Despre modelul omului

 

În timp ce anomaliile adversarului sunt identificate ca trăsături non-umane în scopul încurajării perceperii lui ca un mutant (vacciniștii și antivacciniștii se vedeau reciproc ca zombi în perioada pandemiei), anomaliile noastre sunt de regulă ignorate, iar atunci cînd ele devin atît de evidente încît nu mai pot fi ocolite ori ascunse, ele sunt explicate ca răni, traume sau oboseală.

Ideea purității propriului grup, împărtășită de cele două tabere dominante de astăzi, naționaliștii și progresiștii, duce în mod necesar la retragerea umanității grupului opus și la ignorarea corupției și degradării celui propriu. Naționaliștii inventariază și clasifică probele de umanitate aberantă ale progresiștilor la fel cum procedează și progresiștii cu naționaliștii (doar că progresiștii dispun în plus nu doar de aparența unei competențe sporite asigurată de stăpînirea unui jargon specializat, ci și de autoritatea conferită de clasele dominante), în timp ce ignoră deliberat nivelul cumplit de decădere intelectuală și morală al majorității susținătorilor naționalismului/suveranismului. Gestul recent al susținătorilor lui Georgescu prin care aceștia i-au aprins lumînări lui CTP (https://hotnews.ro/reactii-dupa-ce-sustinatorii-lui-calin-geogescu-au-aprins-lumanari-cu-initialele-lui-cristian-tudor-popescu-in-fata-arestului-central-2366191) chiar în ajunul duminicii dedicată iubirii vrăjmașilor demonstrează o stare de alienare extremă cu atît mai mult cu cît vine din partea unora care se declară creștini și care de altfel ceva mai devreme rostiseră rugăciunea Tatăl nostru (vezi și comentariile amuzate pe seama morții lui CTP invocate de participanții la acest ritual de magie neagră în filmulețul inclus în cadrul articolului). Chiar dacă CTP i-ar fi dorit moartea lui Georgescu, dacă naționaliștii ar fi fost creștini nu ar fi cerut același lucru pentru CTP. În realitate, nu doar că CTP nu-i dorise moartea lui Georgescu, ci arătase că tocmai susținătorii lui i-o doresc, pentru că în felul acesta ar putea să o folosească ca instrument mobilizator. De fapt, este sigur că Georgescu ar fi alăturat în acest caz sfinților închisorilor și ar deschide capitolul noilor sfinți legionari.

Ambele grupuri pretind că reprezintă esența sănătoasă a umanității, respectiv puritatea neamului românesc absolut în timp ce, în realitate, progresiștii arată ca membrii dinastiei Habsburg iar naționaliștii români ca migranții care au ocupat Ceuta cu mai bine de două luni în urmă. Cînd normalizăm anomalia (naturală ori superficială cînd ne aparține fără să ne reprezinte vreodată cu adevărat, iar în rest toxică, nefirească și cu atît mai reprezentativă), ne deschidem calea degradării și totodată ne refuzăm atît nouă, cît și celorlalți posibilitatea însănătoșirii prin recunoașterea condiției noastre de ființe căzute dintr-o umanitate al cărei model nu este și nu poate fi niciodată omul singur și cu atît mai puțin o comunitate doar umană. Nu ne putem reveni decît în măsura în care ne străduim să ne apropiem de modelul nostru, adică de Sfînta Treime, după chipul și asemănarea Căreia am fost făcuți. Orice altă religie, de la cea progresistă la cea naționalistă și de la păgînism la transumanism ne oferă modele de umanitate care ne înstrăinează tot mai mult de noi înșine, de ceilalți oameni, de creație și de Dumnezeul cel adevărat.

 

Eurodoxia

 

Secta eurodoxă este formată din eurodocși a căror principală activitate constă în identificarea euroereziei și a euroereticilor, adică a celor care refuză credința în eurosalvare și care în loc să se închine încarnărilor feminine ale spiritului divin al progresismului le dezvăluie mai degrabă natura demonică. În acest sens, eurodocșii sunt înrudiți de aproape cu naționaliștii mistici care în campania electorală din 2024 îi denunțau pe cei care refuzau salvarea prin neamul absolut și nu se închinau idolilor lui. 

