Cele două condiții ale revoluției: banii și minciuna

 

Revoluția are nevoie de bani tocmai pentru că este în dezacord cu realitatea. Falsa realitate se construiește, cea adevărată se recunoaște. Falsa realitate are nevoie de bani pentru că minciunile costă: „o examinare a rapoartelor financiare ale asociațiilor [pro-LGBT] a arătat că sume mari de bani au fost transferate de la instituții publice din străinătate.” (https://hotnews.ro/arestari-in-randul-memrilor-organizatiilor-lgbt-in-turcia-procurorii-le-au-denumit-operatiunea-familia-mea-este-in-siguranta-2348207). Totuși, o realitate mincinoasă, precum cea progresistă, se întemeiază și legitimează mai ușor atunci cînd există o realitate mincinoasă opusă, precum cea a naționalismului mistic. Fiecare realitate mincinoasă își dobîndește legitimitatea cu ajutorul banilor (naționaliștii revendicînd în acest sens o distribuție mai echitabilă a fondurilor în virtutea rolului important pe care îl joacă în proiectul revoluționar) și al minciunii (cea prin omisiune fiind  setată în mod prestabilit în cazul naționalismului mistic), care este folosită inclusiv pentru a justifica sau ascunde violența la care orice moment revoluționar ajunge în mod inevitabil.

  

Un celebru scriitor cere relaxarea comportamentului în biblioteci și în spațiile dedicate culturii

 

Scriitorul Marinică Aluighieri din comuna Beletre, județul Mălași, celebru prin premiile literare și bursele total nemeritate pe care le-a primit și care de altfel l-au determinat să se apuce de scris, reușind să realizeze pînă la urmă o operă sterilă, remarcabilă prin incoerență și stupiditate, a cerut recent ca bibliotecile și spațiile dedicate culturii (muzee, teatre, săli de spectacol, tîrguri de carte etc) să devină cu adevărat spații deschise, libere de bun simț și respect, în care toată lumea să se simtă binevenită, în special indivizii care nu au ce căuta acolo. Aluighieri susținea că așa cum cititorii pot intra într-un local cu o carte și pot citi în timp ce stau la masă și consumă diverse preparate, tot astfel abonații unei biblioteci și vizitatorii unui spațiu dedicat culturii pot veni cu o boxă de mare putere și cu un grătar, carne și cărbuni, elemente fundamentale capabile să transforme vizita respectivă într-o experiență umană integrală. Astfel, cititorul ar putea conștientiza tensiunea dintre etern și trecător mîncînd și ascultînd produse de valoare perisabilă în timp ce ar încerca să citească un text clasic, care l-ar pregăti pentru întîlnirea ultimă cu lucrările lui Aluighieri. 

Conform așteptărilor, propunerea i-a mai adus celebrului scriitor român un premiu de un milion de dolari din partea unei mari societăți filantropice occidentale, iar statul român, sensibil la dimensiunea culturală, a înzestrat deja bibliotecile și muzeele cu ustensilele de gătit și dispozitivele audio de mare putere, cărțile autorilor clasici fiind dezmembrate pentru a putea fi folosite mai ușor la aprins focul și pentru ștersul la fund, experiența reprezentînd, în opinia lui Aluighieri, un mod de participare la actul de creație superior simplei lecturi. Vocile celor care au pretins că propunerea lui M. Aluighieri nu este originală, fiind preluată și adaptată de la o altă celebritate similară, o dirijoare americană la fel de valoroasă (https://hotnews.ro/o-celebra-dirijoare-cere-relaxarea-etichetei-la-concertele-de-muzica-clasica-nu-mi-place-deloc-ideea-ca-nu-ai-voie-sa-aplauzi-sa-tusesti-sau-sa-bei-ceva-la-un-concert-2346967), originară dintr-o localitate de peste ocean înfrățită cu Beletre prin valorile comune împărtășite, precum ostilitatea față de cultura autentică, care-l poate ajuta pe om să dobîndească criteriile de valoare indispensabile formării caracterului moral, nu s-au mai auzit din cauza plescăiturilor, rîgîielilor, ronțăielilor, hăhăielilor care reprezintă noua cultură. După cum ne asigură oamenii ei celebri, artiștii fiecărei noi epoci au fost la rîndul lor percepuți inițial ca niște rebeli: în definitiv, Beethoven sau Brahms au făcut și ei lucruri noi la vremea lor, deci oricine face lucruri noi este cel puțin un nou Beethoven.

