duminică, 19 septembrie 2010

Mărturia ca binefacere şi ca recunoştinţă



Onica Busuioceanu (1933-2007), documentarist, bibliograf, traducător, arhivar, s-a hotărît să părăsească România după ce regimul comunist i-a interzis să mai publice. Plecarea, în anul 1984, i-a fost înlesnită de profesorul Walter Biemel. Cei doi şi-au scris regulat. Scrisorile Onicăi Busuioceanu (în continuare, O. B.) au apărut într-un volum publicat anul acesta de editura Humanitas.[1] Scrisorile vorbesc despre încercarea unui cărturar român de a supravieţui de unul singur în Statele Unite, unde O. B. s-a stabilit în 1985. Întrucît Walter Biemel a continuat să o ajute pe O. B. (financiar şi sufleteşte), scrisorile ei sînt în primul rînd scrisori de mulţumire, aspect subliniat încă din subtitlul volumului („Scrisori către un binefăcător”). În măsura în care este adevărat că sensul unui cuvînt este determinat de contextul lui, aşa cum credea O. B. (p. 209), este posibil ca o cercetare a contextului acestei binefaceri să ne ajute să înţelegem mai bine natura ei aparte.


1. Admiraţie şi recunoştinţă

„Astea sînt împrejurările în care îmi pare rău că nu cred într-un Dumnezeu, ca să-i pot mulţumi. În lipsa lui, toată recunoştinţa mea îţi este adresată doar ţie.”
(O. B., p. 238)