Așa cum națioereticii erau amenințați de secta naționalistă cu iadul dacă nu votau cu AUR și cu Georgescu, tot astfel și euroereticii sunt amenințați cu iadul, localizat în Rusia de românii educați, semn că știința de carte tot este bună la ceva. Orice punere în discuție a caracterului sigur, eficient și salvator al credinței eurodoxe este tratată ca un reflex irațional. Este singurul caz în care dilemele dobîndesc o valoare negativă, iar atunci cînd împotrivirea la eurodoxie nu este denunțată ca manipulare rusească, este considerată totuși o atitudine utilă Rusiei.

Este greu de spus dacă prin această reacție eurodocșii demonstrează nivelul lor real de imbecilitate ori gradul lor profund de disperare. Pentru că, în realitate, meritul pentru coagularea euroscepticismului, naționalismului și pentru apariția unei receptări favorabile Rusiei le aparține în totalitate, ele amplificîndu-se de-abia odată cu anularea alegerilor din 6 decembrie 2024. Aceste sentimente continuă să se răspîndească și să se consolideze pe măsură ce eurodocșii abuzează de calitățile native ale românilor precum răbdarea, înțelegerea și bunul simț. De fapt, cei care sunt străini atît de spiritul național, cît și de cel european sunt tocmai eurodocșii, care impun viziunea distopică a Bruxellesului cu o brutalitate și nesimțire pe care Bruxellesul nu și-o permite la el acasă, adică în țările occidentale din UE. Atunci cînd eurodocșii le reproșează românilor lipsa de civilizație, extremismul și incultura ca trăsături mai degrabă rusești decît europene, arată că sunt complet străini de mentalitatea europeană, care, în oricare altă țară din UE, ar fi determinat răsturnarea de la putere în decurs de cîteva zile a oricărui guvern care ar fi îndrăznit să facă ceea ce eurodocșii fac în România din 2019 încoace. Culmea eurodoxiei este să-i acuzi pe români de filorusism exact în momentul în care aceștia își dezvoltă și își exprimă conștiința civică europeană!   

       

Despre natura războiului spiritual dus de creștinul de astăzi

 

Ceea ce pentru creștinul de ieri era o ispită, pentru un necreștin este o oportunitate iar pentru creștinul de astăzi un adevărat dar dumnezeiesc. Creștinul de astăzi se înșală astfel mai grav decît necreștinul întrucît premisa lui de bază este că supranaturalul este neapărat bun din principiu întrucît este spiritual și transcendent. Prin urmare, el va identifica corect sursa puterii în domeniul supranatural doar pentru a ajunge la concluzia eronată potrivit căreia orice putere este o putere bună sau poate deveni bună în măsura în care o raportezi la Dumnezeu, așa cum vedem că se întîmplă astăzi în cadrul religiei românismului, deși aici este vorba despre coruperea darurilor lui Dumnezeu prin convertirea lor în mijloace – în puteri – în vederea realizării împărăției neamului românesc divin pe pămînt și în istorie. Prin urmare, creștinul de astăzi (și aici am în vedere în special ortodoxul român de astăzi, pe care-l cunosc mai bine decît pe cel non-ortodox) ar fi recunoscător pentru oricare din ofertele făcute lui Iisus în episodul ispitirii din pustie și de fapt le așteaptă chiar în timp ce rostește „… și nu ne duce pe noi în ispită”.

Cu cîteva luni în urmă a ajuns pe biroul meu o fotografie a Călărețului lui Dürer, lucrare mai larg cunoscută drept „Cavalerul, Moartea și Diavolul” (https://en.wikipedia.org/wiki/Knight,_Death_and_the_Devil). Nu am observat decît după o vreme că, dintre toate imaginile de pe birou, fotografia s-a așezat chiar imediat lîngă icoana Sfîntului Gheorghe, față de care atît asemănările, cît și diferențele sunt semnificative. În speranța că voi reuși să scriu ceva în curînd despre această lucrare a lui Dürer, o menționez acum doar pentru a aminti o observație familiară creștinului de ieri, dar complet uitată de cel de astăzi, uitare care îl face să fie atît de nou, adică atît de străin de vechiul creștinism. Este vorba despre observația lui Erasmus din Manualul Războinicului Creștin, legată de cei trei adversari cu care se confruntă fiecare creștin: trupul, lumea și diavolul.

