miercuri, 12 decembrie 2018

Mîndru că sînt un Neanderthal!


Deși este genul de informație oferită de regulă de publicații paranormale precum Formula As, propria mea experiență mă face să acord credit site-ului Historia care ne prezintă într-un articol tensiunile dintre Omul de Neanderthal și omul modern (https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/11-mituri-desfiintate-despre-omul-de-neanderthal). În ce mă privește însă, contrar părerii specialistului publicat de Historia („9. Oamenii de Neanderthal şi Oamenii Moderni nu se înţelegeau şi se luptau între ei-FALS”), consider că între omul de Neanderthal și omul modern au existat și continuă să existe unele dezacorduri.
Personal, tind să cred că Omul de Neanderthal îi era superior omului modern, după cum o sugerează și autorul articolului din Historia prin cele 11 argumente. Recunosc că am întîlnit doar în mod excepțional oameni de Neanderthal pînă acum, cum ar fi cei cîțiva prieteni ai mei și personaje rare precum Stăniloae, Galeriu sau Schmemann. În schimb, am auzit de suficient de mulți moderni precum Neamțu, Pleșu sau Patapievici pentru a-mi face o impresie de ansamblu.
Omul modern are linkuri și relații. Omul de Neanderthal are înrudiri și legături.
Omul de Neanderthal are copii și prieteni și părinți; omul modern are discipoli și afinități și maeștri.
Omul modern și-a adaptat realitatea și lumea și natura; Omul de Neanderthal s-a retras, refuzînd să se adapteze ori să adapteze lumea la sine.

luni, 10 decembrie 2018

Tradiția dilemei


La împlinirea a 25 de ani de dileme vechi și noi, dl Sever Voinescu vorbește despre o „interesantă provocare pe care o aruncăm tinerilor și anume aceea de a se uita mai atent către valorile clasice.” (http://www.romania-muzical.ro/articol/audio-gala-dilema-veche-la-ateneul-roman-interviu-cu-sever-voinescu/2085551/15/2)
Întotdeauna am crezut că adevărul reprezintă una dintre aceste valori clasice.
După 25 de ani de deformare, deturnare, denaturare a adevărului, Dilema le permite în sfîrșit tinerilor o întîlnire cu valorile clasice.
Tinerii sînt acum în siguranță. Nici un adevăr nu-i mai poate corupe.
O va confirma un specialist în filozofie medievală, plasat strategic la macazul dintre adevăr și performanță: http://www.romania-muzical.ro/stire/dilema-veche-sarbatorete-25-de-ani-de-existena-la-ateneul-roman/2085411/49/5

duminică, 9 decembrie 2018

Valoarea valorilor


Într-un articol recent, Alexandru Racu subliniază salutar contradicțiile și ipocrizia care alimentează indignarea publică față de posibilitatea venirii unui număr mare de refugiați musulmani în România („Crucea de pe mall și cruciada penibililor”, https://alexandruracu.wordpress.com/2018/12/08/crucea-de-pe-mall-si-cruciada-penibililor/).
Cred că ar merita făcute în acest context unele precizări. Astfel, majoritatea ortodoxă ar fi surprinsă de observația lui Alexandru, și anume că o comunitate creștină ar trebui să se bucure de ocazia de a transmite învățătura creștină unor necreștini. Dar de ce s-ar converti cineva la ceva? Nu are toată lumea Dumnezeul ei? Nu se roagă necreștinii tot lui Dumnezeu, doar că îi spun altfel? Musulmanii îi spun lui Dumnezeu „Allah” din simplul motiv că așa se spune în limba lor. Dacă ar vorbi românește, i-ar spune Dumnezeu.
Versiunea mai sofisticată a acestei teologii populare ne-o explică domnul Andrei Pleșu. De fapt, domnul Pleșu nici măcar nu trebuie să se obosească să o mai facă: de asta se ocupă teologii ortodocși pe care i-a format în acești treizeci de ani.
În al doilea rînd, mă tem că au mai rămas foarte puțini oameni în ortodoxia românească sau în „dreapta conservatoare” atît de nebuni încît să-l „amestece pe Hristos în pateticele lor mizerii mic-burgheze”. Mizeriile lor sînt patetice (citește „pathetic”, adică jalnice, penibile, în acord cu penibilul cruciadei și, aș îndrăzni să adaug, în acord cu starea actuală a ortodoxiei românești) tocmai pentru că sînt lipsite de orizont. Orizontul nu apare decît odată cu persoana.
Elita pretins-conservatoare-pretins-de-dreapta nu amestecă decît valori. De fapt, le mestecă și le scuipă în spațiul public și în media creștină cu aerul că oferă Sfintele Taine. Dar valorile, fie ele și creștine (deși sînt mai degrabă EUropene și Nord-Atlantice) nu pot descoperi orizontul. Fără Hristos, valorile creștine nu valorează nici măcar cît ciorba de linte a lui Esau.
Dar este important să ai valori creștine fără Hristos. Din mai multe motive: fără Hristos, toți putem avea valori. Toți putem fi valori.
Mai ales, pentru că valorile se vînd mai ușor decît un om. În plus, le poți reinventa mereu și vinde la nesfîrșit. Și oricît le-ai vinde, ele rămîn vîndute. Pe om, însă, nu-l poți vinde decît o dată. Și cu toate că l-ai vîndut o singură dată, amenință să se întoarcă. Precum Iosif. Precum Hristos.

