miercuri, 28 februarie 2018

Splendoarea Europei





Horea și Cloșca au fost trași pe roată pe 28 februarie 1785.
„Crișan, vândut de nouă țărani greco-catolici din Cărpeniș, căpeteniile lor fiind preoții greco-catolici din acel sat, tată și fiu (Popa Moise/ă și Popa Moise/ă cel Tânăr)” https://ro.wikipedia.org/wiki/R%C4%83scoala_lui_Horea,_Clo%C8%99ca_%C8%99i_Cri%C8%99an)
Cine au fost europeni la vremea aceea: țăranii români transilvăneni care cereau să fie recunoscuți ca oameni, sau Sfîntul Imperiu Roman de Națiune Germană?
„Execuția sa a oripilat prin barbarismul ei întreaga Europă civilizată, Cloșca fiind zdrobit cu 20 lovituri de roată, iar corpul său dezmembrat și expus în diferite locuri unde s-au răsculat moții, cu scopul de a-i îngrozi pe aceștia și pentru a da un exemplu celor ce ar mai fi dorit pe viitor să se mai împotrivească nobililor maghiari din Transilvania.” (https://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Oarg%C4%83_Clo%C8%99ca)

Chipul lui Dumnezeu și forma idolului: The Shape Of Water



Filmul The Shape of Water nu este despre forma apei, ci despre forma lui Dumnezeu. Iar forma lui Dumnezeu este forma apei, este forma elementului care poate lua orice formă. Zeitatea din The Shape Of Water este dumnezeul lumii în care trăim, este acel zeu care poate lua orice formă, forma oricui. Este dumnezeul pe care ni-l alegem după cum ne convine. Este un dumnezeu care nu judecă și nu condamnă pe nimeni, ba chiar își cere el iertare celor pe care Dumnezeul lumii vechi, Dumnezeul creștin, încremenit într-o singură formă asigurată de religia creștină inflexibilă, i-ar putea judeca. Creatura îi cere așadar iertare lui Giles, vecinul homosexual al Elisei.  



Nu este deci o întîmplare că The Shape of Water a primit cele mai multe nominalizări la Oscarul de anul acesta. Este de așteptat să cîștige cele mai multe titluri. Nu doar pentru că este un film bine făcut, ci mai ales pentru că noul zeu ucide, într-o ultimă confruntare, chipul – copia –  vechiului Dumnezeu, la fel de intolerant, autoritar, bigot și misogin precum originalul. Capturată de un individ, Creatura acvatică este salvată de o femeie de serviciu, descrie sugestiv traducătoarea cărții una din temele poveștii (https://radioromaniacultural.ro/filmul-the-shape-of-water-regizat-de-guillermo-del-toro-a-intrat-din-acest-weekend-in-cinematografele-din-romania/ . De altfel, filmul se bucură indirect și de recomandarea postului Radio România Muzical, coloana sonoră putînd fi ascultată aici: http://www.romania-muzical.ro/emisiune/note-din-filme/alexandre-desplat-si-muzica-filmului-the-shape-of-water/165471/5471).
Trimiterea din film la povestea biblică a lui Rut (https://www.vox.com/culture/2017/9/12/16288080/shape-of-water-del-toro-review-tiff) subliniază intenția polemică a filmului în raport cu creștinismul: pentru că era străină de neamul iudeu, potrivit Legii vechi, Rut nu putea deveni niciodată membră a poporului ales. Așa cum Elisa, o femeie de serviciu mută, nu putea fi decît ignorată într-o lume dominată de prejudecăți tipice mentalității patriarhale. Mai mult, în The Story of Ruth, filmul care rula la cinematograful deasupra cărui locuia Elisa, sarcina lui Ruth era să pregătească jertfe omenești pentru Chemoș, zeitatea moabiților. Inversînd planurile, filmul lui Guillermo del Toro îi transformă pe creștini în moabiți, un neam sîngeros pregătit să-i sacrifice pe toți cei slabi prin bunătatea lor.
În măsura în care sunt false, mincinoase, filme precum The Shape of Water sau Touch Me Not deschid într-adevăr noi perspective asupra omului (https://radioromaniacultural.ro/spune-mi-cum-ai-fost-iubit-ca-sa-ti-spun-cum-iubesti-touch-me-not-primul-lungmetraj-al-regizoarei-adina-pintiliein-competitia-oficiala-de-la-berlin/). Sunt roadele unei noi culturi și nu întîmplător sunt apreciate în același mediu care admite premisele și concluziile recentei dezbateri de la Ateneu (https://revista22.ro/70269703/cu-atenie-i-judecat-limpede-despre-lumea-n-care-trim.html).
Este o cultură care iubește Europa, iar Europa o iubește la rîndul ei, acordîndu-i atenție, sprijin, popularitate. Cannes, Veneția, Berlin...
Vechea cultură, cea creștină, nu iubea Europa. Nu era idolatră. Își iubea aproapele și-l iubea pe Dumnezeul care și-a arătat nu doar forma, ci și chipul.

