Despre esențial și secundar

 

Categoria secundarului și cea a neesențialului sunt categorii esențiale. Ele sunt determinate de esențial și, prin urmare, ajungem la diferite înțelegeri ale secundarului și neesențialului în funcție de felul în care înțelegem esențialul. În gnosticismul practicat de noua ortodoxie din România, unde doar esențialul (adică spiritualul și transcendența) contează, secundarul și neesențialul sunt expresiile unor ordini fixe, de slabă concentrație ontologică, nu doar distincte de ordinea esențialului, ci complet izolate de acesta, fiind nocive pentru suflet prin satisfacțiile inferioare oferite (sufletul se vindecă însă prin preocupări superioare, esențiale, ascultînd de pildă muzică psaltică: https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/stiri/conferinta-despre-rolul-vindecator-al-muzicii-psaltice-204828.html). Dar în vechea ortodoxie, distincția dintre secundar, esențial și neesențial avea rolul de a orienta secundarul spre esențial, nu de a-i descoperi natura sa esențială tainică și de a-l determina să se desprindă de secundarul opac prin statutul său de secundar, incapabil de prefacere și de creștere.

Din perspectiva creștină tradițională, coruptă de noua ortodoxie, există doar esențial și anti-esențial, secundarul nefiind o categorie în sine. În viziunea creștină ortodoxă veche, secundarul nu este ceva inferior. Inferior-superior constituie o pereche conceptuală tipic gnostică. Asumarea acestor determinări în noua ortodoxie explică cultul adus de aceasta superiorului, și anume intelectualului, înrudit prin performanța sa intelectuală cu Dumnezeu. Dar în creștinism, creația nu este secundară în raport cu Dumnezeu în sensul inferiorității ei în primul rînd (adică pentru că ar fi mai puțin inteligentă decît Dumnezeu), ci pentru că îi lipsește capacitatea chemării creatoare, fiind  înzestrată doar cu posibilitatea răspunsului esențial (și pe care l-a pierdut prin păcat, acest răspuns salvator fiind oferit lui Dumnezeu în numele omului de Dumnezeul întrupat). Numai cînd răspunde Creatorului în acord cu natura ei, creația poate participa la actul creator esențial. Diferența dintre Creator și creatură nu este determinată în vechiul creștinism de raportul dintre superior (atotputernic și omniscient, suficient în sine) și inferior (limitat în puteri și dependent de Dumnezeu) ci de cel dintre chemare și răspuns. Distincția prezumțioasă superior/inferior îi permite viziunii gnostice să identifice o parte esențială în creatură, respectiv partea superioară, care i-ar permite creaturii să comunice la nivel esențial cu spiritul absolut, degradînd astfel Creatorul prin înălțarea demonică a creaturii.

Secundarul nu este o categorie intermediară sau neutră deoarece el este de la început chemat în prezența esențialului. Secundarul nu are o prezență a lui, dar poate deveni prezent prin răspunsul său așa cum poate refuza prezența prin refuzul de a răspunde (cel mai adesea printr-un răspuns denaturat, ostil). În urma păcatului, secundarul pleacă deja de la conflictul nefiresc cu esențialul, dar interiorizat deja ca o a doua natură, dezvăluită prin reflexul spontan permanent al secundarului de a  se substitui esențialului. Din cauza păcatului, secundarul asumă o prioritate nelegitimă și revendică o identitate esențială ca pe un drept. Prin aceste predispoziții, vocația secundarului spre esențial este deturnată, impulsul originar al participării la esențial fiind orientat în mod fraudulos către sine. În urma acestui proces, secundarul suportă o transformare opusă, deviantă, de-a lungul căreia potențialitățile sale sunt valorificate printr-o orientare anti-esențială auto-distructivă, hrănind astfel viermele neadormit despre care liderii vicleni din noua BOR îi asigură pe credincioși că-l pot adormi prin muzică psaltică și, în general, prin apelul anti-esențial la transcendență.  

 

România din visul vechi

 

Chiar dacă importul de populație asiatică este impus „statului român” (ghilimele sunt obligatorii pentru orice stat-fantomă) de liderii UE, realitatea este că odată cu prezența masivă a pakistanezilor și nepalezilor în România se realizează visul de aur al unității transcendentale a tuturor religiilor răspîndit cu decenii în urmă în România de pilduitorul semănător Pleșu (https://doxologia.ro/pilduitorul-andrei-plesu-restaurarea-parabolei) cu ajutorul discipolilor oportuniști din cadrul BOR, care și-au realizat cariera și aranjat viețile proprii cu prețul distrugerii credinței ortodoxe tradiționale, pe care au înlocuit-o cu o învățătura ezoterică inspirată de maeștrii spirituali din marea familie de inițiați reprezentată de personalități precum René Guénon sau André Scrima. Înaintea aducerii migranților trebuia construită în prealabil o ortodoxie deschisă, compatibilă cu Islamul și cu hinduismul, astfel încît eventualele diferențe spirituale să genereze sinteze fertile, tot mai transcendentale, adică tot mai trans-personale. Dacă voi ajunge în iad, după cum am toate motivele să mă tem, voi avea asigurată cel puțin o mîngîiere veșnică urmărindu-i pe toți ticăloșii din BOR care, din prostie, din lașitate sau lăcomie, au falsificat sau au permis falsificarea reperelor și indicatoarelor Căii.

