Ce alegem?

 

În momentul de față, nici unul dintre candidații la funcția de președinte al României nu corespunde celor zece criterii electorale recomandate de Patriarhie (https://basilica.ro/indreptarul-sfantului-sinod-al-bisericii-ortodoxe-romane-privind-anul-electoral/). Principalii candidați, Ciucă și Ciolacu, reprezintă două partide politice care au demonstrat timp de treizeci de ani că tot ce este omenesc le este străin – în măsura în care nu definim omenescul prin absența caracterului moral. În schimb, outsiderii Simion și Lasconi își revendică o poziție morală, ceea ce ar putea însemna că ar avea capacitatea și voința de a acorda prioritate omului, lucru care nu știu dacă s-a mai întîmplat în politica românească de la Cuza încoace. Însă tocmai aici este mai problema, în sensul că ambii candidați, Simion și Lasconi, au o înțelegere particulară a omului, care nu reflectă viziunea creștină despre om (și, aș spune, nici măcar viziunea liberalismului clasic). Pentru Simion, omul pare definit mai degrabă de Omul de Dristor, Homo Dristorius, care deși există în realitate, cu greu s-ar putea spune că reprezintă un model de împlinire umană. Pentru Lasconi, însă, omul este Homo Lasconiensis, adică omul este orice vrea omul să fie, lucru realizabil mai ales dacă are banii lui Bolojan (alegerea ei, dar și a lui Ciucă pentru funcția de prim-ministru) sau dacă este suficient de infantilizat prin efortul comun al noului sistem de educație, al noii familii românești și al noii ortodoxii din România.

Pentru Ciucă și Ciolacu, omul reprezintă un mijloc pentru făcut bani și putere. Pentru Simion și Lasconi, banii și puterea sunt mijloace pentru a face un anumit tip de om. Recomandarea Patriarhiei nu ne spune ce putem face în această situație, în care nici unul dintre candidați nu reprezintă o poziție creștină.

Lucruri de căpătîi

 

Dicționarul nu ne arată doar lucruri de căpătîi despre limbă, ci, în primul rînd, ne dezvăluie natura de căpătîi a limbii. Într-o lume care caută întemeierea, fundația, așezarea, stabilitatea, toate cuvintele sunt cuvinte de căpătîi. Această lume nu mai există. Ea a fost înlocuită cu o lume des-căpătuită, o lume fără căpătîi pentru că este fără cap. Ea este produsă de omul care nu mai simte nevoia de a se întemeia, ci de a curge, de a se scurge prin viață. Omul ajunge să prefere curgerea pentru că a fost făcut de liderii lui spirituali să o confunde cu libertatea, iar statornicia cu ratarea. 

Liderii noștri spirituali, elita intelectuală ortodoxă și clerul educat, au fost destul de iscusiți pentru a ascunde faptul că această libertate nu era decît una de consum, nu una împlinitoare, o libertate care ne transforma din sclavi ai Partidului în sclavi ai Pieței, ai capitalismului global. Cum îmi spunea un localnic dintr-un sat de pe lîngă Târgu Lăpuș cu vreo două săptămîni în urmă, „oamenii s-au schimbat și la țară după ce le-a intrat coca-cola în cap”. Observația moroșanului este mai profundă decît cea prin care Pruteanu deplîngea cocacolizarea limbii române: coca-cola îl schimbă pe om chiar dacă el rămîne aparent un autohton, iar cuvintele lui își pierd tăria, devin gazoase, chiar dacă rămîn formal românești. Într-o realitate carbogazoasă, cuvintele și gîndurile noastre sunt expuse unei presiuni constante care împiedică intenția de întemeiere în primul rînd. Noua ortodoxie românească are aromă de coca-cola, altfel nu ar mai fi consumată de nimeni.

 

*

 

Căpătîiul este un element de susținere și protecție. Poate fi o grindă, o piatră sau o pernă. Poate fi o carte (cărți de căpătîi) sau poate fi un alt om: doar oamenii căsătoriți sunt oameni cu căpătîi, iar asta face din necăsătorit un om fără căpătîi. Nu te poți așeza dacă nu ai un căpătîi, iar oamenii fără căpătîi sunt oameni neașezați. Căpătîiul ne dezvăluie astfel așezarea ca o dimensiune de căpătîi a existenței umane.

 

*

 

Lucruri de căpătîi sunt toate lucrurile care nu se pot strica, care nu se pot pierde, care nu se pot uita chiar dacă le-am lăsat să se strice, să se piardă, să se uite, chiar dacă le-am stricat, pierdut sau uitat, cu gîndul și cu fapta, sunt toate la locul lor, așezate pe crucea de la căpătîi, așteptîndu-ne.