Cînd duhul necurat revine în om

 

După cum ține să precizeze chiar Iisus, pilda de la Matei 12, 43-45 nu se referă doar la un individ, ci și la o întreagă generație ai cărei membri sunt solidari spiritual prin înstrăinarea lor colectivă de Dumnezeu. „Acest neam viclean” este înrudit prin viclenie (ponēros https://www.billmounce.com/greek-dictionary/poneros) cu cele opt duhuri viclene, termenul fiind întrebuințat și în rugăciunea Tatăl nostru cînd îi cerem lui Dumnezeu să ne izbăvească „de cel viclean”. În măsura în care viclenia specifică diavolului este adoptată de lumea în care trăim, cererea ar trebui să ne facă implicit atenți la faptul că trăim în această lume și că ne aflăm în pericolul de a-i împărtăși ospitalitatea  față de rău.

Duhul necurat revine în om cînd omul nu mai poate recunoaște răul – evident, din cauză că s-a lepădat de Dumnezeu. Sunt două situații în care diavolul se arată așa cum este: atunci cînd nu-l mai poate înșela pe om și atunci cînd omul este atît de înșelat încît nu-l mai poate recunoaște. Prima situație a apărut la începutul creștinismului. Cealaltă situație de-abia a început să se manifeste odată cu sfîrșitul creștinismului adus de neamul viclean din timpurile de acum.

 

O simplă observație (69)

 

În România, intelectualii societății deschise și-au impus Dumnezeul incluziv (opus celui creștin exclusiv, care ne poruncește în primul rînd să nu avem dumnezei străini, de unde și prudența sau rezerva creștinilor față de străini în general), patriarhul, președinții începînd cu Băsescu, au anulat referendumul pentru familia naturală, vinovată de înclinații nefirești spre închidere și, în general, au reușit să deschidă omul pentru a scoate din el toate lucrurile care îl închideau sau îl puteau închide, pentru că tocmai acestea îl făceau uman.  

 

Cultura morții ca parte a culturii răului

 

Pe măsură ce omenirea se apropie de faza apocaliptică a istoriei, răul devine tot mai evident. Dezvăluirea acestuia rămîne însă nesesizată de lumea care preferă să vadă doar realitatea care îi convine. Cînd omul trăiește în realitatea pe care și-a construit-o, nu doar că ignoră manifestarea răului, dar ajunge chiar să-i atribuie calități pozitive.

Felul în care două cazuri recente de manifestare evidentă a răului au putut să fie prezentate în mediul progresist ca două situații în care autorii răului apar ca victime ar trebui, într-o lume normală, să reprezinte o confirmare clară a răului profund care susține, inspiră, cultivă și protejează mentalitatea progresistă. Mă refer la cazul lui Lindsay Clancy și la cel al lui Christa Pike. Lindsay Clancy este femeia care și-a ucis cei trei copii, unul în vîrstă de cinci ani, altul în vîrstă de trei și pe ultimul în vîrstă de opt luni. Christa Pike este autoarea unei crime oribile pentru care a fost condamnată la moarte, dar a cărei execuție a eșuat. Mass-media progresistă găsește însă justificări în ambele cazuri, revărsînd torente de empatie pentru criminale și nici un pic de compasiune pentru victime, celor două ucigașe fiindu-le găsite scuze (nebunie, iresponsabilitate, traume) în scopul evident al transformării lor în justificări (ca autoapărare) așa cum este folosită depresia post-partum pentru Clancy și traumele din copilărie pentru Pike.

În România, ambele cazuri sunt prezentate în acord cu perspectiva progresistă globală, Clancy apărînd ca o mamă oarecare, dedicată copiilor, dovadă că le făcea poze (https://totuldespremame.ro/tu-mama/lumea-in-care-traim/cum-a-ajuns-lindsay-clancy-considerata-de-apropiati-o-mama-foarte-buna-sa-si-stranguleze-copiii-ce-arata-cazul-despre-psihoza-postpartum) iar Pike ca o victimă a traumelor din copilărie (https://hotnews.ro/tennessee-executa-miercuri-o-femeie-pentru-prima-oara-in-ultimele-doua-secole-crima-comisa-acum-30-de-ani-de-christa-pike-2362077) suferințele lui Pike fiind descrise pe larg în timp ce detaliile unei crime de o cruzime inimaginabilă și cu implicații satanice sunt menționate grăbit prin amintirea „caracterul[ui]  macabru al crimei, în cadrul căreia ucigașii au tăiat forma unei pentagrame pe pieptul victimei și au luat o bucată din craniul acesteia ca suvenir al masacrului” (https://hotnews.ro/tennessee-executa-miercuri-o-femeie-pentru-prima-oara-in-ultimele-doua-secole-crima-comisa-acum-30-de-ani-de-christa-pike-2362077). Iată o descriere ceva mai amplă a felului în care au decurs lucrurile:

 

„[Colleen] Slemmer a fost atacată de Pike și Shipp [Tadaryl Shipp, prietenul lui Pike], în timp ce Peterson a stat de pază. Conform mărturiilor din instanță, timp de 30 de minute, Pike și Shipp au batjocorit-o, au lovit-o și au tăiat-o pe Slemmer. În timpul atacului, Slemmer a implorat să fie lăsată în viață. Shipp a folosit un cutter pentru a-i cresta o pentagramă pe piept în timp ce aceasta era încă în viață, iar Pike a folosit un satâr de măcelărie. În cele din urmă, Pike i-a zdrobit în mod repetat craniul lui Slemmer cu o bucată mare de asfalt, provocându-i moartea prin leziuni cerebrale. Pike a păstrat un fragment din craniul lui Slemmer, cu care se lăuda, povestind cum a intrat în posesia lui.” (https://en.wikipedia.org/wiki/Christa_Pike, traducere cu google translate).

