marți, 17 noiembrie 2026

Sub ciubota noii ortodoxii

 

Aflată deja sub apăsarea mortală a ciubotei noii ortodoxii, vechea ortodoxie mai putea încă semnala primejdia constituită de noua cale, după cum vedem din interviul cu profesorul Dimitrios Tselengidis publicat la https://ziarullumina.ro/educatie-si-cultura/interviu/actualitatea-sfintilor-parinti-in-studiul-teologiei-dogmatice-39531.html. Cei care le-au rezistat mintal și duhovnicește apărătorilor progresiști ori conservatori ai ordinii revoluționare vor înțelege mai bine din acest interviu de ce tradiția ortodoxă este adevărată și sfîntă doar în măsura în care rămîne tradiție apostolică, condiție anulată însă în mod necesar de ortodoxia paralelă de astăzi. În ciuda redactării neglijente a interviului, putem descoperi și reține sugestia profesorului Tselengidis legată de adoptarea logicii Căderii de noua teologie dogmatică ortodoxă. Mai precis, așa cum

 

„în paradis Adam și Eva au cunoscut voia lui Dumnezeu, au înțeles poruncile lui Dumnezeu, însă au făcut voia diavolului. Eva a scos din mintea și cugetul ei pe Dumnezeu și și-a pus sufletul ca și criteriu. Aceasta a fost în mod exact lepădarea de Dumnezeu, care a scos-o din paradis”,

 

tot astfel

 

„Astăzi avem aceeași provocare pe care a avut-o Adam și Eva în paradis. Acest duh al secularizării vine în Biserică și schimbă gândirea și mintea Bisericii, care este o gândire a voii lui Dumnezeu. Descoperă un păcat care este asemenea păcatului originar. […] În ziua de astăzi, din păcate, stăpânește minimalismul dogmatic, îndeosebi la profesorii de teologie, și acest lucru conduce spre sincretismul religios. Aceasta, după părerea noastră, oferă despărțirea Teologiei Dogmatice de experiența duhovnicească a Sfintei Tradiții, care este, într-o ultimă analiză, atât învățătura dogmatică, cât și experiența vieții duhovnicești, deoarece cele două constituie Tradiția Bisericii. […] Profesorii de Teologie Dogmatică își exprimă uneori părerea că părinții au spus ceea ce au spus, pentru trecut; dar pentru că astăzi este schimbată situația politică, economică și socială, ar trebui să trecem dincolo de Sfinții Părinți, într-o ultimă analiză să vorbim fără ca să luăm în analiză părerile Sfinților Părinți. Aceasta traduce în esență secularizarea învățăturii dogmatice. Deznodământul acestor lucruri este să se arate Teologia Dogmatică, cu un pronunțat caracter filosofic și să fie total depărtată de practică, atât a personalităților instituționale pe care le reprezintă, cât și a poporului care crede.”

 

sâmbătă, 14 noiembrie 2026

Cînd este ceva frumos?

 

Omului premodern îi plăcea un lucru în măsura în care era frumos. Dimpotrivă, pentru modern ceva este frumos în măsura în care îi place. Această logică modernă explică nu doar urîțenia omului de astăzi, urîțenie amplificată de minciuna și răutatea pe care le cultivă cînd pretinde că poate determina, pe lîngă frumos, și adevărul și binele, ci și hotărîrea lui de a considera frumoase lucrurile respingătoare, murdare, pervertite, inutile, derizorii, josnice și otrăvite precum și efortul său de anulare a lucrurilor întregi, bune, curate, firești, ordonate și cinstite care determinau pentru omul de ieri frumosul. 

 

vineri, 6 noiembrie 2026

Cu cît omul se iubește mai mult

 

„Mă iubesc pentru ce sunt. Îmi iubesc modul meu agresiv de a mă plînge în permanență, îmi iubesc starea mea mizerabilă de autocompătimire sufocantă. Iubesc faptul că sunt nevrotică și mă aștept ca toată lumea să mă respecte, chiar dacă nu-i ofer nici un motiv pentru asta. Sunt eu. Sunt specială. Sunt înnebunită după felul în care sunt.”

Autodescrierea personajului interpretat de Hugh Laurie cu 30 de ani în urmă într-un număr comic (https://www.youtube.com/watch?v=yhcR1g09YxI) a devenit între timp cheia unei vieți fericite. A glumi pe seama acestui fel de om sau, cum declară Stephen Fry în finalul scheciului, a simți că te face să vomiți, dovedește în lumea de astăzi o  inumană lipsă de iubire.

Însă cu cît omul se iubește mai mult, cu atît devine mai monstruos și prin urmare mai greu de iubit. De fapt, el ajunge pînă acolo încît nu mai reușește să se iubească nici măcar pe sine. Nu doar pentru că iubirea dispare atunci cînd este abuzată, ci și pentru că acest om descoperă cît de respingător a devenit între timp. El suferă pentru că nu se mai poate iubi și pentru că știe că iubirea celor din jur este la fel de lipsită de substanță ca propria lui iubire, fiind în realitate doar o expresie a solidarității în suferință a unei societăți de narcisiști.

Omul este făcut să dăruiască și, în mod special, să se dăruiască. Nu poate face acest lucru fără iubire. Darul este corpul iubirii. Fără iubire, darul este mort și este numit dar numai în mod impropriu.

Omul nu se poate dărui lui însuși așa cum Dumnezeu nu se poate dărui lui însuși. De aceea Dumnezeu trebuie să fie Treime, după cum insista Sf. Dumitru Stăniloae. Și tot de aceea, Dumnezeu l-a făcut pe om bărbat și femeie. Persoana umană se dăruiește persoanei umane, pregătindu-se astfel pentru experiența dăruirii reciproce dintre persoana divină și cea umană. Alternativa este iadul, adică ordinea celor care își rezervă darul și dăruirea exclusiv pentru ei înșiși.