Mișcarea de învăluire spirituală

 

În filmul Wind River (http://www.imdb.com/title/tt5362988/ ), există o scenă în care un grup de oameni ai legii este flancat de agenții de pază ai unei echipe de sondori, complici la săvîrșirea a cel puțin două crime. Un singur polițist a remarcat manevra și nu-i venea să creadă că șefa grupului, agenta FBI, nu înțelesese nimic din mișcarea de învăluire realizată de agenții de pază (https://www.youtube.com/watch?v=3VShBiixVuU, în special de la min. 2). Bineînțeles că din cauza agentei toată lumea moare în afară de ea, dar nu contează, pentru că nu erau decît niște bărbați. 

În România, mișcarea de învăluire a venit pe două flancuri în același timp, dinspre societatea deschisă și dinspre liderii ortodocși și naționaliști, ambele grupuri închizînd victimele în cercul ineluctabil al morții prin dislocare spirituală. 

 

Cometa demografică

 

Vești bune: în România, populația a ajuns la cel mai scăzut nivel al natalității și la cel mai ridicat nivel al mortalității din istorie!

Deși lumea mimează îngrijorarea la auzul acestei vești, în realitate mulți o văd ca pe un semn bun, după cum se poate constata din comentariile cititorilor unui articol recent despre viitorul demografic sumbru al României (https://www.contributors.ro/tabloul-demografic-al-romaniei-in-anul-2025-o-scadere-naturala-a-populatiei-de-94-mii-locuitori/). Mai puțini oameni înseamnă pentru majoritatea o competiție mai redusă pentru resurse, deci o viață mai bună și mai ușoară pentru fericiții supraviețuitori.

 Ne imaginăm că o lume atît de iresponsabilă precum cea din filmul Don’t Look Up este posibilă doar în SUA, cînd de fapt trăim în mijlocul ei și cel mai probabil suntem parte din ea. Nici unul dintre personajele din film nu a înțeles că planeta oricum era epuizată și în pragul unui dezastru total, motiv pentru care naveta spațială prevăzută cu camere criogenice fusese deja pregătită cu multă vreme înainte de vestea apariției cometei. Aceasta înseamnă că impactul devastator al cometei nu schimba nimic în soarta Pămîntului, ci doar grăbea un deznodămînt oricum iminent și inevitabil.

Același lucru se întîmplă și în cazul nostru: textul profesorului Ghețău vorbește în termenii cei mai gravi despre situația demografică a României de astăzi:

 

„Imaginea este extrem de negativă […]  Situația cea mai gravă, […] un nivel periculos chiar amenințător pentru viitorul populației […] Perspectivele demografice indică depopulare accelerată […] dimensiunea dezastrului demografic […] întrebarea asupra viitorului acestor populații are un singur răspuns, depopulare masivă și accelerată fără o redresare excepționala a natalității și mortalității […] O mare noutate în anul 2025 este faptul că pentru prima dată în istoria demografică a țării in timp de pace nu se cunoaște numărul anual al divorțurilor […] Poziția României în UE-27 după nivelul speranței de viață al întregii populații este [...] departe, cu 5 ani de nivelul mediu în UE […] depopulare accentuată […] perspectivelor dramatice care se întrevăd…” (subl. în original)

 

În film, Cometa Dibiasky, clasificată drept o cometă „ucigașă de planete” („Planet Killer”, așa cum poate fi în realitate oricare din majoritatea celor aproximativ 30.000 de asteroizi din apropierea Pămîntului), vine în momentul în care oamenii distruseseră deja planeta și acceptaseră să fie distruși mintal de același complex mediatic care combină divertismentul cu religia, știința, politica și economia atît la nivelul puterii, cît și la nivelul opoziției.

În mod similar stau lucrurile și în privința cometei demografice, făcută mai vizibilă tocmai de măsurile luate de autorități: imigrație masivă de populație asiatică pentru atenuarea impactului. Dar dacă România nu mai este de multă vreme un stat, o țară și o națiune, ci doar un teritoriu administrat de autoritățile franco-germane, dacă populația românească conștientă de rădăcinile ei a dispărut, atunci de ce depopularea României ar însemna ceva, bun sau rău, pentru o populație care nu se teme decît de căderea internetului? La fel ca în film, sfîrșitul lumii s-a produs deja pentru români, doar că unii refuză să o creadă, sperînd într-o minune sau retrăgîndu-se pe veșnicele plaiuri mioritice, în timp ce alții încearcă să se folosească de el, folosind imaginea neamului dispărut fie ca pe o promisiune, în cazul naționalismului, fie ca pe o amenințare, în cazul noului eurocentrism antitrumpist.

