Curiozități (29)

 

Între 1947 și 1990, România a fost condusă de niște oameni care arătau ca niște porci și grohăiau ca niște porci. Nu pot spune că se și purtau ca niște porci, deoarece s-au purtat mult mai urît. Este adevărat că, după 1990, nici unul dintre acești oameni nu a mai grohăit, dar la fel de adevărat este că nici nu a încercat vreunul dintre ei să vorbească ca un om. Au învățat în schimb cu toții să latre și să mugească. Poate că ar fi reușit să vorbească pînă la urmă – sau cel puțin să tacă –  dacă s-ar fi întîlnit măcar pentru o clipă cu niște oameni normali. Din păcate însă, alternativa la politicienii-cîini și politicienii-bivoli a fost formată în tot acest timp din oameni care nu știu decît să miaune, să chițăie și să șuiere. Dar ceea ce mie mi se pare foarte curios, este că toată lumea îi înțelege perfect.

 

O simplă observație

 

Pierderea normalității în noua ortodoxie românească a accelerat eliminarea ei din societatea românească actuală. După cum era de așteptat, acest fenomen a încurajat normalizarea unor tipuri umane dubioase atît în noua BOR, cît și în spațiul public. Întrucît absența normalității favorizează adaptarea la noua ordine, adaptatul reprezintă noua normalitate în timp ce reușita adaptării îi oferă oricărui imbecil, escroc sau psihopat dreptul de a fi și mai bolnav ori și mai ticălos. 

În noua ordine socială, formată și din noua BOR, imbecilul, escrocul și psihopatul sunt convinși că răul pe care-l fac este de fapt un bine. Într-o companie comercială, într-una politică (aparatul de stat) sau religioasă (noua BOR), cele trei tipuri reușesc să promoveze cu atît mai ușor cu cît sunt percepute ca modele pozitive, de oameni „determinați”, cum ar spune imbecilul cu pretenții. În noua ortodoxie și în spațiul public, opinia unuia care nu înțelege nimic din ce se întîmplă este luată în considerare, garanțiile escrocului sunt primite cu încredere iar psihopatul este privit ca un om tocmai bun de pus pe rană.

   

Noul creștinism

 

Vechea perspectivă creștină oferea nu doar mai mult, ci mai ales ceva diferit de orice altă perspectivă. Mulți oameni au adoptat-o în ciuda faptului că nu i-a făcut nici mai sănătoși, nici mai puternici, nici mai bogați. În vechiul creștinism oamenii găseau ceva în plus decît în alte locuri, iar acest lucru era deosebit de toate bunurile materiale sau spirituale disponibile în lumea aceasta. Oricine căuta în creștinism un plus care putea fi întîlnit și în afara creștinismului pierdea exact darul unic al creștinismului. Este de aceea cu atît mai greu de înțeles că ispitele cu care Satana l-a încercat pe Iisus (puterea ca posesie materială și ca autoritate politică, puterea de a satisface în mod magic nevoile vieții trupești și puterea indestructibilității, la care Iisus răspunde prin slujire, ascultare și jertfa pe Cruce) le sunt oferite astăzi credincioșilor chiar de liderii noului creștinism. 

Perspectiva noului creștinism este la fel de diferită de cea veche precum perspectiva liniară față de cea inversă: nu doar că nu aduce nimic în plus și nimic diferit față de ceea ce lumea aceasta are și este, dar vinde sănătatea, puterea și prosperitatea proprii acestei lumi ca daruri ale Duhului Sfînt.