Întrucît valoarea actualei epoci, lipsită total de valoare tocmai pentru că este orientată în mod programatic împotriva valorii, este schimbarea, folosită ca pretext pentru anularea totală a intuiției și percepției oricărei valori reale din trecut sau prezent, orice individ mediocru, inept, escroc, revoluționar ori psihopat care pledează în favoarea schimbării este în mod necesar un om de valoare. Fiind un om de valoare, este automat și un om celebru, însă pentru că reprezintă o epocă lipsită de valoare, trebuie ca statutul lui de om de valoare să fie subliniat explicit prin atribute precum „cunoscutul”, „celebrul”, „expertul” etc. Evident, oamenii „de valoare” sunt solidari între ei în scopul asigurării prestigiului schimbării ca mijloc în distrugerea valorii și în instaurarea non-valorii. Unii oferă banii, ceilalți legitimitatea. 

„Celebra dirijoare” vorbește despre schimbarea pe care ar putea să o aducă o femeie președinte în Statele Unite: „Cu siguranță, în Statele Unite, este o provocare. Poate, dacă vom avea o femeie președinte, se vor schimba lucrurile, în cele din urmă. Dar cât timp va dura până vom ajunge acolo? Există ceva legat de femeile aflate în cele mai înalte poziții de conducere care îi face pe oameni să se simtă neliniștiți. Nu se simt în largul lor cu ideea. Dar cred că vom vedea o schimbare. Cel puțin, sper.” (https://hotnews.ro/o-celebra-dirijoare-cere-relaxarea-etichetei-la-concertele-de-muzica-clasica-nu-mi-place-deloc-ideea-ca-nu-ai-voie-sa-aplauzi-sa-tusesti-sau-sa-bei-ceva-la-un-concert-2346967). Să înțelegem că „celebra dirijoare” s-ar simți liniștită dacă oricare dintre politicienele conservatoare precum Tulsi Gabbard, Kristi Noem, Pam Bondi, Karoline Leavitt, Marjorie Taylor Greene sau Anna Paulina Luna ar deveni președinte? Nu m-ar surprinde dacă simplul gînd la o astfel de posibilitate i-ar produce celebrei dirijoare un atac de panică. Celebra dirijoare se gîndea cel mai probabil la o femeie adevărată. Pentru un progresist, o femeie adevărată este una care nu poate răspunde la întrebarea „ce este o femeie?”; este o femeie care susține avortul ca drept al omului, este o femeie precum Michelle Obama, Kamala Harris, Alexandria Ocasio-Cortez, Susan Rice și oricare dintre feministele și lesbienele (https://msmagazine.com/2025/01/28/progressive-democrat-feminist-women-new-freshman-congress-house-senate/) care conduc revoluția împotriva realității cu ajutorul Partidului Democrat pe care-l controlează în totalitate.

„Celebra dirijoare” recunoaște însă că nu orice schimbare este bună. Schimbarea care întrerupe schimbarea revoluționară este o schimbare rea: „Am fost cu adevărat șocată de cât de repede s-au schimbat lucrurile în America. Dar, în același timp, m-a inspirat foarte mult felul în care familia Obama și oamenii din jurul ei au reușit să le ofere oamenilor puterea de a-și controla propriile vieți și de a-și lua propriile decizii. Așa că văd ambele fațete. În momentul de față, sunt tristă pentru America. Mă întristează faptul că oamenii pot fi atât de răi. Nu am mai întâlnit în viața mea un asemenea nivel de răutate din partea oamenilor, așa cum vedem acum. În același timp, am văzut și cât de extraordinar de solidari și de capabili pot fi în a-i ajuta pe ceilalți. Poate, cineva precum Obama ar putea schimba din nou lumea.”

