, lumea modernă are un prezent și probleme specifice ei. Fiecare lume are problemele și prezentul ei. Problemele prezentului lumii netradiționale sunt cauzate în mare de natura ei netradițională. Mai precis, lumea modernă are și a avut de la bun început un prezent anti-tradițional, opus prezentului lumii tradiționale. O mare parte din problemele prezentului lumii netradiționale vine tocmai din desprinderea ei de ordinea
tradițională. Tradiția nu poate fi o soluție pentru problemele prezentului lumii netradiționale decît
în măsura în care acesta își recunoaște natura anti-tradițională ca pe o gravă
eroare. Dacă nu greșesc, o tradiție modernizată este la fel de netradițională
ca una antimodernă, capabilă să-și găsească rădăcinile cu „cel puțin 8.000 ani în
urmă în cultura noastră”, după cum o afirmă o autoritate de nivel academic în domeniul
etnologiei:
„Martorul (...)
a declarat că este doctor în etnologie în cadrul Academiei (...). A arătat că a
fost contactat de către inculpat pentru a depune mărturie și a explica originea
simbolului crucii întreite, iar ulterior a sintetizat totul într-o lucrare care
a fost depusă la dosar de către apărătorul inculpatului. A mai arătat că există
numeroase modele ale simbolului crucii, cea mai răspândită fiind crucea
ierusulimiteană (sic!). De asemenea, martorul a precizat că nu consideră că
simbolul de la baza troiței este un simbol legionar, ci este vorba de un simbol
tradițional creștin, prezent de cel puțin 8.000 ani în urmă în cultura noastră”
(https://agerpres.ro/justitie/2026/07/06/judecator-simbolul-legionar-nu-e-in-mod-direct-rasist-troita-lui-sechila---expunere-publica-minima-m--1573471).
Din păcate,
capacitatea mea analitică este mai degrabă modestă și probabil că asta explică
o anumită neclaritate cu care am rămas în urma parcurgerii comentariului
preluat de dl Racu ca o recomandare sau cel puțin ca o temă de reflecție. De
pildă, nu sunt sigur dacă din pasajul „a fi gardianul înverșunat al unor
tradiții imposibil de adus în prezent înseamnă să fii într-o permanentă stare
defensivă, de alertă morală, socială, epistemică etc. ceea ce face finalmente
imposibilă adecvarea ta la cerințele prezentului” (subl. n., G. F.) ar trebui
să înțeleg că există și tradiții care nu merită apărate nu pentru că ar fi ceva
în neregulă cu ele, ci pur și simplu pentru că sunt imposibil de actualizat, de
modernizat, de adaptat la problemele prezentului (totuși, evidența susținută la nivel academic și admisă juridic ne asigură că pînă și tradițiile noastre românești vechi de „cel puțin” opt mii de ani ne pot ajuta dacă le lăsăm). Impresia mea este că dacă unele tradiții sunt
recuperate astăzi cu succes (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2026/07/bot-la-bot-isi-scoate-ochii.html)
este mai ales pentru că servesc la elaborarea unei tradiții globale, bună în primul rînd
pentru că este o tradiție ca afară și în al doilea rînd pentru că permite
iluzia unei participări la o tradiție din care conținutul ei real a fost
eliminat odată cu omul tradițional.
În afară de
asta, mă întreb dacă nu cumva într-o situație de criză starea de alertă morală
și cea epistemică nu sunt doar inevitabile, ci mai ales obligatorii.
Poate că dacă nu
aș fi trăit într-o societate atît de discretă, aș fi încercat să scriu mai mult
despre subiect în general și despre observațiile autoarei comentariului în
discuție în special. Prin urmare, voi încheia aici, dar nu înainte de a mai
spune ceva despre unul dintre semnele care ar trebui să reprezinte în opinia
autoarei un semn de tradiție sănătoasă, și anume preocuparea de dialog cu
exteriorul: „Fidelitatea exagerată, în pofida a tot și a toate, față de
tradiții distruge tradițiile fiindcă le scoate din dialogul firesc cu ceea ce
se află în exteriorul lor. Ele devin niște abstracții.”
În ce mă
privește, consider că dialogul dintre tradiție și ceea ce îi este exterior este
aproape la fel de nefiresc precum este dialogul dintre creștinism și lumea
căzută. Culturile tradiționale au în comun cu Biserica faptul că se pot lipsi
de dialogul cu exteriorul. O lume tradițională este o lume perfectă, care comunică cu lumea de dincolo într-un fel care o expune acelui dincolo. Omului tradițional îi lipsește noțiunea de „exterior”, el gîndește în termenii lui înăuntru-în afară, aici-dincolo, întreg-ciobit. Nici măcar străinul nu face parte din exterior, ci face parte tot din lume, și anume din lumea tradițională. Exteriorul și artificialul apar de-abia odată cu omul desprins de tradiție. Omul netradițional vede tradiția ca pe ceva exterior pentru că se simte el exterior față de realitate și față de sine însuși.
Culturile tradiționale se deosebesc însă de Biserică în primul rînd prin obligația
Bisericii de a vorbi cu exteriorul cu scopul de a-i arăta exteriorului
că este într-o situație proastă prin simpla lui exterioritate. În al doilea
rînd, se deosebesc de Biserică prin faptul că dialogul cu exteriorul le ucide.
Exact cum ucide și bisericile creștine atunci cînd acestea se raportează la tradiție
fie prin reducere la tradiție, fie prin delimitare de aceasta.
Deși sunt
convins de bunele intenții ale autoarei comentariului, mă tem că drumul pe care-l propune duce mai degrabă spre realizarea tradiției artificiale pe care vrea să o împiedice decît spre
recuperarea tradiției autentice (spun recuperare pentru că posibilitatea
salvării a fost pierdută de cel puțin o generație). Pentru ca această recuperare să fie posibilă, mi se pare esențial să încercăm să înțelegem mai întîi diferența dintre prezentul lumii tradiționale și prezentul lumii netradiționale. Din păcate, autoarea comentariului pare că le confundă și presupune că nu există decît un singur prezent, cel al lumii moderne. Din perspectivă tradițională, acesta nu este însă decît o tragică formă de absență.
