Nu poate fi
înlocuită decît o populație dislocată în prealabil. Dislocarea poate fi fizică (prin exilul
forțat, prin deportările în masă și, în cazuri individuale, prin reeducare forțată care include tortura prin diverse forme de violență, fizică și/sau psihologică, inclusiv prin intervenții chirurgicale pe creier [psychosurgery], „soluție” discutată tot mai des în ultimii ani la nivelul autorităților ca răspuns posibil la creșterea numărului de reacții violente din societate) sau spirituală. Dislocarea spirituală este
infinit mai gravă, întrucît elimină conștiința personală odată cu cea a locului și face astfel aproape
imposibilă recuperarea omului prin revenirea în locul propriu. Deși are efecte aproape ireversibile, precum operația pe creier, dislocarea spirituală are față de aceasta două avantaje: poate fi realizată asupra unei întregi populații în același interval de timp și nu anulează total individul, ci îi permite să funcționeze atît cît este necesar și conform nevoilor complexului mediatic despre care am vorbit în postarea anterioară.
De regulă, dislocarea spirituală are loc pe termen lung și în condițiile exilului, fapt care face din cazul românesc unul particular întrucît această formă de dislocare s-a realizat la noi 1.) inexplicabil de rapid (un mod unic de a fi în lume, cristalizat de-a lungul a două mii de ani, a fost practic spulberat de-al lungul unei singure generații), 2.) în cadru național și 3.) s-a desfășurat sub pretextul unei acțiuni de recuperare identitară.
În România au fost aplicate
din 1947 pînă astăzi ambele moduri de dislocare, însă ele au devenit eficiente
de-abia după 1990, cînd misiunea dislocării naționale a fost oferită specialiștilor
în psihologia, spiritualitatea și cultura poporului român, creditați de
Biserica Neamului, care a pretins în tot acest timp că vorbește pe frecvența
sufletului acestuia.
În Duminica Izgonirii din Rai, clerul din noua BOR se pregătește să-i invite pe credincioșii ortodocși în noul lor loc asigurat de tehnoreligia actuală.