sâmbătă, 8 decembrie 2018

Ortodoxia de companie


Ortodoxia de companie este ortodoxia pet. Nu mă refer la ortodoxia la PET oferită poporului duminică de duminică în majoritatea bisericilor ortodoxe, ci de ortodoxia ca pet, animăluțul simpatic care-ți inspiră sentimente mai bune. Nu sentimente mai bune în general, ci doar față de tine însuți și de alte animăluțe drăgălașe precum cățelușii și pisicuțele și iepurașii. Pufoșeniile.
Animalele de companie și în special cățelușii (lapdog, în engleză) întrețin și dezvoltă nu doar un vag sentiment protector, ci și nevoia stăpînului de a fi protejat și mîngîiat. Nu neapărat ca un cățeluș simpatic, desigur, ci mai degrabă ca un om bun, dar neînțeles. Nu ca un păcătos, nu ca un om rănit de păcat.
Ceea ce iubim ne transformă.
La origine, companionul era cel care te însoțea de-a lungul unui drum sau cel cu care împărțeai pîinea. Companionul de astăzi este cel cu care împărțim același sentiment de a fi persoane bune, dar neînțelese. Întrucît sîntem persoane bune, nu mai avem nevoie să înaintăm pe vreun drum al desăvîrșirii, și nici nu mai avem cu cine să ne împărțim pîinea: oamenii sînt răi și nerecunoscători. Din bucata noastră de pîine, mai bine hrănim un cîine.
Persoane insensibile la aerul nevinovat și inofensiv al ortodoxiei reclamă costurile necesare întreținerii ei, ignorînd căldura sufletească pe care o oferă populației sau accesoriul simbolic pe care-l asigură la evenimentele publice solemne.
Dar poate că cei care critică BOR îi fac un bine mai mare decît cei care o mîngîie duios pe creștet. Cei care critică BOR nu au nevoie de un pet atît de mare și nici nu vor să fie tratați la rîndul lor ca niște cățeluși docili și adorabili. Cu atît mai puțin ar avea nevoie credincioșii de o asemenea Biserică.
Este timpul ca BOR să se scuture și să plece din nou la drum, împărtășind de-a lungul lui nu valorile și metaforele cu care o răsplătesc actualii ei companioni, ci Persoana din al cărui Trup face parte.

vineri, 7 decembrie 2018

Lazăr


De trei zile se tunde,
de trei zile se bărbierește,
de trei zile se tot spală ca să nu mai miroasă,
de trei zile prietenul îi tot spune:
„Vin acum!”

joi, 6 decembrie 2018

Sfîntul Nicolae intolerant


Sfîntul Nicolae i-a ars o palmă unui gnostic, Arie, care nega dumnezeirea lui Hristos; e de presupus că le-ar trage chiar mai multe ierarhilor și clericilor ortodocși români de astăzi care-i ascultă admirativ și îi recomandă pe gnosticii care admit dumnezeirea lui Hristos odată cu dumnezeirea tuturor idolilor. Sînt tot mai rari preoții care îndrăznesc să afirme ceea ce nu foarte demult era clar pentru toți creștinii: și anume că în cel mai bun caz dumnezeii mincinoși nu există, în cel mai rău nu sînt altceva decît demoni.
Este paradoxal că tocmai o Biserică ascetică și mistică precum cea ortodoxă, care încă de la Părinții Pustiei a văzut în zeitățile păgîne duhurile rele, este cucerită de spiritul înțelegător și tolerant emanat de personalități dilematice precum dl Andrei Pleșu, care ne propun, printr-un efort masiv de redefinire a întregii noastre culturi și spiritualități, relativismul și pluralismul religios ca pe o formă autentică de teologie ortodoxă.
Spre deosebire de predicile ortodoxe atente să nu deranjeze meditațiile transcendentale ale marilor maeștri altfel decît prin mediocritate, niciodată prin adevăr, propun prin contrast un fragment din textul unei doamne romano-catolice, Rebecca Sicree, inginer electronist și mamă a zece copii, profesoară de geometrie la o școală gimnazială din Pennsylvania (la care soțul ei predă chimie): „Alias Santa Claus: on Childhood Encounters with a Christmas Icon” (Touchstone Magazine, November/December 2018, https://www.touchstonemag.com/archives/article.php?id=31-06-022-v)
(Gheorghe Fedorovici)