Obama a încercat să-i ajute pe oameni să-și controleze propriile vieți controlîndu-le el mai întîi, atunci cînd a încercat să anuleze alegerile din 2016 inventînd influența rusească (https://www.youtube.com/watch?v=0wEHFcK75rg). Este adevărat că Obama a încercat să schimbe lumea și chiar era pe punctul de a reuși, însă doar prin decizii care anulau democrația și dreptul oamenilor de a lua propriile decizii în legătură cu propriile lor vieți. 

Cînd revoluționarul de stînga sau de dreapta vorbește despre solidaritate și ajutorul acordat celorlalți, el are în vedere autoritatea sa de a decide în locul celorlalți, de a le spune cum și ce trebuie să aleagă ori să respingă. Deși aceste decizii contrazic bunul simț elementar, revoluționarul, care este întotdeauna prezentat de mediul revoluționar ca o persoană de încredere în virtutea autorității sale oferite de sistem în ciuda oricărei realizări veritabile, promite împlinirea umană prin eliberarea față de constrîngerile de bun simț determinate de reguli de comportament și principii morale întemeiate pe definiții reale, doar pentru a impune noile sale reguli, definiții și principii corecte politic. 

 

Sufletul nebun și virtuțile de hambar

 

Deși intelectualii de dreapta/conservatori/naționaliști pretind că gîndesc în acord cu tradiția clasică, în realitate aceștia acționează împotriva ei, împiedicîndu-și victimele să dobîndească maturitatea gîndirii demonstrată prin responsabilitate și discernămînt. De pildă, potrivit criteriilor eticii clasice, votul pentru Călin Georgescu a fost la fel de iresponsabil și de lipsit de discernămînt precum votul pro-european, însă intelectualii naționaliști din România îl consideră legitim moral doar pentru că a reprezentat alegerea poporului și extrag din anularea lui atît dovada acestei legitimități, cît și dovada ilegitimității grupului opus.

Intelectualii populiști de dreapta și de stînga acționează în același mod și cu același scop precum intelectualii globaliști de dreapta și de stînga, cu diferența că monopolul asupra virtuților cardinale (spiritul de prevedere, dreptatea, curajul și stăpînirea de sine) și asupra celor teologice (credința, nădejdea și iubirea) este rezervat de populiști „poporului”/„neamului” (sau clasei muncitoare și minorităților, în cazul populiștilor de stînga), în timp ce globaliștii consideră că acest monopol îi aparține societății civile (care include minoritățile pentru globaliștii de stînga, minorități îmbogățite recent prin categoria mamelor/femeilor infanticide precum Lindsay Clancy). Scopul acestor intelectuali angajați în împiedicarea creșterii omului este de a-i face pe oameni să creadă că pot dobîndi responsabilitate și discernămînt prin simpla afiliere la oricare dintre grupurile care pretind că dețin aceste două atribute de bază al conștiinței morale în virtutea unor elemente de simplă identificare formală: blugii sau costumul popular, spitalul sau catedrala, laptopul/smartphone-ul sau Crucea/icoana, Vestul sau Neamul.

Arhiepiscopul Fulton Sheen, a cărui canonizare este anunțată pentru 24 septembrie, observa că omul poate fi liber economic nu doar în măsura în care este plătit, ci și în măsura în care poate decide asupra activității sale și are un drept de proprietate asupra mijloacelor de producție („New Slavery”, https://www.cesj.org/wp-content/uploads/2014/12/Sheen_NewSlavery.pdf). Însă dacă sclavia economică este posibilă nu doar prin violență ori prin nașterea în această condiție, ci și în măsura în care omul acceptă siguranța economică renunțînd la responsabilitățile lui, după cum observa inimosul predicator catolic, atunci lucrul acesta este valabil și în privința libertății spirituale. De aceea concluzia sa mi se pare că ar trebui discutată din această perspectivă spirituală cu atît mai mult cu cît Sheen vede o legătură directă între cele două planuri, economic și spiritual, în sensul în care grija materială permite și demonstrează manifestarea celei spirituale: „The danger of the slave state disappears in ratio to the number of people who own property and admit its attendant responsibilities under God. They can call their souls their own because they own and administer something other than their souls. Thus, they are free.”