luni, 26 februarie 2018

Cultura dezastrului



“We are heading only one way: towards the sex club. Honesty, openness, intimacy, emotional literacy – it is all conflated with the sex club, a place about which the director is very naïve. There is no reason to think that the sex club is a place where there is any less evasion and emotional imposture than hanging out at Starbucks.”

Mesia și Cartelul



„Dna K nu e Mesia”, sugerează prudent doamna Raluca Prună (http://adevarul.ro/news/politica/raluca-pruna-fost-ministru-justitiei-doamna-k-nu-e-mesia-e-numai-femeie-mii-barbati-duce-lupta-e-noastra-tuturor-1_5a90ffe7df52022f75e9e4c9/index.html). Nu e perfectă, precizează doamna Prună, dar este „mai bună decît noi toți la un loc”. În traducere liberă, asta înseamnă că dna (DNA?) K nu este Mesia de jure, ci de facto. Pentru că, în orice caz, dna K este mai aproape de Mesia decît (de) noi, toți ceilalți.
De cealaltă parte este Cartelul (https://revista22.ro/70269559/cartelul-anti-dna-regizori-si-actori.html). Între noi și Cartel se află dna K. O spune nu doar dna Prună, ci și un tip care fixează tot de cealaltă parte, adică de partea opusă doamnei K, și Coaliția pentru Familie, plasînd-o în relație cu rușii, cu recentele proteste de la MȚR, și cu PSD-ul (https://revista22.ro/70269478/despre-gay-soros-ortodoxie-rus-i-politic-proast-la-muzeul-ranului.html; vezi răspunsul CpF la http://coalitiapentrufamilie.ro/2018/02/07/acuzatia-ca-avea-orice-minima-legatura-cu-protestul-de-la-mntr-nu-este-doar-nefundamentata-ci-si-construita-ca-un-atac-direct-la-adresa-parcursului-democratic-al-initiativei-cetatenesti-semnate-d/).
Dintr-o dată, mă simt ușurat. Dacă aceasta este turma doamnei K, atunci va avea parte (da, de cealaltă parte!) de soarta obișnuită a falșilor mesia: un pic de tulburare, un pic de enervare, urmate de un pic de migrene și, în final, de multă uitare. Vorba cîntecului, „cîte-un pic, pic, pic, pînă n-o mai rămînea nimic.”
Oricine a petrecut în vie
știe
cîntece de veselie.
Acuma, cred că e mai bine să faci parte din Cartel decît din ceata falsului Mesia (presupunînd, desigur, că acesta n-are nici o legătură cu Cartelul). Pe de o parte, din simplul motiv că un mafiot se poate pocăi și întoarce mai lesne decît fariseul din poveste. Pe de altă parte, pentru că discipolii falșilor Mesia strică cîntecele și refrenele. Pînă la urmă, tot la Garda și Căpitanul ajung. Mă rog, uneori la Căpitana, dacă așa sună sarcinile pe linie de Partid. Sau de servicii.
 Este surprinzător totuși că apropiații unui fin tîlcuitor al Scripturii precum domnul Pleșu se grăbesc să creadă în cea „care era la Tatăl şi s-a arătat nouă”. Mai precis, în cuvintele însăși ale dlui Liiceanu, „M-am gândit cum ar arăta România cu un asemenea om care prin comportamentul ei devine aproape o abstracție de slujire. Este slujirea.” (http://www.catavencii.ro/autorul-unor-limbi-de-bagat-manual/).
Cînd Tatăl este uitat, oricine poate lua chipul unui tătuc. Căci tătucul este în el, și el în tătucul. Sau în Big Brother.