Nu ştiam nimic despre Onica Busuioceanu atunci cînd am cumpărat volumul în care sînt adunate scrisorile ei către Walter Biemel. Am luat cartea pentru că într-un fel mă aşteptam să găsesc mai degrabă o corespondenţă de tip formativ, asemenea celei dintre Elisabeth Blochmann şi Heidegger. [2] Această aşteptare mi-a fost însă cumva depăşită, după cum mi-a fost infirmată şi temerea că „mesajul” scrisorilor s-ar reduce la un „exerciţiu de admiraţie”. Nu pentru că admiraţia, prin respectul şi preţuirea implicate, ar fi atît de comună încît am putea să o socotim mai puţin demnă de interes. Dimpotrivă, atît de rare au devenit în vremurile noastre gesturile admirabile, încît pînă şi recunoaşterea lor ar merita o apreciere aparte. Prin urmare, nu admiraţia în acest sens mă făcea să fiu rezervat, ci mai degrabă felul în care ea a ajuns să fie instrumentată în ultimii douăzeci de ani, pînă acolo încît a devenit un criteriu quasi-decisiv de acces în ceea ce pare să constituie lumea bună a culturii române postdecembriste. Departe de a fi un semn de sănătate sufletească, admiraţia în acest sens îmi pare mai degrabă unul de puţinătate sufletească. Pe de o parte, ea poate fi prea puţin – nu exclami „Bravo!” atunci cînd se-ntîmplă să recunoşti că te afli în preajma unei vieţi împlinite –, iar pe de alta, prea mult – de pildă, atunci cînd admiraţia degenerează în cult al personalităţii, formă de idolatrie care rămîne la fel de alienantă indiferent că este inspirată de o personalitate autentică sau impusă de nişte fantoşe precum soţii Ceauşescu. Din acest motiv, ceea ce se înţelege îndeobşte prin admiraţie mi se pare că este ceva mai degrabă nerecomandabil: fie pentru că recunoaşterea sinceră a performanţei cuiva (de la un gol înscris cu talent, la ridicarea din păcat la o viaţă dreaptă) poate să nu te angajeze cu nimic, fie pentru că riscă să te confişte de-a binelea. Nu mai spun că pentru un creştin, adică pentru un om care trăieşte în cultul şi cultura persoanei, nu a personalităţii, sentimentul de admiraţie afectează percepţia realităţii, întrucît îl ignoră tocmai pe Cel care face posibilă orice reuşită, pe Cel care „ne pune în gînd”, vorba părintelui Teofil Părăian, adică pe „Cel ce plineşte toate întru toţi” (Efeseni 1, 23).
Dincolo de limitele (naturale) ale acestui sentiment, mi se pare suspectă în egală măsură şi întrebuinţarea retorică a admiraţiei: nu e vorba doar de faptul că ea este recomandată (ca stare permanentă şi necondiţionată) de chiar obiectul prezumtiv al admiraţiei (i.e., de o „elită” care, altminteri, testează în maşina dilematică de falsificabilitate a realului totul în afară de sine), ci mai ales de faptul că „modelul” nu-şi mai reflectă propriul său model (aşa cum se întîmpla în lumea premodernă, cînd cineva – un erou sau un înţelept – era recunoscut ca model doar în măsura în care întrupa întreaga tradiţie care-l formase). Entuziasmul cu care sînt practicate exerciţiile de admiraţie în spaţiul public românesc, departe de a oferi un antidot la exerciţiile de ură practicate cu egală frenezie, mă face să mă întreb dacă nu cumva cele două sînt înrudite, în măsura în care ambele reprezintă o formă de împietrire, una a minţii, cealaltă a inimii. Aşa se întîmplă cel puţin în cazul în care „admiratorul” a devenit deja  victima unei dispoziţii idolatre, adică a unei forme de împietrire cu nimic preferabilă celei cu care dl. Andrei Pleşu îi ameninţă pe cei insensibili la seducţiile „elitei”. [3] Cine ştie dacă nu cumva avem de-a face cu o dublă împietrire atunci cînd, în loc să ducă la imitaţie (în sens clasic), admiraţia ascunde de fapt o parazitare a modelului, [4] acceptată tacit de „model”?