Poate că aceasta este o concluzie periculoasă pentru comunism, însă mi se pare că este poate chiar mai periculoasă pentru creștinism, fiind favorabilă mai mult capitalismului monopolist criticat sever în text de Fulton Sheen. Grija pentru suflet este favorizată sau asigurată de grija pentru altceva decît sufletul doar în cazul în care acest altceva este Dumnezeu și aproapele, mai puțin de grija pentru proprietate sau pentru mijloacele de producție. Sensul responsabilității spirituale este de fapt opus, grija pentru suflet în relație cu Dumnezeu prelungindu-se în grija pentru toți oamenii și pentru întreaga creație, inclusiv pentru bunurile deținute.

Nu se poate spune despre bogatul căruia i-a rodit țarina (Luca 12, 15-21) că nu se achita de responsabilitățile lui față de proprietate sau că nu avea grijă de sufletul său. Bogatul avea grijă de sufletul lui și, cu toate acestea, pilda evanghelică îl numește nebun, aphrōn, om fără minte. În ciuda libertății lui exterioare, bogatul își robise sufletul, închizîndu-l în hambarul nou chiar dinainte de a-l fi construit. Bogatul își pierde sufletul pentru că-l așază într-un loc impropriu sufletului, în cămările materiale sau spirituale ale autosuficienței, unde rodirea și creșterea sunt imposibile deși sunt promise de administratorii de dreapta și de stînga ai hambarelor de virtuți. Bogatul devenise nebun prin renunțarea la virtutea de bază, înțelepciunea practică, phronēsis, care avea să fie pusă în spiritualitatea creștină la baza atenției, vegherii și ocrotirii. Prevederea păstrează mintea curată așa cum stăpînirea de sine (cumpătarea sau moderația, sōphrosynē) păstrează curățenia trupului, fortifică voința și păzește mintea de ispita hybrisului, care amenință pe orice om în special în urma dobîndirii rapide a puterii, banilor sau succesului într-o anumită formă. Omul culturii clasice ar fi înțeles morala pildei mai ușor decît creștinii care intonează astăzi versetul „Bogații au sărăcit și au flămînzit, iar cei ce-L caută pe Domnul nu se vor lipsi de tot binele” (Ps. 33, 10) fără să acorde atenție naturii acestui bine: dacă toată bogăția noastră are nevoie de spații de depozitare, inclusiv virtuale, atunci trebuie să ne așteptăm ca sufletele să ne fie scoase din aceste anticamere ale iadului și duse în locul potrivit stării lor de cădere.

De fapt, virtuțile sunt separate de adevăratul bine pentru a deveni înmagazinabile pentru a fi apoi administrate de gestionarii de suflete. Un astfel de bine falsificat i-a cuprins sufletul bogatului nebun și l-a înnebunit și mai tare. Nebunul este înnebunit nu doar de viciu, ci și de virtuți, precum, de pildă, de virtuțile de hambar. Cunoscuta observație a lui Chesterton este confirmată de scopurile și programul de viață ale omului de astăzi cu atît mai mult cu cît acesta este mai dedicat uneia dintre pozițiile ideologice dominante: „Lumea modernă este plină de vechile virtuți creștine, care au luat-o razna. Au luat-o razna pentru că au fost izolate una de alta și fiecare rătăcește de una singură.” (G. K. Chesterton, Ortodoxia: o filozofie personală, Humanitas, 2008, p. 35, vezi pasajul pe larg în original la https://www.ccel.org/ccel/chesterton/orthodoxy.vi.html). Adevărul desprins de milă, iubirea de adevăr, binele de adevăr și adevărul de bine, fiecare cale fiind adevărată și fiecare adevăr fiind relativ la modul de viață care ne convine: aceasta este propunerea lumii, iar ea este preluată și adaptată în funcție de raportul dintre cerere și ofertă de liderii de grupuri seculare sau religioase (precum BOR), globaliste sau naționaliste. Preocuparea creștinismului din trecut de a integra viziunea moralei clasice în ordinea creștină determinată de statutul și lucrarea lui Hristos în calitate de Cale, Adevăr și Viață (vezi la Ierotheos de Nafpaktos, Pedagogia lui Dumnezeu, Sophia, 2021, p. 17-19) este complet anulată în România prin contribuția clerului din noua BOR și a intelectualilor care reduc creștinismul fie la o cale spre civilizația superioară din viitor sau la cea din trecut, fie la un sistem psihoterapeutic.    