sâmbătă, 24 februarie 2018

Complicitate la viol



Publicații și posturi de televiziune din România, Italia și Marea Britanie au vorbit cu indignare despre abuzurile la care sunt supuși numeroși români care muncesc în Italia; prost plătiți, cazați în condiții inumane, femei violate (https://stirileprotv.ro/special/sute-de-romance-au-ajuns-sclave-sexuale-in-serele-siciliene-tanara-violata-de-patron-si-apoi-obligata-sa-renunte-la-copil.html). Te-ai fi așteptat ca, în acord cu invitația PF Daniel, potrivit căreia oamenii ar trebui „să devină la rândul lor chipuri de lumină și iubire milostivă, adică persoane profund umane” (http://basilica.ro/hramul-centrului-de-presa-basilica-pf-daniel-a-participat-la-vernisajul-expozitiei-marturii-fotografice-din-vremea-patriarhului-justinian/), preoții români din Italia să fie solidari cu victimele. Din cîte se pare însă, un preot catolic, Părintele Beniamino Saco, a fost cel care a anunțat autoritățile în legătură cu aceste abuzuri. Centrul de Presă Basilica al Patriarhiei Române, în schimb, difuzează un material în care Protopopul Siciliei consideră că aceste cazuri sunt o exagerare, acestea, în măsura în care există, fiind foarte reduse: „aceste cazuri sunt «destul de izolate, iar presa exagerează»” (http://basilica.ro/cum-ai-vrea-sa-fii-tratat-de-un-strain-cand-acesta-vede-ca-tu-ii-furi-caciula-fratelui-tau-roman-protopopul-siciliei-despre-romanii-care-traiesc-pe-insula/; vezi și http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/interviu-smintitor-cu-protopopul-roman-din-sicilia-promovat-si-de-basilica-pentru-preotul-nicolae-chilcos-sclavia-unor-romani-din-italia-e-o-problema-exagerata-si-oricum-e-din-prop/)
Merită reținut că în timp ce Părintele Protopop îi arată cu degetul pe cei care vin la biserică „numai când și dacă au nevoie”, apreciază în schimb intervenția românilor care susţin proiectele misionare ale Bisericii şi prin ajutorul lor «se construiesc și se mențin parohiile ortodoxe în diaspora românească și mulțumim Domnului că ni-i trimite acolo și atunci unde și când avem de făcut o lucrare sfântă»”. Românii care sar cu banii acolo unde și atunci cînd BOR are nevoie au „viaţă ortodoxă autentică”. Nu și acei români care au nevoie de biserică. De ei n-are decît să se ocupe Părintele Beniamino Saco, dacă are chef.
 Nu-l putem numi sclav pe Protopopul Siciliei, Părintele Nicolae Chilcos. El stă acolo de bună voie. Nu-i putem numi sclavi pe intelectualii publici care justifică sclavia românilor în numele darului libertății. În definitiv, unii dintre ei au fost decorați de Patriarh (http://basilica.ro/apreciere-si-recunostinta-patriarhul-daniel-a-oferit-distinctii-personalitati-si-jurnalisti-romani-care-au-promovat-anul-comemorativ-2017/). Nu putem numi ierarhia BOR o adunătură de sclavi. Au ajuns acolo, cu toții, de bună voie.
Dar îi putem numi complici la viol.

