Cineva îmi cere să explic ce înseamnă că am dispărut ca neam, așa cum afirmam într-o postare anterioară, și dorește să știe dacă sunt de părere că această dispariție este ireversibilă.
Un neam dispare atunci cînd membrii lui nu mai sunt legați de o conștiință comună nu doar etnică, ci și religioasă, culturală și istorică a trecutului. Fără cele trei dimensiuni culturale (vezi https://europeanconservative.com/articles/analysis/on-remigration-and-the-question-of-belonging-in-europe/, un text în care autorul propune naționalismul etnocultural ca pe o soluție care depășește în mod fertil impasul produs de opoziția dintre naționalismul civic și cel etnic, dar care pentru noi vine la fel de tîrziu cum a venit descoperirea penicilinei pentru victimele gripei spaniole), conștiința etnică singură nu poate asigura formarea unui neam și cel mai probabil nici măcar a unui trib, ci, cel mult, a unei gloate violente și incoerente precum mulțimea care se consideră suveranistă. De fapt, ironia este că tocmai refuzul misionarilor naționalismului mai vechi și mai nou de a recunoaște superioritatea celor trei dimensiuni în fața celei etnice este una din cauzele dispariției neamului pe care voiau să-l salveze.
Această conștiință comună a trecutului în toate dimensiunile ei reprezintă solul în care cresc identitățile personale ale celor care fac parte din neam și ea determină un anumit tip de relații între ei. Aceste relații sunt diferite prin natura lor atît de relațiile dezvoltate într-o comunitate civică, care asigură identități civice fluide, inspirate de obiective ideologice imediate, cît și de relațiile de tip tribal dintr-o comunitate determinată etnic în primul rînd. „Neamul” afirmat de suveranismul și naționalismul actual este o imitație ratată a neamului original, o încercare cu atît mai agresivă cu cît este mai conștientă de falsitatea ei și care confirmă tocmai dispariția neamului pe care pretinde că-l reprezintă.
În privința ireversibilității dispariției neamului nostru:
Nu consider că neamul nostru a dispărut în sensul în care a devenit invizibil sau în sensul unei retrageri sau diminuări temporare, ci în sensul în care a murit. Moartea lui este confirmată de fiecare român pe care-l întîlnim și, în măsura în care nu ne-am înstrăinat complet, ar trebui să o simțim în noi de fiecare dată cînd ne întîlnim cu noi înșine. Neamul nu există în afara membrilor lui și de aceea nu moare în afara lor. El moare în noi iar noi îl purtăm mort în noi.
Timp de două mii de ani, neamul nostru a trăit în fiecare român și fiecare român îl purta viu în el, ca pe o binecuvîntare. De-acum înainte, îl vom purta mort în noi, ca pe un blestem, pînă la nașterea, nu foarte îndepărtată, a ultimului român.