Sfîntul Nicolae, cunoscut și ca Moș Crăciun

[...] Dacă o poveste este frumoasă pentru că face ca ceea ce este bun și adevărat să fie atrăgător, atunci povestea lui Moș Crăciun este cu siguranță frumoasă pentru copii și pentru cei care încă mai gîndesc ca ei. A fost atît de atrăgătoare încît, pe măsură ce pleca din America și se răspîndea în întreaga lume, povestea a transformat și alte culturi. Personajele întunecate din folclor, care cutreierau pretutindeni în toiul iernii, de la troli la elfii domestici pînă la țapii nemuritori (este vorba despre Tanngrisnir și Tanngnjóstr, cei doi țapi care trăgeau carul lui Thor, nota mea, G.F.), au fost convertite – transformate în bărbați cu barbă albă în costume roșii care poartă cadouri. (Pentru Țapul Yule din Finlanda, aceasta a fost o schimbare majoră. Nota mea, G.F: poate că de fapt nu a fost nici o schimbare. Asociat de populațiile păgîne din Nord cultului fertilității și ciclurilor agrare, țapul, inclusiv Țapul Yule (https://en.wikipedia.org/wiki/Yule_Goat) a căpătat în creștinism valori simbolice negative, demonice. Încă din secolul XI există reprezentări ale Sfîntului Nicolae călărind țapul care-l reprezintă pe diavol.) În nopțile de iarnă întunecate și furtunoase oamenii se gîndeau acum la o sanie cu renii zburători, nu la Vînătoarea Sălbatică demonică (condusă de Odin în mitologia scandinavă, nota mea GF https://en.wikipedia.org/wiki/Wild_Hunt ), cu călăreți negri și cîini din iad (https://en.wikipedia.org/wiki/Hellhound).
Cu toate acestea, Moș Crăciun nu este o figură populară pentru toată lumea. Unii cred că Sfîntul Nicolae este aspru – și plictisitor – și că Moș Crăciun este dulceag – și plictisitor. Acest lucru se datorează faptului că binele și răul sînt mai greu de redat în artă decît cred oamenii. „Răul imaginar este romantic și variat; răul adevărat este sumbru, monoton, sterp, plictisitor”, scria Simone Weil. „Binele imaginar este plictisitor; binele adevărat este întotdeauna nou, minunat, captivant”.
Adevăratul Sfînt Nicolae nu a devenit protectorul copiilor pentru că le-a dăruit predici sau daruri. El a devenit protectorul lor pentru că i-a salvat. Potrivit unei legende, Sf. Nicolae a salvat trei fete care urmau să fie vîndute ca sclave de chiar tatăl lor, aruncînd aur prin coșul de fum direct în ciorapii agățați la uscat. Într-o altă legendă, Sf. Nicolae a salvat trei băieți care fuseseră uciși de un hangiu ticălos, readucîndu-i la viață. Viața adevărată a Sfîntului Nicolae poate fi uimitoare, dar e departe de a fi plictisitoare.
Dacă ne-am descurca mai bine în încercarea de a-l descrie pe Sfîntul Nicolae ca personaj eroic, poate că mai puțini oameni ar fi atrasi de Krampus, demonul-țap austriac care îl urmărește pe sfînt, lovind și terorizînd oamenii. (Festivalurile Krampus cresc în popularitate în Austria și, din păcate, se răspîndesc în Statele Unite.) Cel puțin un scriitor a acceptat provocarea: Grant Morrison, cunoscut mai bine pentru benzile desenate cu Batman, a scris un roman grafic destul de grafic numit Klaus: Povestea reală a lui Moș Crăciun. Supermanul lui Morrison este foarte macho (sania lui este trasă de lupi care zboară) luptă împotriva demonului Krampus nu doar pentru a salva copiii buni, ci și pentru a-i salva pe cei răi.
Adevăratul Sfînt Nicolae – care, într-o altă legendă, l-a plesnit pe ereticul Arius pentru că respingea divinitatea lui Hristos – i-ar tăia mai degrabă capul lui Krampus (așa cum a făcut Moș Crăciunul lui Morrison) decît să meargă cu el din ușă-n ușă.
Îmi place să mă gîndesc la Sfîntul Nicolae ca la un super-erou, iar la Moș Crăciun ca la identitatea lui secretă. Vedem un bătrîn cu o barbă lungă, o pipă și o pălărie caraghioasă, mergînd cu un munte de cadouri și care se arată la petreceri pentru a distra copii. Ne-am obișnuit să vedem doar „glumele și jucăriile lui”. Nu-l vedem străbătînd lumea, îmbărbătîndu-i pe cei fără speranță. Nu-l vedem nimicindu-i pe troli. Nu-l vedem pregătindu-și cîrja pentru a-i lovi pe călăreții întunericului, împrăștiindu-i de pe calul său alb. Nu-l vedem împotrivindu-se demonilor cu coarne încolăciți în flăcări, spunîndu-le, precum Gandalf: „Nu veți putea trece!
Și totuși, în realitate acestea sînt lucrurile pe care le-a făcut adevăratul Sfînt Nicolae – și cu mult mai mult decît acestea.

