marți, 24 februarie 2026

Despre dispariția neamului nostru

 

Cineva îmi cere să explic ce înseamnă că am dispărut ca neam, așa cum afirmam într-o postare anterioară, și dorește să știe dacă sunt de părere că această dispariție este ireversibilă.

Un neam dispare atunci cînd membrii lui nu mai sunt legați de o conștiință comună nu doar etnică, ci și religioasă, culturală și istorică a trecutului. Fără cele trei dimensiuni culturale (vezi https://europeanconservative.com/articles/analysis/on-remigration-and-the-question-of-belonging-in-europe/, un text în care autorul propune naționalismul etnocultural ca pe o soluție care depășește în mod fertil impasul produs de opoziția dintre naționalismul civic și cel etnic, dar care pentru noi vine la fel de tîrziu cum a venit descoperirea penicilinei pentru victimele gripei spaniole), conștiința etnică singură nu poate asigura formarea unui neam și cel mai probabil nici măcar a unui trib, ci, cel mult, a unei gloate violente și incoerente precum mulțimea care se consideră suveranistă. De fapt, ironia este că tocmai refuzul misionarilor naționalismului mai vechi și mai nou de a recunoaște superioritatea celor trei dimensiuni în fața celei etnice este una din cauzele dispariției neamului pe care voiau să-l salveze. 

Această conștiință comună a trecutului în toate dimensiunile ei reprezintă solul în care cresc identitățile personale ale celor care fac parte din neam și ea determină un anumit tip de relații între ei. Aceste relații sunt diferite prin natura lor atît de relațiile dezvoltate într-o comunitate civică, care asigură identități civice fluide, inspirate de obiective ideologice imediate, cît și de relațiile de tip tribal dintr-o comunitate determinată etnic în primul rînd. „Neamul” afirmat de suveranismul și naționalismul actual este o imitație ratată a neamului original, o încercare cu atît mai agresivă cu cît este mai conștientă de falsitatea ei și care confirmă tocmai dispariția neamului pe care pretinde că-l reprezintă.

În privința ireversibilității dispariției neamului nostru:

Nu consider că neamul nostru a dispărut în sensul în care a devenit invizibil sau în sensul unei retrageri sau diminuări temporare, ci în sensul în care a murit. Moartea lui este confirmată de fiecare român pe care-l întîlnim și, în măsura în care nu ne-am înstrăinat complet, ar trebui să o simțim în noi de fiecare dată cînd ne întîlnim cu noi înșine. Neamul nu există în afara membrilor lui și de aceea nu moare în afara lor. El moare în noi iar noi îl purtăm mort în noi.

Timp de două mii de ani, neamul nostru a trăit în fiecare român și fiecare român îl purta viu în el, ca pe o binecuvîntare. De-acum înainte, îl vom purta mort în noi, ca pe un blestem, pînă la nașterea, nu foarte îndepărtată, a ultimului român. 

 

Trans-personalitatea ecologică și rolul ei

 

Educația pentru mediu din școală nu este singurul mijloc de manipulare eco-psihologică (https://www.frontiersin.org/journals/education/articles/10.3389/feduc.2025.1657999/full). Conceptul de identitate ecologică este plantat în școală și ajutat să se dezvolte prin presiunea socială exercitată de rețelele de socializare, mass-media și industria de film. Aparent, acesta ar părea un lucru bun în măsura în care servește cultivării unei responsabilități pentru natură. Sunt însă motive să presupunem că el este folosit de fapt în scopuri politice întunecate, legate mai puțin de preocuparea pentru mediu și mai mult de îngrijorarea pentru gestionarea resurselor în condițiile actualei populații a lumii. Cred că ar trebui să avem în vedere un astfel de program malefic cu atît mai mult cu cît cel puțin în Occident, acolo unde conștiința ecologică a fost dezvoltată mai devreme decît la noi și cu seriozitatea lor caracteristică, conștiința ecologică se manifestă deja prin sentimentul de eco-vină (Eco-Guilt) și printr-o anxietate ecologică (Eco-Anxiety) întreținute constant și cu abilitate.

Din filmele eco-apocaliptice care exploatează această nouă trans-personalitate ecologică (noutatea fiind susținută oportunist și în cadrul noii BOR prin diverse intervenții genetice asupra înțelegerii patristice a persoanei), am descoperit trei scenarii de bază: 1.) o categorie privilegiată abandonează planeta muribundă și colonizează o planetă străină prielnică vieții; 2.) o mînă de norocoși supraviețuiesc unui dezastru planetar, iar Pămîntul se resetează singur; 3.) o categorie privilegiată reduce sistematic marea masă a populației sub diferite pretexte, inclusiv prin expedierea ei spre pretinse destinații galactice fericite, doar pentru a-și asigura o viață altfel tot mai precară pe Pămînt.

Pînă acum nu am întîlnit scenariul în care populația este convinsă să se sinucidă pentru binele mai mare al unora care ar merita mai mult să trăiască decît, să spunem, cei care nu muncesc. Sau care au un handicap fizic sau mintal. Sau care nu sunt puri dintr-un anumit punct de vedere. Asocierea sfîrșitului lumii cu propriul sfîrșit (https://pubmed.ncbi.nlm.nih.gov/35969891/) și „umanizarea” eutanasiei și a sinuciderii asistate ca formă de responsabilitate și iubire față de cei din jur poate că ar trebui să ne facă să avem în vederea tocmai acest al patrulea scenariu.       

 

Gîndul de zi (298)

 

Comunismul, care este o viziune occidentală, ar fi funcționat mai bine în Vest și s-a potrivit mult mai bine în China decît în Rusia și în țările est-europene. Occidentul și China au în comun aceeași viziune despre lume ca sistem sau mecanism. De aceea, sistemele, de la cele mecanice la cele instituționale, funcționează mai bine în Occident și în China decît în restul lumii.