Ideea o ai, o găsești ori ți-o dă cineva stăpînit deja de ea. Gîndul îți vine.
Fiul risipitor a plecat pentru că avea o idee. S-a întors cînd i-a venit un gînd.
Ideile sunt revoluționare, deci schimbătoare. Gîndurile sunt stătătoare, deci crescătoare.
Răspunsul scurt ar fi că Opțiunea Benedict este creștină în timp ce noi suntem ortodocși. Altfel spus, prima explicație ține de faptul că ortodoxia românească actuală nu mai este creștină nici măcar la un nivel formal. Explicația social-politică este oferită de relația de dependență a ierarhiei ortodoxe față de clasele dominante (la nivel intelectual, politic și economic, indiferent de credința membrilor acestor clase) și a instituției BOR de statul român și, implicit, de obligația ei de a se supune principiilor necreștine sau anticreștine ale UE. Dreher, teoreticianul „Opțiunii Benedict”, a fost tradus și plimbat prin România ortodoxă în scopul obținerii confirmării publice a capacității ei de mobilizare și edificare a unei rezistențe benedictine în condițiile „lumii negative” (în sensul descrierii lui Aaron Renn, https://americanreformer.org/2021/08/welcome-to-the-negative-world-why-we-need-american-reformer/). Din cîte se pare, însă, în ciuda așteptărilor, ceata de mărturisitori entuziaști ai religiei românismului care și-au făcut numărul în prezența lui Dreher nu a reușit să-l convingă decît de faptul că orice zi petrecută în compania ei este o zi pierdută pentru cauza proiectului benedictin, întemeiat pe principii opuse celor ale spiritului gregar caracteristic noii ortodoxii românești.
Prin urmare, prima condiție pentru adoptarea unei soluții creștine precum Opțiunea Benedict, și anume existența creștinilor, este refuzată de noua BOR prin refuzul explicit al învățăturii creștine, pe care a înlocuit-o cu diverse soluții umaniste sau transumaniste, aparent culturale și psihologice și orientate spre individ, dar în realitate aplicate corpului social în scopuri de inginerie socială. Sigur că pocăința este oricînd posibilă. Problema este că incapacitatea ortodoxiei românești de astăzi de a se reface pe sine (neputință care nu o împiedică să-și declare capacitatea de a salva lumea) constă însă în necinstea ei sufletească fundamentală, principala cauză a orbirii ei fatale.
Proverbul „drumul spre iad este pavat cu bune intenții” este o variantă a observației Sf. Benedict, „iadul este plin de dorințe și planuri bune”. De la începutul domniei lui D. Ciobotea, liderii ortodocși împreună cu agenții lor de influență din societate s-au folosit de avantajele principiului „scopul scuză mijloacele”, corupînd scopul și mijloacele BOR prin fiecare decizie, gest și cuvînt, transformînd astfel ortodoxia românească într-un mijloc al iadului, nu în ciuda, ci datorită scopurilor ei bune, care dobîndeau un tot mai pronunțat caracter woke odată cu victoria tot mai vizibilă a spiritului veacului.
Este foarte greu să te întorci din drum atunci cînd ești convins că nu contează cît de greșit este drumul cîtă vreme mergi bine pe el sau că nu contează cît de rău mergi cîtă vreme drumul pe care mergi este cel bun. Ortodoxul român de astăzi alternează aceste două atitudini în timp ce pretinde că merge cu Dumnezeu înainte, realizînd astfel, fără să-și dea seama, culmea rătăcirii.
Un nou regim politic schimbă numele străzilor și instituțiilor, dar o lume nouă schimbă numele oamenilor, așa cum s-a întîmplat cu băștinașii din cele două Americi în urma distrugerii și înlocuirii lumii lor de Lumea Nouă. În noua Românie, ștergerea vechii identități și reușita asimilării este demonstrată mai puțin de progresiștii care le pun copiilor nume transsexuale (Adrien, Sam, Robin) sau de preferința transumaniștilor pentru nume transumane (precum X Æ A-12) și în primul rînd de alegerea numelor transnaționale (inclusiv în cazul numelor de sfinți: Nicolas sau Matias, respectiv Sofia ori Sara) chiar de cei care se consideră naționaliști, suveraniști sau cel puțin patrioți.