Prin urmare, cu cît mi-aş dori mai mult să fac exerciţiul admiraţiei aşa cum este ea definită şi sugerată de actuala elită, cu atît îl găsesc mai discutabil în plan moral şi intelectual. Este vădit că meritele (şi avantajele corespunzătoare) oferite de exercitarea admiraţiei deopotrivă „admiratorilor” şi „admiraţilor” face ca acest sentiment să fie, adesea, prea puţin admirabil. Întregul proces îmi pare că se reduce la formularea unei adeziuni, la un gest formal dar nu mai puţin obligatoriu prin care este asigurată intrarea într-un club cu pretenţii. În orice caz, nu văd în discursul elitei despre admiraţie legătura cu procesul clasic de formare prin copiere şi emulaţie, şi nici cu tradiţia ascetică a creştinismului răsăritean, [5] în ciuda asigurărilor regulate ale „elitei” că admiraţia ar fi antidotul sigur împotriva „urii” sau „resentimentului” faţă de „elită” (în mod explicabil, orice manifestare a neîncrederii în „elită” sfîrşeşte – cînd nu începe – prin a fi diagnosticată ca ură şi/sau ca resentiment).
Îmi dau seama că observaţiile acestea par exagerate, dar, în definitiv, şi sentinţa Sfîntului Antonie, potrivit căreia sfîrşitul istoriei va fi precedat de judecarea celor sănătoşi de cei nebuni (Pateric, avva Antonie, 27) poate fi considerată o exagerare. Or, dacă se va dovedi că lucrurile se vor petrece aşa cum le-a văzut avva Antonie, aceasta se va întîmpla şi pentru că împiedicarea creşterii şi împlinirii persoanei prin încremenirea idolatră înaintea „personalităţii” a ajuns să fie privită ca o virtute în sine.
Spre deosebire de gestul de admiraţie, care poate fi impur (pentru că interesat), recunoştinţa este o formă de apreciere incoruptibilă. Întrucît recunoştinţa este o mulţumire adusă cuiva care ţi-a dăruit (sau ţi-a făcut posibilă) viaţa, nu cariera, [6] ea nu poate veni decît dinspre dintr-o „altă” viaţă: dintr-una reînnoită, aşa cum sînt mărturiile convertiţilor sau ale celor care şi-a recăpătat o viaţă pe care o credeau sau o simţeau pierdută. Într-un sens, aceste mărturii au amprenta sfîrşitului vieţii chiar şi atunci cînd vorbesc despre un nou început. În plus, recunoştinţa este personală şi directă, iar atunci cînd devine publică, recunoştinţa mărturiseşte în primul rînd prin viaţa beneficiarului, nu prin C.V.-ul acestuia (C.V. care poate chiar şi să lipsească, după cum viaţa beneficiarului unei cariere este atrofiată atunci cînd nu lipseşte cu totul).
De altfel, O. B. s-a dovedit incapabilă să admire după manual. Din acest motiv a trebuit să plece din ţară, din acest motiv a avut greutăţi în exil şi din acest motiv nu s-a putut întoarce în ţară. Un excelent organizator, un cărturar veritabil, O.B. ar fi făcut lucruri legendare dacă ar fi primit conducerea vreunui muzeu, a unei biblioteci importante, a oricărui institut cultural român din lume. Nu a primit o astfel de propunere. În primul rînd, pentru că nu făcea parte din nici un sistem, deci din nici un calcul. Indirect, acest lucru însemna că O. B. nu era omul dispus să facă orice din interes sau din „admiraţie”. E greu de crezut, de pildă, că cineva care spune despre sine că „n-am făcut concesii, pentru că am crezut în ceea ce făceam” (p. 395) ar fi acceptat organizarea unor expoziţii precum cea de la ICR din New York din vara anului 1998. Aversiunea faţă de soclurile ad-hoc îşi are pandantul în afirmarea cu voce tare a lucrurilor gîndite: O. B. nu ştia să tacă (p. 54, 267 şi 295). Şi nu voia să tacă fiindcă pentru ea nu conta decît „singurul lucru care nu se cumpără cu bani – bucuria de a trăi în armonie cu sine. Asta mi-am dorit toată viaţa. Poate că nu e cine ştie ce ideal, dar e tot ce mi-a îngăduit să visez şi să ating structura mea interioară” (p. 216). Scrisorile ei sînt aşadar o manifestare a recunoştinţei faţă de Walter Biemel, cel datorită căruia O. B. a reuşit să-şi trăiască idealul, şi care, după cum scrie în continuare O. B., „[î]şi doreşte să trăiesc şi să izbîndesc în această a doua viaţă ce mi-a fost acordată aici” (p. 217). Publicarea volumului  dovedeşte dorinţa destinatarului ca O. B. să „trăiască şi să izbîndească” pe mai departe, în cea de-a treia viaţă, adică în ordinea spiritului. Prin urmare, volumul este totodată o expresie a recunoştinţei lui W. Biemel faţă de „singura persoană cu care putea vorbi liber” (p. 407), iar din această reciprocitate înţelegem că recunoştinţa este locul pe unde cultura se revarsă în viaţă, iar viaţa devine cultură.  


