Cumpana. O viziune ortodoxa

marți, 2 iunie 2026

O simplă observație (13)

În noua BOR, pietrele de moară nu se leagă de gîtul celor care-i smintesc pe cei mici, ci le sunt agățate smintitorilor în piept ca decorații bisericești, dăruite odată cu veșmintele și însemnele arhierești ori expuse pe pereți ca titluri și funcții academice. Bineînțeles, indivizii care au participat la alterarea chipului ortodoxiei românești (inclusiv prin tăcere) vor fi exact cei care vor face apeluri solemne la necesitatea revenirii ortodoxiei la duhul patristic atunci cînd descompunerea noii ortodoxii va ajunge pînă acolo încît asemănarea ei drăcească nu va mai putea fi ascunsă iar decorațiile, însemnele și funcțiile își vor dezvălui semnificația lor de adevărate pietre de moară.

O simplă observație (12)

Treptat, dar sigur, după 1990 aproape toți românii au devenit agenți de vînzări. Din cîte poate vedea oricine, sunt două categorii principale de agenți de vînzări: cei care vînd ceea ce au și cei care vînd ceea ce n-au și nu poate fi avut de nimeni. Cei care vînd ceea ce au știu că orice ar vinde, se vinde mai bine odată cu părți din ei înșiși, adică odată cu trupul, mintea și chiar sufletul lor, iar uneori nu vînd decît asta. Unii dintre cei care vînd ceea ce au sunt atît de iscusiți încît se pricep chiar mai bine să vîndă ceea ce au alții. De altfel, se întîmplă adeseori ca cei care vînd mai ales ceea ce au alții, adică trupul, mintea ori sufletul altora, să realizeze profituri mai mari decît cei care se vînd doar pe sine.

Pentru cei care vînd ceea ce n-au și nu poate fi avut de nimeni, nu profitul este obiectivul principal, ci construirea unei lumi alternative prin manipularea celor din jur, obiectiv asigurat cumva în virtutea faptului că, într-un fel sau altul, toți cei din prima categorie lucrează pentru ei. În plus, întrucît par dezinteresați, cei care vînd ceea ce n-au se bucură de respectul și de încrederea victimelor lor, care se simt cu atît mai împlinite cu cît sunt mai păgubite. Unii dintre cei care vînd ceea ce n-au se ocupă cu viitorul luminos, alții cu trecutul de aur, iar alții, precum clerul din noua ortodoxie din România, vînd Dumnezeul care ne convine, adaptat bugetului fiecărui credincios din NBOR.

Gîndul de zi (330)

Odată ce omul s-a lăsat deconectat de realitate, el tinde să rămînă deconectat indiferent de activitatea sa, fiind la fel de separat de realitate și atunci cînd se distrează, și atunci cînd construiește o casă. Cînd scopul ne înlocuiește sensul și ne dă sens, devenim agenți ai deconectării de realitate pentru noi înșine și pentru ceilalți.

Moto

„Singura problemă a Părintelui Nicolae Steinhardt era aceea de a cîntări cît anume din ceea ce primise prin botez trebuia convertit într-o atitudine civică de protest fată de imoralitatea, de şmechereala şi de laşitatea ce abundau în jurul nostru. Colindam împreună pădurile Clujului, încercînd să întocmim liste de potenţiali protestatari. Nu ajungeam niciodată la mai mult de cîteva zeci de persoane fiabile, cu care, spunea el, nu puteam face mare lucru. Era nevoie de sute, de mii. Puteam, eventual, să ne salvăm sufletele, dar nu puteam să schimbăm cu adevărat situaţia politică. Era foarte preocupat şi trist pentru asta.”

Virgil Ciomoş („Nicolae Steinhardt era un lucrător ascuns al rugăciunii inimii” Convorbiri literare, nr. 11, 2009,

http://convorbiri-literare.dntis.ro/CIOMOSnov9.html)

„Dacă înţelegem bine textul eshatologic al Sfintei Scripturi, urmează că încrederea şi curajul vor defini pe deplin natura celei din urmă epoci. Cultura „creştină” înconjurătoare şi tradiţiile susţinute de ea îşi vor pierde influenţa. Această pierdere va ţine de primejdia generată de scandal, primejdie despre care s-a spus: „îi va amăgi, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi” (Matei 24, 24).

Solitudinea în credinţă va fi teribilă. Dragostea va dispărea de la faţa lumii (Matei 23, 12), dar cu atît mai preţioasă va fi această dragoste cînd va izvorî dinspre un om solitar către un altul, fapt ce va implica un curaj al inimii zămislit din urgenţa iubirii lui Dumnezeu aşa cum a fost ea arătată în Hristos. […] Dacă vorbim aici despre apropierea Sfîrşitului, nu înţelegem apropiere în sensul timpului, ci în sensul în care ea ţine de esenţa Sfîrşitului, căci în esenţă existenţa omului se apropie acum de o decizie absolută. Efectiv fiecare consecinţă a acestei decizii poartă cu sine cea mai mare potenţialitate şi cea mai teribilă primejdie.”

Romano Guardini, The End of the Modern World, ISI Books, 1998, pp. 108-109 (volumul cuprinde o serie de prelegeri susţinute de Guardini între anii 1947-1949).