joi, 22 februarie 2018

Invitație la dezastru



Potrivit organelor din cîmpul culturii noastre de astăzi, mentalitatea patriarhală este responsabilă pentru zonele de violență și înapoiere din societatea românească. Prin urmare, bigotismul, intoleranța, misoginismul vor dispărea doar odată cu ieșirea noastră din evul întunecat al patriarhatului. După cum am arătat pe acest blog cu diverse ocazii, la Radio România Cultural, de pildă, organe competente lucrează neabătut la vindecarea națiunii. Din cîte se pare, organele se pot lipsi de tați și mame, de fii și fiice se pot descurca chiar mai bine doar cu părinți, de preferință de același sex, și copii.Copii liberi să-și aleagă credința, dumnezeul, națiunea și sexul. Nu și tătucul.
Dar dacă mentalitatea patriarhală este acuzată în mod nedrept? Dacă este descrisă greșit tocmai pentru a ne face ca, înstrăinînd familia de tată, tatăl de familie și oamenii de Tatăl, să-l putem îmbrățișa mai lesne pe unul dintre tătucii veacului acestuia? Dacă tocmai patriarhatul asigură sănătatea unei societăți? Acestea reprezintă o parte din observațiile făcute într-un articol recent de James M. Kushiner, redactor-șef al revistei Touchstone Magazine, articol din care am tradus în continuare un fragment. Observațiile scriitorului și editorului american vin în contextul amplificării violențelor din Statele Unite și pleacă de la constatarea că majoritatea făptașilor nu au crescut împreună cu tatăl biologic.
Ce sărbătorim în centenarul Marii Uniri? O sută de ani de Românie întreagă. Cum ar putea fi România întreagă fără tați? Organele de cultură ne tot spun că România de astăzi este posibilă fie cu doi tați sau două mame, fie cu niciunul (vezi, pe lîngă sugestiile din unele emisiuni „culturale” produse de RRC, și agenda LGBT asumată de actuala conducere a Muzeului Țăranului). Dar cu oricît de mulți tătuci.

*

„[...] Aș fi surprins dacă absența tatălui nu s-ar dovedi principalul indicator al criminalității. Îmi amintesc că l-am auzit pe preotul unei închisori din Texas spunînd că îi întreabă pe deținuți dacă au fost crescuți de tatăl biologic. Marea majoritate – mai bine de nouăzeci la sută – nu au cunoscut o asemenea relație.
Acesta este un motiv pentru care patriarhatul este important pentru sănătatea unei societăți. Să ne înțelegem însă: prin termenul respectiv nu am în vedere șovinismul, dominația bărbaților sau privilegii pentru bărbați, cum este înțeles de unii acest «cuvînt de cod».
Patriarhat este întemeiat pe cuvîntul pater, tată, și mă gîndesc aici în mod special la paternitate, nu la simpla masculinitate: e de presupus că tinerii bărbați nu sunt formați de un șuvoi de hormoni masculini, sau de gesturi masculine periculoase de bravadă, sau de oprimarea ori întrebuințarea sexuală a femeilor, ci de perspectiva paternității.
Patriarhatul este despre paternitate. Este ordinea în cadrul căreia tații cresc băieți și tineri pentru ca aceștia să devină tați. O întreagă generație sau un întreg cartier de băieți fără tați vor cădea pradă haosului și violenței lui Beelzebul, Împăratul muștelor. Acolo unde se află numeroși tineri care nu au fost pregătiți pentru paternitate vom întîlni și cele mai violente crime din zilele noastre. Victimele nu pot spera decît că vor fi apărate de polițiști.
Data viitoare cînd veți întîlni cuvîntul patriarhat, amintiți-vă pasajul de la Efeseni, 3:14: „Pentru aceasta plec genunchele mele către Tatăl (Pater) Domnului nostru Iisus Hristos, dintru care toată părinția (patria) în cer și pre pămînt se numește.” (cf. Biblia de la 1914).
Patria se traduce frecvent prin națiune și este rădăcina patriotismului, iubirea de țară. Dar acolo unde există tot mai puțini tați, nu poate exista nici o patrie durabilă, nici o țară (homeland) și nici un fel de protecţie (security).”[1]

James M. Kushiner, Courting Disaster. Patriarchy & the Violence of Fatherless Men”, Touchstone Magazine, March/April 2018, http://www.touchstonemag.com/archives/from-the-editor/courting-disaster.php  

Notă:

[1] Alăturarea lui „homeland” cu „security” trimite la nădejdea pe care cetățenii americani și-o pun în Homeland Security, Departamentul pentru Securitate Internă al Statelor Unite, nădejde zadarnică în condițiile reducerii prezenței tatălui în familia americană contemporană. (Nota mea, G. F.)