Rebecca Sicree, „Alias Santa Claus: on Childhood Encounters with a Christmas Icon” (Touchstone Magazine, November/December 2018, https://www.touchstonemag.com/archives/article.php?id=31-06-022-v), traducere de Gheorghe Fedorovici.

marți, 4 decembrie 2018

Rezistlan


©Rezistlanul este un produs anti-geriatric recent a cărui eficacitate a fost dovedită de bătrînii frumoși și liberi precum domnii Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu sau Mihail Șora. Este realizat din texte concentrate apărute în Dilema Veche sau pe site-urile HotNews și Contributors.ro, fiind comercializat sub formă de drajeuri, unguent și gel de buze. Domnul Patapievici pare să fie interesat la rîndul său, sperînd în rolul instrumental al acestui produs în combaterea urii față de frumusețe, tinerețe și libertate, piață liberă și noblețe a spiritului. În ce-l privește pe Patriarhul României, acesta folosește o formulă proprie, la fel de secretă ca misterele templierilor sau a Luminii Sfinte de la Ierusalim; așa se explică de ce corurile bizantine ajung să țină isonul imnurilor tefeliste „Forever Young” și „Who Wants To Live Forever?”  De ce ar mai crede creștinii în Înviere cînd tinerețea este disponibilă oricînd la pangar în versiunea sfințită de Rezistlan produs în laboratoarele media Ziarul Lumina și Radio Trinitas?  
Într-adevăr, nu doar că Rezistlanul întîrzie procesul de îmbătrînire mai rapid decît Gerovitalul, ci efectiv întinerește. Cineva mi-a mărturisit că l-a folosit o singură dată și nu l-a recunoscut nimeni o vreme. Nu s-a mai recunoscut nici măcar el! Am auzit și că este suficient să te dai o singură dată cu Rezistlan pentru ca remușcarea și conștiința să-ți dispară ca prin farmec, odată cu ridurile. Rezistlan este atît de tare încît poate face să dispară chiar și întreaga biografie a tuturor celor născuți înainte de 1989, în special dacă vorbim despre cei născuți în familii de securiști, turnători, activiști, aprozariști și alți oameni cu relații. În plus, produsul are efecte și asupra celor din jur: este bine știut că orice tratament cu Rezistlan îi face pe cei din jur să nu-ți mai numere dinții lipsă și să-ți confunde rictusul cu un zîmbet seducător, răutatea cu bunătatea dezinteresată, resentimentele cu spiritul analitic și ura cu iubirea.
Chiar și personalități mai tinere consumă, unii din solidaritate, alții doar din spirit de prevedere, doze considerabile de Rezistlan. Partea bună este că în urma valului mare de cereri de Rezistlan, în prezent produsul poate fi găsit pe rafturile tuturor supermaketurilor din România. Probabil că în scurt timp îl vom găsi și la automatele vending.
La doi ani după apariția lucrării domnului Andrei Pleșu Parabolele lui Iisus: adevărul ca poveste (Humanitas, 2012), în Dilema Veche apărea un text manifest care pleda pentru familiile gay în România (https://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/familii-gay-in-romania). Autorul articolului, domnul Florin Buhuceanu, își exprimase deja încrederea, încă din 2005, într-un articol din Dilema Veche în legătură cu legiferarea homosexualității în România:

Pînă la urmă, este doar o chestiune de timp, pînă cînd căsătoriile între persoane de acelaşi sex vor deveni posibile în România. (https://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/el-el-ea-ea).


Reprezintă oare articolul din 2005 al domnului Buhuceanu un fenomen izolat în politica editorială a Dilemei domnului Pleșu? Să fie secundară „privirea transculturală” asupra homosexualității pe care Dilema veche o propunea un an mai tîrziu, în februarie 2006 (https://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/homosexualitatea-o-privire-transculturala)? Poate că nu toți bunicii se tratează cu Rezistlan, ca domnul Pleșu, așa că le va fi mai greu să afle și să înțeleagă că nepoții lor sînt „queer” (https://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/nepoti-queer-bunici-neintelegatori, martie, 2017). Din fericire, în urma dozelor homeopate administrate românilor în spațiul public de intelectualii pătrunși de elan tineresc, s-a produs o schimbare revoluționară pe care nici măcar dilematicii nu o credeau posibilă:

mi se pare o evoluţie clară, dacă, de exemplu, ne uităm la ziare. Dacă ne uităm la felul în care era prezentat GayFest-ul în ziare în 2005, atunci cînd a apărut prima dată, descoperim o mulţime de articole care se considerau ca fiind de opinie şi care erau pline de prejudecăţi şi de mesaje împotriva acestui eveniment. În prezent, sînt tot mai multe articole care prezintă evenimentele culturale din timpul acestui festival, foarte sec, tot aşa cum prezintă orice alt eveniment cultural. E o schimbare pe care eu la început n-o credeam posibilă.” (https://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/orientarea-sexuala-nu-ar-trebui-sa-aiba-importanta).

