Gîndul de zi (166)

 

Copilul cuprinde totul prin recunoștință. Această putere este dăunătoare într-o cultură în care efortul de a crede în absența sensului îl împiedică pe om să cuprindă ceva. Cei care refuză sensul vieții îl învață pe copil ce este viața. Cei pentru care hrana și actul de a mînca nu au nici un sens îl învață pe copil care este hrana sănătoasă și cum să mănînce frumos. Le cerem copiilor să ne fie recunoscători pentru că am avut grijă de ei și i-am eliberat de instinctul adevărului, credinței și recunoștinței, care le-ar fi făcut viața imposibilă.

Sfîntul Efrem Sirul: Unde sunt părinții noștri duhovnicești și unde suntem noi?

 

„Inima mea este îndurerată, sufletul meu se chinuie și cele dinăuntru ale mele sunt sfîșiate! De unde voi lua lacrimi, unde să găsesc pocăința și felurile de a plînge potrivite cu starea noastră de orfani și cu lipsa sfințeniei dintre noi?

Văd, Doamne, că îi iei pe sfinții Tăi ca pe o comoară aleasă, ducîndu-i din lumea deșartă la locul de odihnă al vieții.

Precum gospodarul care atunci cînd își vede roadele coapte se grăbește să le adune înainte să apuce să se strice, luîndu-le cu grijă, ca să nu fie vătămate în nici un chip, tot astfel și Tu, Mîntuitorule, îi aduni cu grijă pe aleșii Tăi care au lucrat drept.

Dar noi, cei care suntem leneși și slabi în voință, rămînem împietriți, iar roadele noastre nu se coc niciodată; căci nu ne hotărîm să lucrăm fără cruțare, pentru a ne coace în fapte bune și a fi adunați cu dreptate în cămara vieții.

Tînguiește-te, suflete, spune „vai de mine, vai” și plînge; căci ai rămas singur și te-ai trezit orfan atît de tînăr, lipsit de părinții cei fără prihană și de nevoitorii cei drepți. Unde sunt părinții noștri? Unde sunt sfinții? Unde sunt veghetorii? Unde sunt cei cu luare-aminte? Unde sunt cei smeriți? Unde sunt cei blînzi? Unde sunt păzitorii liniștii? Unde sunt păzitorii curăției? Unde sunt cei care cu inima smerită au stat înaintea Domnului în rugăciune desăvîrșită, ca îngerii lui Dumnezeu? Toți au plecat de aici să se alăture Dumnezeului nostru sfînt, păzindu-și candelele aprinse cu putere.

Vai de noi! Ce vremuri sunt acestea în care trăim? Pe ce ocean al răului rătăcim? Părinții noștri au ajuns la limanul vieții, ca să nu vadă durerile și ispitele care ne biruiesc din cauza păcatelor noastre. Ei sunt încununați, dar noi suntem cufundați în nepăsare; dormim și ne răsfățăm în plăceri ticăloase.

Doamne, ai milă de noi! Să ne așezăm gîndurile care se răsucesc într-una fără rost. Dă-ne pocăință și lacrimi, care să aducă lumină în inimile noastre orbite ca să vedem felul în care au umblat părinții noștri cînd Te-au urmat pe Tine. Dă-ne dorința și puterea de a Te urma în același fel, pentru ca și noi să ne bucurăm împreună cu ei de așezarea celor care sunt mîntuiți, spre slava Numelui Tău.”

(https://www.stnicholasoc.org/wp-content/uploads/2017/09/spiritual-psalter-or-reflections-on-god-ephraim-the-syrian.pdf , cap. 53).

 

*

 

Mi s-a părut potrivit să postez acest fragment din cugetările Sf. Efrem Sirul în contextul zilei de astăzi, în care pomenirea Sfinților Trei Ierarhi nu trezește nici un fior de rușine pentru situația de plîns în care ne aflăm ca oameni și cu atît mai mult în calitate de creștini ortodocși. 

Deși există o frumoasă și îngrijită traducere în română (Sfîntul Teofan Zăvorîtul, Psaltire sau Cugetări evlavioase și rugăciuni scoase din facerile Sfântului Efrem Sirul și așezate după rânduiala Psalmilor lui David, trad. Adrian Tănăsescu-Vlas, București, Editura Sophia, 2011), am preferat să redau fragmentul în traducerea mea din traducerea în engleză. Chiar dacă în versiunea dlui Tănăsescu preferința pentru termenii de origine slavonă poate fi justificată nu doar prin influența slavonei asupra „limbii vechilor cazanii”, ci și prin situația concretă a traducerii din rusă a unui text dedicat vieții duhovnicești, atunci cînd este aplicată mecanic ea poate constitui un pericol la fel de mare pentru bogăția limbii române precum excesul purificator al umaniștilor transilvăneni latinizanți. De pildă, nu mi se pare că „jitniță” este la fel de expresiv precum „cămară” în propoziția „să fim adunați pe drept în jitnița vieții” (op. cit., p. 87). „Cămară” nu sugerează doar un simplu spațiu de depozitare, ci și unul special în care sunt adunate lucrurile de preț, de la cămările sau vistieriile domnești, la lumea întreagă adăpostită sub bolta sau „cereasca cămară”. Merită urmărite și alte semnificații asociate noțiunii de cămară la https://www.monitorulbt.ro/localbt/2019/11/05/povestea-vorbei-etimologii-interesante-ii/, unde ne este amintită legătura dintre „cămară” și „comoară” realizată prin întîlnirea fericită dintre latină, greacă și slavonă. Creștinii ar trebui să fie receptivi în mod special la asocierea dintre cameră, cămară și comoară întrucît ea este prezentă în evanghelii inclusiv în relație cu inima omului, cu camerele și comorile ei, precum și cu cămara rugăciunii (Matei 6, 6). În acest sens, se poate spune despre Bogatul căruia i-a rodit țarina, din capitolul 12 din Evanghelia după Luca, că nu putea deosebi între hambarele sau jitnițele exterioare și cămara sufletească.

De vreme ce corbii, „care n-au cămară, nici jitniță”, sunt hrăniți de Dumnezeu (Luca 12, 24), cu atît mai mult oamenii a căror principală cămară este împărăția lui Dumnezeu sunt hrăniți nu doar trupește, ci mai ales cu viață dumnezeiască. Să ne ajute Dumnezeu să îndrăznim să ne vizităm cămara inimii pentru ca, văzînd cît este de goală, de întunecată și de prielnică necurăției, să ne dorim să punem început trezirii noastre. 

Efectele ierarhiei asupra florilor din Grădina Maicii Domnului

 

Compromiterea ierarhiei ortodoxe prin ecumenism, secularism, elitism, New Age-ism, naționalism sau globalism (și orice altă combinație teoretic posibilă dintre acestea, oricît de implauzibilă practic) nu i-a afectat pe credincioșii maturi, însă a avut efecte mortale asupra restului. Pentru minoritatea care trăiește fierbinte în Hristos, căderea ierarhiei a impus o stare de atenție sporită susținută printr-un angajament radical și printr-o încredere totală în Dumnezeu. Pentru majoritatea călduță, rătăcirile ierarhiei au trezit mai degrabă încrederea acestor credincioși în ei înșiși și în capacitatea lor de a-și găsi singuri remediile salvatoare. În sfîrșit, atitudinea confuză ori suficientă a ierarhilor ortodocși i-a făcut pe credincioșii reci să abandoneze orice nădejde, asemenea copiilor care, neputînd să se confrunte cu dezastrul provocat de niște părinții alcoolici, se apucă la rîndul lor de băut.