Gîndul de zi (334)

 

Întrucît societatea globală a eliminat și înlocuit lumea, condiția integrării în societatea de astăzi este renunțarea la nevoia de lume.

 

Despre viziunea revoluționară (14): conștiința revoluționară

 

Înainte de a ajunge la maturitatea marcată printr-un program ideologic declarat (cum se întîmplă în România în cazul segmentului progresist), conștiința revoluționară ia naștere și se dezvoltă prin impulsul sentimentului dublu al mulțumirii de sine și al nemulțumirii față de lume (situație în care s-a găsit pînă recent segmentul naționalist, care s-a apropiat rapid însă de maturizarea ideologică cu ajutorul intelectualilor naționaliști care au știut să speculeze eșecul axei bruxelleze a binelui de manipulare a alegerilor prezidențiale din 2024, eșec confirmat prin anularea lor). Acest sentiment dublu este de altfel specific psihologiei omului modern, care a secularizat atît mîntuirea (văzută ca formă individuală de împlinire de sine, înțelegere deviantă pe care o vedem recomandată inclusiv în noua BOR, chiar dacă aici ea este mai greu de recunoscut din cauza accesoriilor religioase cu care este împodobită), cît și damnarea (văzută ca eșec personal cauzat de ratarea profesională și/sau socială). 

Pentru că modernul este lipsit de un dincolo absolut, „mîntuirea” lui se realizează doar aici și acum și are nevoie de recunoașterea celor din jur. Notele, tatuajele, premiile, aprecierile, (auto)promovările, like-urile, tot ritualul modern al socializării au în primul rînd acest rol de recunoaștere publică a „mîntuirii” individului modern, satisfăcînd mulțumirea lui de sine prin confirmarea naturii sale de persoană aleasă, distinctă de masa anonimă. Orice întîrziere sau refuz explicit de recunoaștere a „mîntuirii” riscă să dezvolte revolta față de o lume care este considerată rea prin inferioritate intelectuală și/sau morală. Atunci cînd într-o societate modernă se dezvoltă un grup semnificativ de nemulțumiți, conștiința lor revoluționară se maturizează rapid iar revendicarea mîntuirii nu se mai poate realiza prin inimioare, ci doar prin violență (inițial discursivă, ca în orice scenariu revoluționar, dar care poate deveni oricînd și fizică).

Conștiința revoluționară nu poate ieși din acest cerc vicios: cu cît sentimentul  mulțumirii de sine este mai mare, cu atît nevoia individului de salvare de această lume și convingerea că el merită salvarea este mai mare și cu cît această convingere este mai puternică, cu atît capacitatea lumii de a o satisface este mai redusă întrucît nici măcar lumea modernă nu poate fi la fel de divină ca individul modern. Această imperfecțiune a lumii îl determină pe individul modern să condamne lumea ca rea nu pentru că se opune lui Dumnezeu, cum se întîmpla în creștinismul abandonat în primul rînd de noua BOR, ci pentru că se opune, fie doar și prin inferioritatea ei, individului auto-divinizat. Trăsătura negativă atribuită lumii împreună cu logica revoluționară a unei mîntuiri deviante îi unește pe fundamentaliștii religioși cu cei seculari, păstrîndu-i deopotrivă captivi în bucla modernă în timp ce le promite iluzia eliberării prin actul revoluționar.

   

O simplă observație (28)

 

Cînd voia să încurajeze pe unii dintre noi mai stîngaci în treburile gospodărești și în „lucrurile de la țară” (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2022/12/robert-frost-nevoia-de-te-pricepe-la.html), mama mea observa uneori, pentru a ne încuraja probabil: „Lucrul îți arată!” Prin această formulare, ea exprima credința omului tradițional în afinitatea dintre ordinea lumii și mintea omului, semnalînd totodată importanța atenției și ascultării în relația omului cu lumea.

Știința premodernă era contemplativă. În măsura în care îi arată ea lucrului, știința modernă este în mod inevitabil distructivă: fiind incapabilă să participe la procesul de dezvăluire a lumii, știința modernă obligă lucrul să arate altceva decît este făcut să arate și să fie.