Asta se întîmpla în decembrie 2010. Trei ani mai tîrziu, Dilema veche ne informează că

„Bazîndu-se pe asemenea studii despre adopţia copiilor de către cuplurile gay, Academia Americană de Pediatrie a concluzionat că un copil crescut de un cuplu gay nu are nici un dezavantaj faţă de un copil crescut de un cuplu heterosexual şi a declarat, în martie 2013, că susţine legalizarea căsătoriei gay.” (https://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/cui-i-e-frica-de-casatoria-gay).
Pentru ca în februarie 2017 domnul Buhuceanu să ne întrebe, tot de la amvonul Dilemei vechi, ce rău este în faptul că un bărbat iubește un alt bărbat (https://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/sintem-o-natie-de-mironosite).

Lăsînd la o parte buna credință a dilematicilor, sprijinul pe care ierarhia ortodoxă l-a acordat acestui grup de intelectuali fie și prin simpla tăcere îi dă măsura integrității și conștiinței ei creștine. Nu că și-ar mai fi făcut cineva iluzii. Poate că ar trebui să vedem în refuzul masei de creștini ortodocși de a participa la referendumului pentru căsătorie din octombrie 2018 și o manifestare de neîncredere a poporului de credincioși față de o ierarhie indiferentă față de acțiunile de pervertire adevărului care au loc cu știința și încurajarea unor intelectuali considerați creștini.  
„Legiunea merge înainte prin partidul comunist”, ni se amintește într-un articol (http://www.ziare.com/vasilica-viorica-dancila/guvern/guvernul-si-a-facut-laborator-de-propaganda-cum-a-ajuns-national-comunismul-ceausist-cultura-oficiala-a-romaniei-la-centenar-1540190) unde este criticat videoclipul de prezentare a României cu ocazia Centenarului (https://www.youtube.com/watch?time_continue=216&v=Bta08vV_mSM) Evident, din articolul respectiv nu vom afla nimic despre faptul că Partidul Comunist merge înainte nu doar prin PSD, ci mai ales prin Partidul Progresist.
Sigur, este tragic să vedem că succesorul puterii comuniste care a torturat, înjosit și ucis eroii și martirii neamului românesc organizează și participă la Centenarul Marii Uniri. Numai că asta nu se-ntîmplă neapărat pentru că „așa au votat românii”. La fel ca influența sovietică asupra estului Europei de după Al Doilea Război Mondial, autoritatea și legimitatea politică a PSD-ului ne-a fost „sugerată” de Statele Unite încă din 1990 (am citit odată o mărturie a lui Corneliu Coposu, care menționa insistența cu care Statele Unite „recomandau” admiterea în guvernul provizoriu a lui Ion Iliescu și participarea FSN-ului la primele alegeri libere). Cu toate acestea, putem observa că tocmai PSD-ul este cel care a rămas devotat marilor teme identitare ale românilor (credința și neamul), în timp ce opoziția progresistă favorizează secularismul și identitățile fluide, adică minoritățile sexuale. De aici și aversiunea liberal-progresistă față de PSD: nu este vorba doar despre faptul că PSD-ul este alcătuit din personaje corupte și analfabete, ci mai ales de faptul că întîrzie proiectul de eliminare a reperelor creștine și etnice din spațiul public românesc. Aparent contestat din cauza corupției, PSD-ul este detestat în special pentru atașamentele lui conservatoare.
Conștient de acest avantaj, PSD-ul consideră că-și poate permite să fie în continuare mediocru, corupt, limitat, grosolan, primitiv, ignorant, incompetent și prost de-a binelea. Din păcate, nu cred că a existat vreun partid în România din 1990 încoace căruia să-i fi lipsit aceste „calități”. Probabil că nici nu ar putea fi altfel, avînd în vedere baza de selecție din care partidele își formează cadrele. Este limpede pentru toată lumea că PSD-ul glorifică oportunist și ipocrit virtuțile unui popor pe care l-a chinuit din 1946 pînă în 1989 și l-a parazitat din 1990 pînă astăzi. Pe de altă parte, forțele politice progresiste actuale din România profanează în chip oportunist virtuțile și istoria unui popor pe care nu l-a reprezentat pînă în 1990, parazitînd un organism internațional, UE, creat pentru a reprezenta și susține interesele acelor puteri străine care au făcut toate eforturile pentru a împiedica și recunoaște mai întîi Independența Țărilor Române, iar apoi Marea Unire de la 1918 (străinii care ne-au ajutat au făcut-o în primul rînd pentru că încercau să limiteze influența politică și exploatarea economică exercitată asupra noastră de puteri străine concurente; mi se pare sugestiv în acest sens că puterile străine care recunoșteau dreptul la determinare în epoca statelor-națiuni, pun în discuție astăzi, în epoca Euro-națiunii, legitimitatea Marii Uniri https://www.activenews.ro/stiri-politic/Afirmatii-revoltatoare-aparute-in-celebra-revista-%E2%80%9ELe-Point-chiar-de-1-decembrie-In-1918-Romania-a-obtinut-Banatul-%E2%80%9Evechi-teritoriu-maghiar-a-%E2%80%9Eocupat-Basarabia-iar-Ardealul-a-fost-%E2%80%9Efurat-de-la-Ungaria-153734 ).