2. De ars bene moriendi

„Mă pregătesc în toate felurile să cîştig această bătălie finală, de a-mi păstra această verticalitate spirituală care de obicei se caută în religie. Doresc să cred că şi ateii au posibilitatea de a muri în picioare.”
(O. B., p. 396)

„Copacii mor în picioare” este titlul unei piese (de Al. Casona) care a urmărit-o pe O. B. întreaga ei viaţă (p. 396). Întrucît în cele două pasaje în care vorbeşte despre această imagine (p. 396 şi pp. 267-268), este asociat şi gîndul la sinucidere, un recenzent a considerat că, pentru O. B., a muri în picioare, ca un copac, însemna „să-şi facă planuri în legătură cu ieşirea de pe scenă”. [7] Desigur, gîndul la sinucidere este unul recurent (p. 131, 204, 267, etc), iar aceasta ar putea explica metafora. Însă imaginea copacului care moare în picioare nu este limitată la gîndul sinuciderii, şi nici măcar la gîndul morţii înţeleasă ca dispariţie, ca absenţă. Copacul trimite la verticalitate, la persistenţă. Tocmai amintirea copacului o face pe O. B. să biruie ispita sinuciderii, despre care afirmă că „nu este o soluţie” (p. 267). De altfel, O. B. nici nu se putea teme de moartea ca anulare, ca respingere a verticalităţii; pe aceasta, O. B. o cunoscuse şi înfruntase în România. De moartea ca vid, ca singurătate absolută, de aceasta se temea O. B. şi aceasta este o experienţă prin care a trecut adesea şi din care a putut ieşi doar cu ajutorul celorlalţi, de pildă printr-o îmbrăţişare neaşteptată (p. 267), pe care este gata să o dăruiască la rîndul ei la nesfîrşit (p. 269).
A muri „în picioare” înseamnă a muri demn, neîngenuncheat de neputinţele fizice, de gîndul zădărniciei sau de violenţa semenilor. Mai ales, a muri în picioare înseamnă a nu muri de tot. A muri în picioare, „ca un copac”, înseamnă a rămîne în picioare. Regnul vegetal se conservă în măsura în care trece printr-un proces de mineralizare, de pietrificare, în măsura în care se transformă în stînca de care O. B. s-a simţit dintotdeauna atrasă „instinctiv” (p. 319).
Dar ce-i face pe copaci să moară în picioare? Acelaşi lucru care le permite şi oamenilor să poată muri în picioare: rădăcinile. Recunoştinţa O. B. faţă de Walter Biemel este recunoştinţa faţă de cel care a ajutat-o să-şi păstreze rădăcinile într-o lume întemeiată pe chiar experienţa dezrădăcinării (O. B. remarcă de altfel cît de neamericană este vorba americană „There’s no place like home”).
Iar atunci cînd cei doi evocă amintirea nucului din grădina casei din Braşovul interbelic (p. 212), înţelegem că rădăcina este cumva comună. Chiar dacă O. B. afirmă undeva că nu cultura trecutului ne poate ajuta să rezistăm în prezent (p. 74), din întregul volum răzbate convingerea că fără un trecut comun, prezentul ar fi insuportabil; trecutul este de altfel „singurul lucru preţios pe care-l avea” dar pe care l-a pierdut (p. 345). Fără un martor al existenţei noastre, scrie ea prin 1990, propria noastră existenţă riscă să ne pară ireală (pp. 189-190). Viaţa unui om este deci cu atît mai reală cu cît „martorul” este mai implicat în ea, adică în rădăcinile ei: cei doi se pot înţelege pentru că au pornit în viaţă din aceeaşi realitate (p. 190). A trăi „între oameni cu care ţi-ai împărtăşit trecutul” este o binefacere aparte, pe care O. B. o aprecia cu atît mai mult. Este precum în lumea speologilor, activitatea atît de dragă O. B. dar pe care nu mai putea să o practice din cauza schimbării de viziune, care a înlocuit contribuţia echipei cu o serie de mecanisme. Dacă trecutul, tradiţia, reprezintă „echipa” care te ajuta să urci o verticală, acum, în lumea nouă, trebuie „să urci o verticală cu sculele speciale, care te ajută s-o faci în cîteva minute, fără ajutorul nimănui. Coechipierul, mîna sigură care te ţine în frînghie, este înlocuit de blocatorul cu care te asiguri singur ş.a.m.d. Totul se face simple, eficient şi cu minimum de efort” (pp. 248-249). Ascensiunea a devenit cu atît mai admirabilă cu cît efortul este mai solitar; însă, acum, nimeni nu mai are cui să-i fie recunoscător. Ironia este că, în realitate, nu ajungi nicăieri dacă nu treci prin nimeni. Chiar dacă poţi, aşa cum se şi întîmplă, să păşeşti peste mulţi.
Dacă e să existe o „artă de a muri bine” în rîndurile Onicăi Busuioceanu, ea ar putea fi rezumată probabil printr-o sentinţă de genul: „Fericiţi cei care au cui să-i fi recunoscători!” Recunoştinţa te vindecă de spiritul lumesc, de trufie, de nerăbdare, de deznădejde, patru din cele cinci ispite care, potrivit tratatelor din genul Ars Moriendi, îi copleşesc pe muribunzi; iar, uneori, îl poate birui şi pe duhul necredinţei,  al cincilea, atunci cînd întrebări precum „În ce să mai credem? Tu în ce crezi?” (p. 305) îşi află la timp răspunsul potrivit. Altfel, la ce bun o verticalitate în lipsa unui cer? 


