Cum am ajuns aici? (6)

 

Artiști contemporani precum Gillian Welch, care au intrat în această lume odată cu lumina, nu au cîștigat în întreaga lor carieră cît cîștigă un dislocat adus și aducător de întuneric într-o singură oră pe scena festivalurilor actuale de mare popularitate în fața unui public numeros constituit din dislocații purtători de întuneric, vomitînd împreună într-o singură bolboroseală cuvintele de bază ale culturii universale de astăzi: „fuck”, „shit”, „suck”, „dick”. Schimbarea aduce bani direct proporțional cu întunericul pe care-l aduce. Schimbarea adusă de lumină îți permite în schimb exact atît cît îți trebuie pentru a trăi de la o dimineață la alta.

Lumea în general și românii în particular au ajuns aici pentru că au fost aduși aici. Prin urmare, întrebarea „cum am ajuns aici?” este limpezită de răspunsul la întrebarea „cine ne-a adus aici?” Ne-au adus aici oamenii de cultură și teologii ortodocși însărcinați cu întunecarea lumii prin dislocarea spirituală și culturală a populației. Aceștia au avut în esență același mesaj transmis de „artiștii” din circuitul showbizului dominant, chiar dacă în cazul intelectualilor și liderilor ortodocși termenii întrebuințați păreau valoroși, buni de rostit și plăcuți urechilor și vrednic de dorit pentru că dădeau impresia de știință, deci de putere, termeni precum „celălalt” (sau „alteritate”, echivalent preferat în special de clericii ortodocși vicleni și oportuniști care doreau să pară educați), „diferență”, „acceptare”, „deschidere”, „schimbare”. Chiar în această ordine, care ne-a adus aici în măsura în care am adoptat-o.

Omul adus în situația dislocării nu vrea să știe de ce a fost adus în această situație, nici cine l-a adus și nici de ce. Dislocatul este preocupat doar să-și demonstreze deschiderea față de întuneric prin închiderea sa explicită față de lumină.    

   

O simplă observație (42)

 

Instabilitatea atmosferică, politică și economică ne preocupă cu atît mai mult cu cît suntem mai instabili psihic, mai tulburați mintal și mai descărcați sufletește. 

 

Despre viziunea revoluționară (15): natura schimbării revoluționare

 

Scopul oricărei revoluții, indiferent că este progresistă ori pretins conservatoare, este o întoarcere pe dos a omului în felul în care mantaua unei caracatițe este întoarsă pe dos astfel încît caracatița intră într-o stare de șoc și de sufocare. În cazul omului, această stare este numită criză. Criza a început pentru români odată cu procesul întoarcerii lor pe dos inițiat în decembrie 1989.

Omul nu ar dori și nu ar participa la întoarcerea lui pe dos dacă cei în care are încredere nu l-ar asigura că această întoarcere pe dos este o schimbare, o înnoire, o șansă de a lua viața de la început într-o direcție bună. Comunismul nu a reușit să întoarcă omul pe dos deoarece oamenii nu aveau încredere în ei. Ființele vertebrate, libere și raționale nu pot fi întoarse pe dos decît în măsura în care acceptă acest lucru, dar chiar și atunci îl acceptă doar dacă sunt făcute să creadă că prin această întoarcere pe dos ele se întorc la sine, se întorc în sine, devin în sfîrșit ele însele.

Oamenii care au acceptat această întoarcere pe dos se transformă cu adevărat, în sensul că devin niște ființe nevertebrate, nelibere și iraționale, precum indivizii care formează majoritatea populației actuale și care pot fi întîlniți în orice moment peste tot în noua Românie întoarsă pe dos.