PSD-ul afirmă un adevăr de care nu-i pasă, progresiștii afirmă minciuni sau inexactități de care le pasă. De pildă, din articolul menționat mai sus (http://www.ziare.com/vasilica-viorica-dancila/guvern/guvernul-si-a-facut-laborator-de-propaganda-cum-a-ajuns-national-comunismul-ceausist-cultura-oficiala-a-romaniei-la-centenar-1540190), aflăm că Ana Aslan a fost o „creație a regimului comunist”. Serios?
Aslan, născută în 1897, și-a terminat studiile în medicină în 1924 printr-un doctorat în fiziologie cardiovasculară; a îngrijit răniții în Primul Război Mondial. Cu sau fără comuniști, Aslan ar fi continuat oricum activitatea de cercetare.
Un prieten progresist, cu care am discutat despre subiect, mi-a spus că Aslan ar fi făcut un pact cu diavolul, respectiv cu Securitatea, în vederea urmăririi și eventual a recrutării pacienților străini. Ceea ce are sens, dacă ținem cont de faptul că printre pacienții ei se numărau anticomuniști precum J. F. Kennedy, ori Charles de Gaulle. Îndelungata aversiune față de comuniști, care i-au distrus viața, îl împiedică pe prietenul meu să suprindă puternica aversiune a partidelor progresiste față de valorile și cultura românească. Sînt mulți ca el care folosesc Rezistlan nu pentru a rămîne tineri, ci doar pentru a-și întreține ura față de comunism și succesorii lui.
Sigur că Centenarul României ar fi meritat o celebrare autentică. Dar ce înseamnă autentic? Pentru o mentalitate pre-modernă, autenticul este ceva radical în sensul etimologic al cuvîntului: ceva care ține de rădăcină. Dimpotrivă, pentru modern și post-modern autenticitatea depinde de noutate, de capacitatea de inventare a ceva care nu a mai existat pînă atunci sau de exercițiul de redefinire a ceva existent. Autenticul în postmodernitate nu este doar ceva lipsit de identitate, ci ceva care poate avea orice identitate.
Referendumul din 6-7 octombrie a fost pentru precizarea termenului de căsătorie, pentru recuperarea și salvarea rădăcinii acestei realități. A fost radical, deci autentic. Este doar aparent contradictoriu că tocmai tabăra progresistă a acuzat inițiativa Coaliției pentru Familie de încercarea de „redefinire” a căsătoriei. De vreme ce tocmai progresiștii sînt cei care inventează ori redefinesc realitatea (https://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/family-portrait, https://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/familia-ne-o-definim-noi, http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2017/03/care-plesu.html), te-ai fi așteptat ca ei să salute orice încercare de redefinire. Da, numai că Referendumul a venit prea tîrziu, după ce natura căsătoriei fusese deja redefinită de intelighenția formată la școala Pleșu sub privirea nepăsătoare a BOR, dacă nu cu binecuvîntarea ei. Întrucît căsătoria fusese deja redefinită (în sensul în care fiecare este liber să o definească cum dorește), orice încercare de a reveni la definiția ei echivala cu o nouă redefinire. Din acest punct de vedere, precizarea cerută de CpF a apărut într-adevăr ca o formă scandaloasă și inacceptabilă de „redefinire”.
În mod similar, celebrarea Centenarului prin evocarea rădăcinilor României a fost întîmpinată cu același tip de protest. Pentru că, la rîndul lor, intelectualii progresiști deghizați în conservatori creștini au decis încă din anii ’90 că rădăcinile românilor sînt putrede. Întreaga istorie a României trebuia profanată pentru ca școala Boia să poată veni cu o poveste nouă despre istoria noastră (despre acuitatea înțelegerii istorice a domnului Boia, vezi Mircea Platon, „Dînd târcoale Marii Uniri de la 1918: cu donuts și soda pops”, Convorbiri Literare, noiembrie 2018, http://convorbiri-literare.ro/?p=10435).
Din 1990 încoace în România a fost produsă un nou tip de istoriografie, un nou tip de creștinism (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2018/10/noul-crestinism-sau-de-ce-nu-mai-este.html), o nouă mentalitate determinată de înțelegerea autenticității exclusiv prin subtilitate intelectuală, esteticism și cu o intenționalitate socială progresistă. Niciodată prin adevăr, întotdeauna împotriva adevărului, împotriva rădăcinilor.
Adevărul, care pentru comuniști era adversarul principal, a devenit în România post-comunistă fie un non-sens, un concept absurd, fie unul relativ care trebuie redefinit și reinventat în opoziție cu orice dat esențial.
