Simțul sufletului

 

Oamenii cu suflet (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2026/02/oameni-cu-suflet.html) identifică existența sau prezența sufletului în funcție de ce simt ei. Oamenii cu suflet au un simț special, simțul sufletului. Asemenea cîinilor și altor animale de companie, ei simt cine are suflet și cine nu. Dacă le spui că raportarea lor la suflet este greșită într-un mod foarte periculos pentru ei, te ignoră după ce în prealabil te-au clasificat drept un om lipsit de suflet. Ei sunt de altfel hotărîți să ignore și creștinismul dacă îndrăznește să le contrazică sentimentele. Dar acest lucru este exclus în noua ortodoxie românească, care, de cînd a fost redefinită de Patapievici ca „un mod de a fi, un fel de a simți și de a te mișca, un mod de a răspîndi și unul de a primi miresmele, un mod de a fi în legătură cu lumea” (Politice, 2002, p. 227), se acomodează cu toate modurile de simțire ale oamenilor.

De fapt, după cum sugeram și în textul postat anterior, oamenii cu suflet pot ajunge în situația de a-și împuțina sufletul atunci cînd îl reduc la un organ de simțire. În realitate, sentimentalismul este o afecțiune a sufletului la fel ca nepăsarea cronică și ambele boli pot fi cu ușurință folosite de cel rău, după cum o demonstrează confruntările dintre taberele de diferite orientări ideologice, diferențe corespunzătoare unor moduri specifice de a simți lumea.

În condițiile în care preoțimea și ierarhia ortodoxă nu intervin pentru a lămuri confuziile grave pe care sunt întemeiate convingerile religioase ale credincioșilor, nu este de mirare că în dialogurile directe și în cele din online, oamenii se încurajează reciproc să-și pună sufletul în pericol fie doar și prin atrofierea lui. Ironia tragică este că tocmai oamenii care par cei mai sufletiști sunt de fapt cei mai înclinați să-și pună în pericol propriul suflet și pe cel al altora pentru lucruri cu totul inferioare, dar care sunt transformate în lucruri superioare prin acest împrumut sufletesc deosebit de riscant.

 

Oameni cu suflet

 

Unii oameni au suflet, alții nu. Doar oamenii cu suflet știu exact care sunt oamenii cu suflet și cei fără suflet, dar putem presupune că oamenii cu suflet sunt în general oamenii cu sentimente frumoase și delicate. Ei au aceste sentimente doar față de lucrurile și ființele frumoase și delicate, de obicei neajutorate și cu siguranță nevinovate. Pentru oamenii cu suflet, toate ființele frumoase și delicate, neajutorate și nevinovate, de la păsări și flori la căței și pisicuțe și de la bebeluși și bătrîni singuri la îngerași, au suflet. Chiar și unii adulți au suflet în măsura în care au sentimente frumoase și delicate față de lucrurile și ființele frumoase și delicate, neajutorate și nevinovate, în timp ce nu au nicio milă față de lucrurile și ființele lipsite de suflet, rele, nepăsătoare și egoiste. 

Din fericire, lumea românească este o lume plină cu oameni cu suflet și cel mai probabil așa își explică ei motivul pentru care Dumnezeu amînă sfîrșitul. Întrucît noii ortodocși din România au mai mult suflet decît heterodocșii și decît vechii ortodocși, nimeni nu este atît de lipsit de suflet încît să le spună celor care nu au decît aiureli în cap că omul nu este chemat să aibă grijă de animale pentru că animalele ar avea suflet, ci pentru că omul are unul. Și de aceea, doar omul poate să răspundă, pentru ce a făcut cu el și cu cei pe care i-a avut în grijă, pe unii doar pentru că i-a întîlnit la un moment dat, cu propriul lui suflet.

 

Salvarea tehnoreligioasă

 

Nu găsim oameni reali în viața reală pentru că ei există cu adevărat doar în mediul online, acolo unde fiecare dintre noi este un supererou în virtutea superputerilor noastre demonstrate prin like-uri, emoji și blocări.

De-abia cînd cineva are ceva de apărat se vede omul din el. Cu cît ceea ce este apărat este mai valoros, cu atît omul care îl apără este mai mare. Nicăieri nu este acest om mai mare, deci mai vizibil, decît pe rețelele de socializare, acolo unde își apără sufletul său depersonalizat, care se regăsește și se salvează în sufletul mare al naturii (revelat de peisajele naturale și de privirea cățelușilor, copilașilor și a altor îngerași), al neamului absolut sau în cel al societății civile. În absența internetului, acestei lucrări spirituale tehnoreligioase i-ar fi lipsit confirmările încurajatoare și individul s-ar fi pierdut în izolarea ignorată sau evitată de ceilalți a propriei demențe. 

Cea mai cruntă tortură în iad constă în suspendarea accesului la internet, rezervat doar oamenilor buni ca noi din raiul virtual la care suntem de altfel conectați și pe care-l accesăm încă din această viață supereroică.