Este greu de
spus și nici nu prea contează dacă hotnews.ro a selectat din mesajul papei Leon XIV la întîlnirea sa recentă cu
scriitorii doar pasajul care poate fi interpretat ca un apel la pace și la
eliberarea Ucrainei de invadatorul rus („Avem nevoie de voi. Avem nevoie de
imaginația voastră, de creativitatea voastră narativă și de gândirea voastră
plină de viață. Avem nevoie de acestea pentru a crea spații de libertate și
autenticitate, în cadrul cărora harul divin să poată face să răsune promisiunea
mângâierii și a păcii.” https://hotnews.ro/o-zi-memorabila-pentru-mircea-cartarescu-de-ce-l-a-primit-papa-leon-la-vatican-2283317)
sau doar pentru că acest pasaj se află la începutul articolului publicat de agenția
de știri a Vaticanului (la https://www.vaticannews.va/en/pope/news/2026-06/pope-leo-xiv-meets-writers-for-100-year-anniversary-of-lev.html,
deși în mesajul original al papei, acest pasaj încheie de fapt adresarea sa
către scriitori, vezi la https://www.vatican.va/content/leo-xiv/en/speeches/2026/giugno/documents/20260624-scrittori-lev.html)
iar redactorii români sunt afectați de aceeași incapacitate de atenție și
concentrare ca restul societății. Sper însă că măcar „cel mai cunoscut scriitor
român”, cum este prezentat în mod curajos Mircea Cărtărescu de hotnews, a
acordat atenție întregului mesaj al papei Leon XIV, aparent o reflecție
concentrată asupra artei în general și a literaturii în special, dar în
realitate un eseu despre natura umană în lumina adevărului revelat.
Papa Leon XIV
știe foarte bine că este puțin probabil ca artistul modern să admită că
imaginația rămîne creatoare odată ce se întemeiază pe credința în Dumnezeu.
Actul de credință este văzut de modernitate ca o sufocare a libertății și
creativității, iar dacă modernul recunoaște totuși valoarea operei de artă
create de artiștii credincioși, el vede în această reușită mai degrabă o
anomalie pe care o explică prin puterea imaginației de a depăși constrîngerile nefirești ale credinței. Pentru intelectualul modern, artiștii creștini au putut realiza
opere valoroase în ciuda faptului că au fost credincioși, nu în virtutea
credinței lor.
Papa Leon XIV pare
că a adoptat o strategie diferită de cea a lui Benedict XVI: dacă Benedict
urmărea edificarea unei citadele indestructibile ridicată pe temelia rațiunii
morale, a legii naturale și a Revelației în continuitatea proiectului patristic,
Leon mi se pare interesat în schimb de dezvoltarea unei rețele de numeroase mici
fortificații ale sensului creștin care includ, pe lîngă elementele indispensabile menționate deja, acel
common sense care poate că nu a fost
încă iremediabil pierdut avînd în vedere intensitatea amară cu care cel puțin
oamenii trecuți de cincizeci de ani din Europa și America de Nord îi simt lipsa. Poate
că Leon are în vedere un „plan Benedict” (https://en.wikipedia.org/wiki/The_Benedict_Option)
aparte, care să implice ori cel puțin să trezească interesul zonei progresist-seculare pentru posibilitatea existenței unui sens real în lume, în istorie și în viața omului.
O astfel de intenție ar corespunde optimismului mentalității catolice,
încredințată că omul va merge cu hotărîre pînă la capăt odată ce va descoperi cea mai mică
urmă a adevărului conservată în orice observație de bun simț. Bunul simț (common sense) este în primul rînd un simț moral, deci un test decisiv al simțului
binelui.
Indicînd
importanța rolului scriitorului în planul lui Dumnezeu, papa Leon subliniază o
responsabilitate omenească a artistului și în mod explicit a scriitorului,
diferită prin amplitudinea ei de cea ideologică a artistului angajat sau a celei exclusiv artistice
a artei pentru artă. Leon le amintește scriitorilor că textul nu-i dezvăluie
doar pe ei înșiși: îi dezvăluie și pe ceilalți oameni, pe cei despre care scrie
scriitorul și totodată pe cei pentru care scrie. La limită, scrisul îl poate
dezvălui și pe Dumnezeu, chiar dacă Dumnezeu rămîne transcendent experienței
umane. Mesajul papei Leon este valoros totodată și pentru cititori și în mod deosebit pentru fiecare creștin, ajutîndu-i să vadă imaginația nu ca pe un
mijloc de evadare și de construire a unei realități subiective alternative, cum este percepută în general în lumea de astăzi, ci ca pe
un organ special de cunoaștere și înțelegere a realității propriu-zise.