Progresiștii sînt prin urmare extremiști la propriu, refuzînd din capul locului orice apel esențialist, orice evocare a rădăcinilor. Adevărul a trebuit evacuat din discursul public și șters din mințile românilor tocmai pentru că el a făcut România posibilă. România a fost smulsă din mîinile pătate cu sînge ale comuniștilor și predată în mîinile îngrijite și hidratate cu Rezistlan în vederea transformării ei într-o companie administrată de o multinațională.
României i s-a promis că ar putea fi o țară ca afară, cu o singură condiție: să vină de nicăieri. Trăim într-o cultură avangardistă, extremistă, hotărîtă să desființeze radicalismul propriu conservatorismului atît prin contestare directă, cît și indirect prin redefinirea lui de către pretinșii intelectuali conservatori. Principiul anticorupției a fost întrebuințat pentru a face posibilă o corupție și mai mare: pervertirea valorilor autohtone în numele valorilor EUropene.   
Prin fiecare intervenție, intelighenția caută să impresioneze, mai rar să inspire și niciodată să trezească. Acesta este motivul pentru care discursul practicat de Dan Puric, de pildă, este ridiculizat astăzi de o elită intelectuală convinsă că lumina nu poate veni decît de la Apusul necreștin. Obligația intelectualului de astăzi este de a spune lucruri inteligente, nu lucruri adevărate.   
De pildă, un grup de lesbiene performînd chestii cu drapelul național pe scenă ar putea fi considerat un eveniment subtil, inteligent, estetic și progresist. Ar putea însemna o subtilă și recomandabilă subminare a naționalismului în numele unui patriotism redefinit ad-hoc. Nu vreau să spun prin aceasta că orice homosexual este obligatoriu lipsit de patriotism sau că ar urmări să profaneze valorile poporului în care trăiește; dimpotrivă, au existat în istorie homosexuali care în momente foarte grave au demonstrat eroism, curaj, abnegație și devotament, calități care le-au lipsit multora dintre conaționalii lor heterosexuali. Astăzi, însă, homosexualitatea este redefinită ca un comportament normal, ca o opțiune între altele, în vederea întrebuințării ei în proiectul de redefinire totală a omului și culturii. Transformată într-o falsă normalitate, homosexualitatea este folosită nu doar  împotriva normalității, ci și împotriva homosexualilor, care sînt lipsiți de posibilitatea recuperării.
În acest proiect cosmopolit, componenta estică joacă un rol decisiv, de unde și importanța atribuită tinerilor frumoși și liberi. Pentru că natura estetică a unei realități poate fi disputată și odată cu ea, realitatea însăși: realitatea devine fluidă atunci cînd criteriul ei ultim devine frumusețea desprinsă de bine și de adevăr.
Videoclipul dedicat României cu ocazia Centenarului (https://www.youtube.com/watch?time_continue=216&v=Bta08vV_mSM)  prezintă formulări nefericite („...mari savanți români, precum stiloul, insulina, tratamentul antidiabetic”!), manifestă un triumfalism nejustificat care ignoră marile greutăți de ieri și de astăzi și transmite întregul mesaj printr-o voce potrivită pentru a impresiona mai degrabă participanții la mitingul de susținere a PSD din iunie 2018. Probabil că varianta de rezervă era vocea unui copil peltic volbind despe Lomânia. PSD-ul va rămîne întotdeauna surprinzător prin previzibilitatea lui.
Totuși, dincolo de caracterul superficial al videoclipului, impresia mea este că el a fost criticat și ridiculizat de media progresistă pentru că mesajul vorbește și despre rădăcini. Ce deranjează nu este atît modul lozincard și demagogic în care este descrisă România, ci referința la rădăcini. După cum știe orice utilizator de Rezistlan, rădăcinile României, dacă e să existe așa ceva, nu pot începe decît odată cu Mișcarea Rezist. Orice altă formă de rezistență, de pildă una organizată în numele identității și al rădăcinilor, nu poate fi pentru tabăra progresistă decît o falsificare a istoriei, o redefinire frauduloasă.
Există o forță politică, PSD, care se folosește de valorile identitare batjocorite de predecesorul său, PCR, pentru a rămîne în jocul politic; adversarul PSD-ului este format de un întreg curent politic și cultural de forțe care, direct sau indirect, asumă o atitudine antinațională, secularistă și anticreștină. Aceasta este oferta politică: nevoia noastră de integritate morală, viziune politică și curaj a primit un aviz negativ atît la Bruxelles, cît și la Washington. Cel mai probabil, și în Sinodul BOR. 
În definitiv, am fost pregătiți deja, încă de la începutul acestui an, printr-un poem recitat cu ocazia Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“ decernat în cadrul „Zilelor Mihai Eminescu“ de la Botoşani, cînd Medeea Iancu a recitat pe scenă un poem care a surprins publicul, complet neprevenit, în ciuda faptului că la eveniment erau prezenți și copii, prin violența versurilor ei:

