Ortodoxia de sanchi

 

Atunci cînd lucrurile nașpa din noua ortodoxie devin tot mai greu de ascuns, ele sunt neutralizate cu ajutorul unui emoji optimist și prietenos, cu un aer familiar deopotrivă filial și patern, căruia i se încredințează misiunea de a face noua ortodoxie să pară că este tot aia veche, și prin urmare că a rămas „marfă”. Din locul formal sau informal de purtător de cuvînt, aceste figuri zîmbitoare din noua BOR lansează cu iscusință cîrligul încrederii drept în mintea peștilor naivi, făcîndu-i să creadă că totul este bine și totul va fi bine dacă vor zîmbi la rîndul lor în timp ce sunt trași din ordinea naturală a vieții în mediul morții spirituale generată de noua ortodoxie.

Deși referendumul pentru familie a fost boicotat de 80% dintre cetățenii majori din România, Patriarhia a considerat rezultatul „un succes nedeplin” (https://basilica.ro/un-succes-nedeplin-ne-cheama-la-mai-multa-speranta-si-lucrare/). Dacă liderii ortodocși ar fi avut o minimă conștiință creștină, ar fi recunoscut în rezultat o criză gravă a familiei și a ortodoxiei românești. În schimb, comunicatul Patriarhiei punea această criză exclusiv în seama societății românești secularizate: „Deși referendumul recent nu a fost validat, totuși acesta ne-a oferit posibilitatea de a cunoaște gradul de secularizare al societății românești de astăzi, precum și principalele poziționări din societate privind afirmarea și apărarea valorilor morale bazate pe credința în Dumnezeu și istoria bimilenară a poporului român.” Dar asta înseamnă că Patriarhia admite că societatea este secularizată în proporție de (cel puțin) 80%, un procent apropiat de cel al cetățenilor români care se declară creștini.

Refuzul liderilor ortodocși de a admite criza religioasă din BOR și cea morală din societatea românească este determinat pe de o parte de neputința lor de a face ceva, iar, pe de alta, de avantajul de a conduce o instituție de la care nimeni nu mai are nici un fel de așteptări. Această atitudine agravează însă falimentul noii ortodoxii, supunînd-o unor forme tot mai triste de degradare umană, făcînd-o să plutească într-o derivă îndelungată, spre dezamăgirea celor rămași la bord convinși că a se îneca odată cu ea va fi considerat de Dumnezeu un sacrificiu salvator. 

Astfel, decăderea ortodoxiei actuale este revelată într-un mod chiar mai clar decît a făcut-o referendumul de delăsarea clerului de toate treptele față de viața de familie. Felul în care ierarhii tolerează situația divorțurilor și adulterelor din familiile preoților contrazice în mod direct responsabilitatea pe care o au față de familia creștină și demonstrează că tot discursul ierarhiei despre anul familiei (https://basilica.ro/actul-proclamare-anul-omagial-comemorativ-2026/) este doar unul de sanchi. Contrar observațiilor Preafericitului Daniel Ciobotea, nu doar că BOR nu oferă nici un sprijin pentru „conștientizarea mai intensă a importanței familiei în viața Bisericii și a societății” (https://basilica.ro/cuvant-patriarhul-daniel-a-proclamat-anul-omagial-comemorativ-2026/), dar, prin acțiunile concrete ale clerului de toate gradele, face ca importanța familiei în viața Bisericii și a societății să reprezinte mai degrabă un obstacol în căutarea fericirii individuale. Iată un caz reprezentativ:

 

„fosta soție a preotului recăsătorit, pe care l-a hirotonit Ignatie, trăia, în vremea căsniciei cu primul soț, o poveste de dragoste cu un alt teolog laic. După divorț, doamna s-a recăsătorit cu teologul respectiv — adică un popă a oficializat adulterul prin Taina Cununiei.

Teologul a fost hirotonit preot de Mitropolitul Petru al Basarabiei, Exarhul plenipotențiar al Plaiurilor, și așezat în ascultarea de purtător de cuvânt al Mitropoliei Basarabiei.

Cel părăsit de soție s-a recăsătorit, la rândul său, cu o doamnă pe care o cunoștea din vremea primei căsnicii și a fost hirotonit preot, numit paroh în oraș și, desigur, membru în administrația eparhială, de episcopul cult, elegant, occidental și membru NATO, Ignatie al Hușilor.

După un timp, purtătorul de cuvânt al Mitropoliei Basarabiei, divorțând, s-a transferat în Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților, fiind numit slujitor la o mănăstire unde, înduioșător, este stareță chiar mămica dumnealui.” (https://www.facebook.com/permalink.php?story_fbid=pfbid0UQ7sxfNBL2bcE8QYmAStNDZ5Go6t7KhoApxetnXSTkgKx9VZWebhgu5LibmgdRE4l&id=61585159837435&locale=ro_RO)

 

O simplă observație (5)

 

În timpul iernii, copacii și în special arborii foioși cresc doar în rădăcină, în timp ce partea lor aeriană încetează să crească, intrînd într-o stare de conservare. Cu toate că înghețul de după 1990 este incomparabil mai sever decît cel din perioada comunistă, românii continuă să se bucure de noul soare înșelător, fără să înțeleagă nici măcar după aproape patru decenii de ce, în loc să crească, plesnesc și mor.   

 

Sfîrșitul continuu

 

Cînd „dincolo” și „după” au dispărut, cînd sfîrșitul este doar sfîrșit, întîmplărilor banale li se atribuie proporții apocaliptice, de la avertizările meteo care anunță fiecare ploaie drept „ploaia secolului” la zgîrieturile copiilor mici și mari (adică adulții infantilizați). În ordinea sfîrșitului, fiecare contact cu realitatea, adică cu lumea din afara bulei proprii, este traumatizant sau cel puțin obositor din cauza neclarității în privința sfîrșitului: omul sfîrșit așteaptă sfîrșitul lucrurilor, evenimentul salvator care-i va aduce liniștea.

Așa se explică de ce, pe de altă parte, spectrul unei catastrofe planetare nu mai îngrijorează cu adevărat pe nimeni, o astfel de posibilitate fiind tratată fără teamă de majoritatea și cu speranță de unii care își ascund tot mai greu dezamăgirea după fiecare sfîrșit parțial. Omul începutului nu spunea „am mai trecut prin greutăți și n-am murit” pentru că era un optimist incorigibil, ci pentru că înțelesese că orice sfîrșit este doar o încercare și o pregătire pentru început. Cînd omul sfîrșitului spune același lucru, dezamăgirea i se citește pe față și în intonația ușor interogativă. În observația omului începutului, nuanța era „... și tot n-am murit!”; în cazul omului sfîșitului, nuanța implicită este „... și n-am murit încă?”