Cine nu caută adevăratul bine pierde tot binele. Iar pentru a putea căuta adevăratul bine trebuie să fim capabili să-l urmăm. Această capacitate de urmare a binelui este asigurată de virtuțile cardinale, în timp ce recunoașterea lui ca persoană, nu doar ca valoare morală fundamentală, este asigurată de virtuțile teologice. Călăuzele rătăcirii pretind în schimb că există un hambar inepuizabil de virtuți, imediat accesibil, iar dubla asigurare că oricine are încredere în ei este scutit de efortul moral și intelectual al exersării virtuților și totodată că accesul le este rezervat doar celor care gîndesc la fel ca acești îndrumători face ca aceste cuști de suflete să arate ca niște tezaure irezistibile de virtuți.        

Sufletul îi era în siguranță, considera bogatul: nu mai trebuia să vegheze și să fie atent la ce se întîmpla în afara lui. Nici măcar nu mai putea vedea că era deja scos din sine, din fire. Nebunia, aphrōn, îl împiedica pe bogat să vadă că de fapt tocmai în acest loc atît de sigur, în noile hambare, sufletul îi era cel mai expus, fiind scos în afara lui, desprins de condițiile vieții și adus într-un loc mortal. Vegherea, atenția, supravegherea presupuse de virtutea prevederii sunt indispensabile în spiritualitatea creștină tocmai pentru că sufletul își poate părăsi cu atît ușurință locul său, pentru că poate ieși din sine, ieșindu-și astfel din fire. Sufletul se pierde pe sine cînd își pierde locul, ajungînd într-un hambar material ori spiritual înainte de a fi dus în iad.

Într-o cultură clasică ori într-una creștină, succesul pe cît de rapid, pe atît de inexplicabil al lui Călin Georgescu ar fi fost privit cu prudență, așa cum ar fi fost privită orice noutate promițătoare de care nu a mai auzit nimeni. Dincolo de faptul că implicarea PNL în favoarea lui Georgescu în alegerile prezidențiale din 2024 în vederea eliminării unor candidați incomozi a fost demonstrată încă din decembrie 2024 (https://snoop.ro/anaf-a-descoperit-ca-pnl-a-platit-o-campanie-care-l-a-promovat-masiv-pe-calin-georgescu-pe-tiktok/, vezi și la https://snoop.ro/campania-pnl-de-pe-tiktok-ajunsa-sa-l-sustina-pe-georgescu-a-fost-ideea-lui-rares-bogdan-am-stiut-dar-de-online-nu-m-am-ocupat-eu/), încrederea cu care Georgescu a fost susținut de-atunci pînă în prezent în ciuda afirmațiilor mistico-poetice pe care le face cu pretenția că exprimă adevăruri empirice incontestabile confirmă atît imaturitatea și iresponsabilitatea electoratului naționalist/suveranist, cît și lipsa de scrupule a lui Georgescu și a dreptei naționaliste care nu doar abuzează de lipsa de minte a oamenilor pe care pretind că-i iubesc, dar identifică nebunia (aphrōn) acestor oameni cu manifestarea virtuților clasice exact în timp ce fac apologia educației clasice. Fiind lipsite de pre-vedere, victimele acestor escroci nu pot pricepe însă că zîmbetul încrezător al lui Georgescu și postările nebunești ale călăuzitorilor naționaliști nu le vor putea ajuta să rămînă în hambarul virtuților neamului chiar dacă Dumnezeu are rezervat acolo un raft special.