„[...] Poemul despre viol eşti tu, Romînia, poemul despre hărţuire eşti tu, Romînia, poemul despre abuz
eşti tu, Romînia
Îţi introduc penisul meu lung şi negru în pîntec, Romînia
Mai ştii? Aplaudaţi. Aplaudaţi. Aplaudaţi…[...]”

Poezia recitată nu făcea parte din volumul premiat („un text care se dorea poetic, dar era, pur şi simplu, stupid-provocator şi dezonorant pentru autoare. Şi cu atât mai nepotrivit (e prea puţin spus!) într-un context solemn cum este Ziua Culturii Române şi a naşterii lui Eminescu.” http://www.romlit.ro/index.pl/ochiul_magic111111111111111111111111111110 .
Cu toate acestea, într-un articol întitulat „Poliția poeziei” („Poziția Poeziei” ar fi fost poate un titlu mai adecvat) din Dilema veche (https://dilemaveche.ro/sectiune/carte/articol/politia-poeziei), domnul Marius Chivu deplînge ipocrizia indignării cu care poemul a fost receptat de public și în presa literară (vezi neapărat și cele cîteva observații de la secțiunea de comentarii din subsolul articolului, precum și acest comentariu din România Literară: „Problema principală nu este nici măcar această confuzie, comisă deseori de literatura cu teză, ci că Manifest este o poezie scandalos de proastă. http://www.romlit.ro/index.pl/ochiul_magic111111111111111111111111111111?caut=medeea%20iancu).
Înainte de 1990, Radio Europa Liberă avea în grila de programe și două emisiuni creștine, Lumea creștină (de dezbatere și informare religioasă), respectiv Serviciul Religios (care transmitea slujba ortodoxă de duminică). Cu siguranță, lansarea de noi servicii de știri în România și Bulgaria (https://www.europalibera.org/a/29374681.html) nu are în vedere și rubrici creștine. Nu doar pentru că astăzi creștinismul se bucură de libertate religioasă în România, ci și pentru că lumea este alta. Oricît de util ar fi fost creștinismul în lupta împotriva ateismului materialist, el riscă astăzi, într-o lume spirituală și religioasă inclusiv în secularismul ei, să amenințe echilibrul delicat dintre zei.
„Discursul despre centenar a fost în majoritatea cazurilor previzibil, mizând pe retorica patriotardă”, ne informează un articol postat pe site-ul Europa Liberă (https://www.europalibera.org/a/o-s%C4%83rb%C4%83toare-ratat%C4%83/29625664.html). Și continuă:

„Au apărut puține cărți care să păstreze un ton ponderat și să analizeze lucid istoria României din 1918 încoace. Am reținut, astfel, un volum colectiv coordonat de Adrian Cioroianu, apoi cartea lui Ioan Stanomir La centenar: recitind secolul României Mari și cartea lui Lucian Boia De la Dacia antică la Marea Unire, de la Marea Unire la România de azi. Sunt însă cărți care ating un public restrâns; mai mare trecere au, din păcate, declarațiile sforăitoare ale unor personaje care apasă pe pedala naționalismului agresiv, cum ar fi actorul Dan Puric sau generalul Mircea Chelaru. Pentru ei, exaltarea „românismului” înseamnă totodată respingerea modernității și a valorilor europene.” (https://www.europalibera.org/a/o-s%C4%83rb%C4%83toare-ratat%C4%83/29625664.html)

În realitate, valorile europene, mai precis EUropene sînt cele care contestă cultura și valorile românești; cît despre „tonul ponderat” și „analiza lucidă a istoria României din 1918” care ar fi demonstrată de cartea lui Lucian Boia recomandată de semnatarul articolului de pe site-ul Europa Liberă, îi invit pe cititori să guste moderația elastică a gogoșilor lui Boia și sprinteneala de Coca-Cola a analizelor sale în recenzia lui Mircea Platon, „Dînd târcoale Marii Uniri de la 1918: cu donuts și soda pops”, Convorbiri Literare, noiembrie 2018, http://convorbiri-literare.ro/?p=10435
   Unii au dorit ca prin această sărbătoare să ne cerem scuze pentru Unire. Să o regretăm. Cum spunea Dan Puric, „Sărbătorirea Centenarului contravine direcției generale a politicii globalizante”. Dar celebrarea oficială, solemnă a unui eveniment fondator nu poate fi niciodată sinceră; ea implică PR, HR, marketing, brainstorming, chiar și la nivelul PSD-ului, oricît de neverosimilă ar fi această presupunere. În mod inevitabil, atmosfera organizării Centenarului nu poate fi lipsită de o senzație de fals, în ciuda entuziasmului popular autentic care s-a manifestat cu această ocazie. Dar cît de autentic a fost sentimentul tristeții și indignării față de această sărbătoare? De cît PR a fost nevoie pentru a-l face să pară autentic?   
 Radio Europa Liberă/Radio Libertatea își declară dedicarea pentru „responsabilitatea pe plan public și pentru a contracara informațiile false” (https://www.europalibera.org/a/29374681.html).
Exaltarea românismului este una dintre informațiile false combătute deocamdată de acest program de știri în numele libertății. Pînă cînd nu vom vedea că și înjosirea, coruperea, pervertirea românismului sînt „contracarate” cu egală indignare, ne putem aștepta ca știrile și informațiile false să prospere în continuare. 
Ori putem să ne dăm cu Rezistlan: am avea astfel avantajul nu doar de a combate informațiile false ale altora cu propriile noastre informații false, așa cum face toată lumea, ci am putea combate adevărul altora cu adevărul nostru. Am putea spune, de pildă, că omul nu trebuie să învie cîtă vreme este „pururi tînăr, înfășurat în pixeli”.