NOTE:

[1] Onica Busuioceanu, Dragă Walter… Scrisori către un binefăcător 1976-2006, Humanitas, Bucureşti, 2010. Prezentarea volumului pe site-ul editurii Humanitas la adresa http://www.humanitas.ro/humanitas/drag%C4%83-walter . Din păcate, meritul publicării acestei corespondenţe este umbrit de apariţia lui atît de tîrzie, proiectul publicării existînd încă din 1994 (p. 295). Într-o scrisoare din decembrie 2003, O. B. menţionează intenţia de a-i scrie lui Gabriel Liiceanu (p. 413). Chiar dacă O. B. vedea această corespondenţă ca pe un jurnal intim, singurul lucru care o făcea să ezite în privinţa publicării era impresia că nimeni nu ar putea fi interesat de gîndurile ei (p. 295). În „Cuvîntul înainte”, Walter Biemel îşi exprimă de altfel regretul pentru apariţia postumă a scrisorilor.   

[2] Poate că acest aspect ar fi fost mai pronunţat dacă editura Humanitas ar fi inclus şi scrisorile lui W. Biemel. „Nota editurii” nu oferă însă nici o explicaţie pentru decizia luată.

[3] Eu cred sincer că, pedagogic vorbind, admiraţia este un factor formativ. Când admiri, te formezi mai bine decât când dispreţuieşti. Când dispreţuieşti sau când îţi e indiferentă valoarea unor inşi, plasticitatea ta e mai redusă. Eşti mai sec, mai împietrit!” „Orice doctrină devine periculoasă când se transformă în ideologie“, interviu cu Andrei Pleşu, Plus 22, Nr. 301 / 31 august 2010 http://www.revista22.ro/articol-8791.html

[4] Problema societatii romanesti nu e cultul geniilor, ci relatia defectuoasa cu geniul, cu modelele, nu e "cultul geniilor", ci "cultul geniilor", mumificarea lor discursiva. In Romania, modelele nu se urmeaza, ci se paraziteaza si se prohodesc. Noi nu imitam verticalitatea lui Nicolae Steinhardt, ci facem simpozioane despre Steinhardt. Noi nu emulam relatia de dragoste dintre Noica si limba romana, ci ne folosim de numele lui Noica pentru a ne face reclama. Noi nu incercam sa traim liber ca "barbosii din munti", dar sîntem bucurosi daca putem obtine o bursa de doctorat ca sa-i studiem. Noi nu incercam sa traim normal, ci doar sa ne construim cariere pe baza normalitatii devenite, intr-o tara modelata de oameni strambi, o trasatura a geniului inadaptabil. Nu traim ca "geniul", dar ne place sa ne fotografiem cu el. Nu traim ca sfintii, ci ne legitimam prin ei. Libertatea altora devine un mod de a ne ingrasa slugarnicia noastra oportunista.” Mircea Platon, „Expertul şi geniile”, ziuaveche.ro, 1 mai 2010, http://www.ziuaveche.ro/editorial/expertul-si-geniile