În tradiția clasică, cunoașterea era asimilată vederii adevărate. A cunoaște însemna a vedea, a recunoaște și a înțelege adevărul. Dar eliminarea adevărului, performanță definitorie pentru modernitate, inversează corespondența dintre cunoaștere și vedere, astfel încît acum modernul consideră că ajunge să cunoască exact în măsura în care nu vede nimic, dar își poate imagina orice. În acest sens, filmul Don’t Look Up este revelator în mod special, fapt care poate fi confirmat în toate aspectele vieții în care adevărul poate amenința confortul, imaginar la rîndul lui, al cunoscătorului modern. Teama modernului nu este că adevărul ar putea fi posedat de om, cum înțeleg din textul unui teolog ortodox, care avertizează cu o preocupare tipic modernă asupra riscului de a-l ști prea bine pe Dumnezeu (https://ioanflorin.wordpress.com/2026/02/21/izgonirea-este-inceputul-intoarcerii-2/), ci că adevărul ne-ar putea lua în stăpînire odată ce l-am vedea și l-am recunoaște ca ceea ce este.

În concluzie, atît cei cuprinși de optimism la aflarea veștii despre cometa demografică, cît și cei care o urmăresc cu îngrijorare pot fi cel mult curioși în legătură cu ceea ce urmează să se întîmple. Însă lucrurile importante pe care le-ar putea distruge au fost distruse deja, de noi sau cel puțin sub ochii noștri chiar în timp ce ne străduiam să privim în altă parte. Ce-a fost mai rău, adică adevărul, a trecut!

 

Ce este mai rău: să vezi o realitate falsă, dar suportabilă ori să vezi realitatea în oroarea ei insuportabilă?

 

Întrebarea din titlu constituie o parafrază la cea din finalul filmului Shutter Island: „ce este mai rău, să mori ca un om bun ori să trăiești ca un monstru?” În funcție de felul în care înțelegem filmul, întrebarea ne confirmă convingerea că personajul interpretat de Leonardo DiCaprio este fie polițistul trimis să investigheze un caz de evadare dintr-un ospiciu rezervat criminalilor nebuni, fie fostul polițist și fostul veteran de război, internat în ospiciu în scopul unui posibil tratament.

În ce mă privește, consider că alternativa Teddy Daniels/Andrew Laeddis este o pistă falsă. Andrew Laeddis este o identitate artificială, cu ajutorul căreia autoritățile sperau să scape de martorul vechii realități și de adversarul noii realități monstruoase. Teddy este trimis pe insulă pentru a fi transformat, motiv pentru care în misiunea de căutare a lui Rachel Soldano, care poate fi o persoană reală pînă la urmă, este însoțit de un fals agent guvernamental, Chuck Aule, în realitate Lester Sheehan, unul din specialiștii însărcinați cu experimentele în manipulare psihologică din Spitalul Ashecliffe, al cărui nume revelator (Stînca Cenușii) trimite nu doar la crematoriile din lagărele naziste, a căror amintire îl urmărea pe Teddy, ori la propria locuință incendiată în care a murit Dolores, soția sa, ci la lumea întreagă. Aversiunea lui față de foc și cenușă vine din experiența trăită pe front, și care-i spunea că nu a mai rămas nimic din oameni.

Teddy este cel mai periculos pacient pentru că este singurul responsabil: nu-și poate ierta că a ajuns prea tîrziu în lagăr pentru a-i salva pe cei trimiși acolo pentru a fi exterminați, că i-a împușcat pe soldații germani luați prizonieri și că nu-i poate împiedica pe ucigași să ucidă în continuare.

Teddy se considera un om bun pentru că refuza oroarea. Era poate singurul om sănătos din acea lume, ultimul om capabil să vadă diferența dintre o realitate monstruoasă și normalitate. El acceptă să fie ucis doar pentru că normalitatea dispăruse, iar lumea nu mai putea fi salvată, fiind deja arsă de specialiștii în rescrierea realității. Cine este Andrew Laeddis? Toți ceilalți de pe insulă, pacienți, gardieni și specialiștii în controlul minții omului și, prin extensie, lumea întreagă.

Gard, grădină, grădinar, a grădinări, ogradă sunt termeni proveniți dintr-o rădăcină comună și care se referă la un teren împrejmuit, din apropierea casei, destinat cultivării plantelor. Cuvîntul gardian are o altă rădăcină, și anume germ. ward-, wardon (a păzi, păstra, proteja, supraveghea), dar el poate ajunge în grădină și să o transforme dintr-un loc în care sunt cultivate plantele, într-un laborator de făcut oameni noi, prin anularea memoriei și identității lor, făcîndu-i să creadă că lagărul în care trăiesc este de fapt o grădină.