Dürer și Erasmus exprimă aceeași viziune creștină asupra omului, istoriei și lumii și de aceea efortul de a stabili corespondențe sau influențe între cei doi îmi pare inutil. Imaginile sunt comune pentru că provin din același izvor creștin uitat, ascuns sau tulburat de creștinul de astăzi. Faptul că astăzi atît necreștinii, cît și creștinii sunt împărțiți între globaliști și naționaliști îngreunează posibilitatea creștinului de a vedea că lumea nu poate fi salvată în condițiile lumii și că, în raport cu împărăția lui Dumnezeu, orice ordine socială ori regim politic care se consideră scop în sine sau mijloc privilegiat de realizare a împărăției lui Dumnezeu constituie căi sigure spre împărăția satanei.

Creștinul de astăzi se află într-o stare mult mai gravă decît creștinul neglijent descris de Erasmus în pasajul de mai jos. Creștinul de astăzi știe că este înconjurat de dușmani și a dezvoltat o atenție patologică, dar efortul său nu este făcut în vederea parcurgerii căii deschise de Hristos, ci în sensul fortificării bulei proprii. Războiul lumilor de astăzi a devenit un război al bulelor, în care pacea nu mai înseamnă întoarcerea la somn și la distracții, cum era pentru unii creștini din trecut, ci puterea de a da realitate bulei proprii și de a slăbi ori neutraliza bulele inamice. Lumea, trupul și diavolul au devenit partenerii principali ai creștinului de astăzi iar starea de război una de pace. Creștinul de astăzi privește cu neîncredere doar ceea ce vine din afara bulei sale și de aceea poate fi înșelat cu atît mai ușor cu cît, amintește Erasmus mai devreme în Manual, dușmanul cel mai periculos al creștinului îi este chiar cel mai apropiat: vechiul Adam.

Enchiridion este un termen care, prin ambivalența lui, îi permite cărții să fie și armă (https://en.wiktionary.org/wiki/%CE%B5%CE%B3%CF%87%CE%B5%CE%B9%CF%81%CE%AF%CE%B4%CE%B9%CE%BF). Distrugătorii educației prin digitalizarea ei (proiect care nu ar fi reușit fără contribuția părinților inconștienți și a profesorilor trădători) au știut acest lucru și de aceea au înlocuit cartea cu ecranul. Ne-au dezarmat, înlocuindu-ne cartea cu o armă cu care posesorul ei nu se poate apăra și nici nu-i poate apăra pe alții, ci doar se poate răni pe sine și pe alții. Această mișcare a fost solidară cu înlocuirea creștinismului ortodox din România cu o bulă religioasă, care îi face pe credincioși să lupte eficient pentru sfînta bulă în timp ce-i împiedică să facă cel mai mic gest în apărarea normalității definită de învățătura creștină, rănindu-se singuri de fiecare dată cînd se împotrivesc unui rău pe care-l consideră absolut în ciuda faptului că-l înțeleg doar în termenii acestei lumi.

  

„Văzînd, așadar, că suntem chinuiți de un război atît de cumplit și de crud și că trebuie să ne luptăm cu atîția dușmani – care au plănuit și au jurat să ne ucidă, fiind autorizați, vicleni, experți și permanent preocupați de noi –, oare nu ar trebui, smintiții de noi, să ne înarmăm și apoi să ținem armele în mîini, să veghem și să privim totul cu neîncredere? Cu toate acestea, ne întoarcem la somn și ne dedăm trîndăviei și plăcerilor ca și cum am trăi în liniște și pace; căutăm numai distracții, ca și cum viața noastră ar fi o petrecere sau un banchet – precum la greci odinioară – și nu o stare de război.” [1]

 

Notă:

 

[1] „Seeing therefore that we be vexed with so fearful and cruel war, and that we have to do or strive with so many enemies, which have conspired and sworn our death, which be so busy, so appointed, so false and expert: ought not we madmen on the other side to arm ourselves and take weapons in our hands to keep watch and have all things suspect? But we as though all things were at rest and peace, sleep so fast that we rowte again and give ourself to idleness, to pleasure, and as the common proverb is, give our minds to revelling and making good cheer, as though our life were a feasting or banqueting, such as the Greeks used, and not warfare.” (https://oll-resources.s3.us-east-2.amazonaws.com/oll3/store/titles/191/Erasmus_0048_EBk_v6.0.pdf, p. 23)