[5] Într-un catalog patristic al vieţii ascetice, admiraţia nu are loc – ea nici măcar nu poate fi presupusă. De altfel, îmi pare puţin probabil ca admiraţia să fie un antidot pentru pizmă, ură sau dispreţ; mai degrabă, admiraţia riscă să ofere principalul combustibil al mîndriei şi slavei deşarte chiar şi atunci cînd este sinceră, şi nu doar atunci cînd ascunde o formă subtilă de linguşire. Vezi pe larg în avva Evagrie Ponticul, În luptă cu gîndurile. Despre cele opt gînduri ale răutăţii şi Replici împotriva lor, Deisis, Sibiu, 2006.

[6] În privinţa legăturii dintre admiraţie şi carieră, îmi par reprezentative omagiile aduse dlui A. Pleşu în suplimentul 22 PLUS, nr. 301, 31 august 2010: http://www.revista22.ro/arhiva-2010-08-31

[7] Mădălina Diaconu, „Feţele exilului. Corespondenţa Onicăi Busuioceanu cu Walter Biemel”, Observator cultural, nr. 536, 6 august 2010, http://www.observatorcultural.ro/Fetele-exilului*articleID_24104-articles_details.html


marți, 14 septembrie 2010

Şcoala de acasă şi restaurarea României


„Restaurarea României”, arăta Mircea Platon cu un an în urmă, „trebuie deci să pornească de la Biserică deoarece Biserica a rămas singura depozitară a cuvintelor adevărate, a cuvintelor care chiar numesc, care chiar lucrează, a cuvintelor care pot fi rostite cu voce tare. [..] Întoarcerea Românilor către Biserică după 1989 nu a fost doar o modă, ci o încercare de a-şi regăsi un limbaj comun adevărat. Şcoala, societatea civilă, guvernul, parlamentarii, partidele politice, mass-media nu fac, în genere, decât să polueze, să dilueze, să înceţoşeze, să facă, în fine, inutilizabilă limba română. Şi fără limbă nu putem lucra, nu putem sluji. Putem doar să le „slujim” lor, celor care au luat în stăpânire limbajul, sensurile, direcţia vieţilor noastre (Mircea Platon, „De la letargie la liturghie. Un dialog cu Paul Siladi”, în M. Platon, Gh. Fedorovici, Măsura vremii, editura Predania, f.a., pp. 202-203.) Avînd în vederea presiunea crescîndă a unei societăţi civile secularizate, care urmăreşte limitarea şi chiar anularea învăţămîntului religios în şcolile publice, poate că B.O.R. şi-ar putea exprima măcar interesul şi disponibilitatea, dacă nu sprijinul, pentru sistemul de educaţie făcută acasă (homeschooling). Şcoala de acasă este o formă de învăţămînt a cărei valoare specială pentru România a fost pusă în lumină de Mircea Platon într-o serie de articole continuată printr-unul recent (M. Platon, „Şcoala de acasă: învăţămînt de rezistenţă”, http://think.hotnews.ro/mai-are-valoare-scoala-romaneasca-scoala-de-stat-vs-homeschooling.html). Responsabilii cu învăţămîntul religios din cadrul B.O.R. ar vedea din acest articol nu doar că şcoala de acasă ar putea fi singura şansă de refacere a învăţămîntului public, ci că aceasta ar putea fi totodată ultima mare ocazie a B.O.R. de a mai avea vreo influenţă în societate, adică într-un spaţiu public care îi este tot mai potrivnic Bisericii.
Observ în plus că acest articol al lui M. Platon exprimă lămurit obiectivul website-ului său („Pentru o cultură a discernămîntului şi o Românie la scară umană”), un site unde pot fi găsite şi alte articole legate de tema restaurării limbajului (vezi mai ales eseul „Distributismul şi statul reprezentativ” la adresa http://mirceaplaton.com/).