 

Un jurat a descris-o pe Pike prin cuvintele: „are o față de înger și o inimă de demon” (https://www.willkern.com/pike.html). Descrierea trebuie luată la propriu: Pike și prietenul ei, Tadaryl Shipp, se ocupau deja de ocultism și de închinarea la diavol.

Aflînd că Pike o acuză că încearcă să-i seducă prietenul, Slemmer a negat. Atunci „Pike s-a înfuriat și a lovit-o cu genunchiul în față. A scos satârul și i-a tăiat stomacul domnișoarei Slemmer, apoi Shipp a sărit și a tăiat-o peste piept. Victima a implorat-o să se oprească, dar strigătele ei au fost ignorate. Cutterul a fost scos, iar cei trei au torturat-o pe domnișoara Slemmer timp de 30 până la 40 de minute, înjunghiind-o și lovind-o de sute de ori. În cele din urmă, cei trei s-au plictisit să taie, așa că Pike și prietenul ei Shipp au imobilizat-o și i-au crestat o pentagramă – semnul diavolului – în piept cu satârul de măcelărie.

Victima era încă în viață.

După aceasta, Pike a ridicat o bucată de asfalt și i-a zdrobit capul fetei, lovind-o în mod repetat. Și, în cele din urmă, după o oră de tortură, ea a murit. Pike s-a aplecat, a scos o bucată din craniul ei din gaura căscată în capul acesteia și a pus fragmentul îmbibat de sânge în buzunarul gecii sale.

Cei trei au fost arestați în decurs de 36 de ore. Pike le povestise prietenilor și le arătase fragmentul de craniu. Poliția a verificat și registrul de evidență al școlii, observând că cei patru plecaseră împreună, dar se întorseseră doar trei. Poliția i-a dus pe cei trei la audiere. Camera lui Shipp a fost percheziționată, fiind găsite o Biblie satanică și un altar. În urma percheziționării jachetei lui Pike, a fost descoperit fragmentul din craniul domnișoarei Slemmer.” (https://www.willkern.com/pike.html, traducere cu google translate).

Satanismul joacă un rol evident mai pronunțat în această poveste decît eventualele traume din copilărie acuzate de Pike și reținute de societatea progresistă. În ce măsură acesta este un factor direct demonstrabil și în cazul lui Clancy nu știm deocamdată (deși dacă este adevărată, mărturia potrivit căreia a acționat la comanda unei voci masculine care o stăpînea total permite o astfel de explicație), însă ce știm cu siguranță este că lumea de astăzi, atît în partea seculară, cît și în cea care se pretinde creștină, este total incapabilă să recunoască lucrarea celui rău și să vadă în aceste acte de o răutate aparte o manifestare a unui rău care nu poate fi explicat și cu atît mai puțin eliminat prin metodele progresiste de exorcizare (DEI, BLM, feminism, cultură și conștiință civică etc).

Faptul acesta este în egală măsură valabil și în cazul celor care se identifică ca naționaliști, creștini, tradiționaliști etc. Ei nu sunt așa din convingere, ci pentru că aceasta li s-a părut că ar fi identitatea mai convenabilă pentru că mai accesibilă. Identitatea lor este în realitate asigurată de grup și ea este modificată și adaptată de spiritul grupului, ceea ce face ca instinctul grupului să-i ceară supunere inclusiv creatorului grupului, cerîndu-i să-i respecte convingerile impersonale. Fenomenul poate fi observat pe pagina de facebook a unui intelectual conservator care a început prin a apăra normalitatea și pare să sfîrșească prin a se apăra de susținătorii săi, entuziasmați de haosul revoluționar din Franța și nerăbdători să intoneze Marseilleza.

După cum observam în postarea anterioară, partea bună a sfîrșitului este că te determină să privești înainte. Sfîrșitul nu devine însă interesant prin această constrîngere. Sfîrșitul însuși rămîne în urmă chiar în timp ce se desfășoară. Ceea ce urmează după sfîrșit nu este undeva în continuarea sfîrșitului, ci se află în afara sfîrșitului. Ceea ce urmează este legat de începutul pe care răul a încercat să-l stăpînească. Desigur, pentru rău nu mai urmează nimic și de aceea sfîrșitul este o veste atît de proastă pentru ordinea răului. Din același motiv el este atît de temut de spiritul progresist, care nu poate aspira decît la o amînare a sfîrșitului, la o suspendare nesfîrșită a sfîrșitului produsă de legile evoluției. Din această teamă și speranță deviantă a progresismului se naște cultura morții ca formă de participare la moartea veșnică. Prezentarea lui Pike și Clancy în ipostaze favorabile, de femei care nu sunt rele, ci suferinde și în nevoie de ajutor (în timp ce fotografia lui Colleen Slemmer https://en.wikipedia.org/wiki/File:Colleen_Slemmer.jpg  nu apare nicăieri, iar fotografiile cu copiii lui Clancy https://en.wikipedia.org/wiki/Killing_of_the_Clancy_children#/media/File:Clancy_children.jpg apar mai frecvent cu mama ucigașă în cadru, ca un semn al devotamentului ei incontestabil pentru copiii săi) este o modalitate tipică de promovare a culturii răului care stăpînește această lume. Mai devreme sau mai tîrziu, dar întotdeauna în apropierea sfîrșitului, fețele oamenilor ajung să semene cu inimile lor.