Dar nu numai adepții ortodocși ai pluralismului religios, ci și indivizii seculari, neinteresați de aspectul religios, au de ce să fie satisfăcuți de noua realitate socială și culturală a României. După deceniile de sărăcie culturală din comunism, lumea bună se poate simți în sfîrșit din nou în București ca acasă, mai precis ca în Micul Paris, limba franceză rostogolindu-se în torente pe străzile Capitalei la fel ca în cea a surorii mai mari de gintă latină, fiind vorbită la noi mai mult de cetățenii africani din fostele colonii franceze, care fac din Paris și din marile orașe occidentale locuri tot atît de diverse, de vii și de atrăgătoare precum Ferentari și alte cartiere la fel de pitorești.

Limba româna de astăzi, ca și noua ortodoxie, sunt folosite doar pentru mărirea sinelui, în acord cu tratamentele de mărire a buzelor, sînilor, feselor și mușchilor care-i definesc pe oamenii noi. Noua limbă și noua ortodoxie sunt ele însele pline de acid hialuronic și de steroizi, fapt care explică printre altele agresivitatea utilizatorilor lor. Cine folosește astăzi limba română veche sau păstrează vechea ortodoxie, care încă mai erau vorbite și practicate în urmă cu doar două decenii, este izolat ca un om periculos și suspectat de comunism sau chiar de putinism. Precum Eliade la Chicago, românii vechi din noua românie (o realitate care nu merită să fie scrisă cu majusculă) au ajuns să gîndească și să simtă românește doar în vis. Într-un vis vechi, cu totul diferit de visul de aur în care sunt siliți să trăiască astăzi. 

 

Economia magică și criza ca semn al morții

 

Așa cum măsurile de igienă alimentară și sanitar-veterinară previn transmiterea și răspîndirea bolilor prin eliminarea animalelor bolnave, tot astfel măsurile de igienă socială previn infectarea statutului și a societății sănătoase (adică a membrilor ei prosperi și/sau școliți) prin eliminarea indivizilor umani infectați de sărăcie și ignoranță (și bătrînețe, în cazul bătrînilor săraci). A spus-o explicit un primar liberal: „cel care nu muncește, nu merită să trăiască” (https://www.youtube.com/watch?v=sdHcNHfsCXk). Românii afectați de sărăcie sunt de fapt infectați de ea, deci sunt principalii responsabili pentru situația în care se află. Este puțin probabil să te îmbolnăvești de sărăcie dacă eviți contactul cu săracii (motiv pentru care, cel puțin în București, orice individ care merită să trăiască nu se deplasează decît cu mașina proprie, niciodată cu mijloacele de transport în comun), iar cînd acest lucru se întîmplă în ciuda tuturor măsurilor de precauție luate, cel mai probabil cauza este de natură genetică.

Probabil că primul lucru care s-a privatizat în România după 1990 a fost statul. În orice caz, cred că statul român a fost redus destul de timpuriu la statutul de societate comercială condusă de un consiliu dominat de acționari vest-europeni. Acesta este un fapt decis și realizat la fel de independent de voința populației cum a fost și alocarea noastră Rusiei sovietice. Statul din post-comunism este similar cu cel comunist în felul în care tratează individul, și anume ca inferior și total subordonat statului, dar se deosebește de cel comunist prin faptul că cetățenii își pot exprima în mod public acordul sau dezacordul față de deciziile luate fără ei și de regulă împotriva lor.

Ce vreau să spun de fapt este că bolojanismul, cetepismul, userismul sau tefelismul nu reprezintă o viziune politică nouă. Ideea că statul trebuie să-i protejeze pe membrii sănătoși ai societății de cei infectați a fost testată cu succes în timpul pandemiei (antivacciniștii reușind, în mod previzibil, să-și compromită total poziția inventînd o contaminare simetrică produsă de cei vaccinați, care ar fi răspîndit în jurul lor proteina Spike sau care ar avea deja un ADN modificat, în loc să rămînă pe terenul observațiilor evidente despre ineficiența vaccinului în privința infectării și transmiterii) și de altfel ea este împărtășită în egală măsură de suveraniști, convinși că neamul absolut și-ar regăsi starea de sănătate primordială odată cu eliminarea agenților patogeni ai progresismului de stînga și ai neoliberalismului. Naționaliștii protestează în fața măsurilor violente aplicate de guvernanți în vederea refacerii economice a statului în timp ce lucrează la propriile lor liste cu cei care nu merită să trăiască. 

Conducerea actuală a statului și susținătorii ei din societatea civilă descriu criza din prezent ca pe momentul inevitabil în care membrii unui grup de supraviețuitori trebuie să decidă pe care dintre ei trebuie să-l sacrifice pentru binele majorității. Însă analogia este falsă de două ori. O dată, pentru că în cazul nostru nu este vorba despre binele majorității, ci despre binele unei minorități pentru care trebuie sacrificată majoritatea. Și, în al doilea rînd, pentru că însăși ideea sacrificiului trimite spre o situație diferită de una pur economică, determinată de o criză financiară, dezvăluind indirect dimensiunea magică a societății comerciale care deține România, perspectivă care proiectează o nouă lumină asupra crimelor și morțile colective întîmplate din decembrie 1989 pînă astăzi.