miercuri, 14 februarie 2018

Acceleratul



Cu un titlu înșelător („importanței științei în educație”) emisiunea „Știința în cuvinte potrivite” din 12 februarie 2018 de la Radio România cultural a fost dedicată evoluționismului darwinist (https://radioromaniacultural.ro/de-ce-mai-este-darwin-important/, https://radioromaniacultural.ro/zilelor-evolutiei-in-direct-in-emisiunea-stiinta-in-cuvinte-potrivite/).
În mod normal, dezbaterea ar fi trebuit să trezească interesul profesorilor de religie și teologie din România, atenți cum sunt, nu-i așa, atît la problema educației, cît și la relația dintre religie și știință. Cu atît mai mult cu cît pe parcursul emisiunii s-a subliniat în mod repetat că nu există nici un conflict între religie și știință. Nici nu poate fi vreun conflict de vreme ce nu se întîlnesc: teologia este poetică, imaginativă și orice altceva decît științifică, în timp ce darwinismul este științific (ceea ce rămîne totuși de discutat, cf. observațiile din  http://www.touchstonemag.com/archives/article.php?id=19-05-028-f, și http://www.touchstonemag.com/archives/article.php?id=22-06-016-v).
Am reținut pentru nimeni cîteva afirmații din cadrul emisiunii:
- „dacă eu îl invoc pe Dumnezeu în eprubeta mea, atunci nu mai înțeleg nimic!”
- „Darwin schimbă percepția asupra propriei noastre specii, exclude complet intervenția divinului”;
- „Revoluția produsă de Darwin este mai puternică decît cea coperniciană, întrucît omul devine o specie ca oricare alta.”
- Evoluționismul se predă prea puțin în școală, spre deosebire de religie, care se predă de la clasa zero la clasa zecea. Rezultatul? „Copiii sunt confuzi!”

„Evoluționismul e greu de înțeles”, admit participanții la dezbatere. Dar atunci de ce e atît de ușor de crezut? Pentru că toți credem în el, creștini sau necreștini. Toți vrem succes. Nu vrem nimic altceva decît să supraviețuim, să ne conservăm și să ne perpetuăm. Unii dintre noi pretind că cred și în Hristos, nu doar în Darwin, din speranța că acest lucru ne-ar oferi niște șanse în plus în lupta pentru supraviețuire. Astfel, creștinii oferă un argument redutabil în favoarea evoluționismului.
„Fiecare om e liber să creadă ce vrea; e mult mai greu să crezi că în miliarde de ani formele de viață au decurs unele din altele”. Participanții la emisiune au greșita impresie că este mai ușor să fii creștin: creștinismul este ușor de crezut întrucît ar fi ușor de înțeles. Poate că pare așa dacă te limitezi la superficialitatea cu care clerul își îndeplinește misiunea; dar pentru oricine s-a gîndit vreodată la Întrupare, Înviere sau la învățătura despre Sfînta Treime, darwinismul trebuie să i se fi părut o joacă de copii.
Validitatea științifică a darwinismului nici măcar nu mai trebuie să fie demonstrată, presupunînd prin absurd că acest lucru ar fi posibil. Utilitatea lui pragmatică a fost demonstrată deja de comunism, nazism și clericalism.
„Se naște un mîine dintr-un ieri blestemat/ Vine el, vine, ca un accelerat”, traducea inspirat Pittiș unul din cîntecele preferate ale lui Dylan („Silvio”). Acceleratul a trecut deja, și nici un cleric nu a rămas pe peron.

marți, 13 februarie 2018

Întrebare



Dacă tata e preot, nevastă-mea medic, copiii sunt unul în Parlament, altul profesor universitar de antropologie, iar eu conduc o firmă de pompe funebre, se consideră conflict de interese?

luni, 12 februarie 2018

Războiul sufletesc



Darul deosebirilor este o virtute capitală în tradiția teologiei ortodoxe. Tocmai de aceea, Darul confuziei nu a putut fi împrăștiat în România post-decembristă decît cu ajutorul specialiștilor în patrologie tutelați de unul și același bătrîn spirit dilematic.
Dacă am ajuns să nu mai putem deosebi între corectitudine și cinste, între obiective și ideal, dacă am ajuns să credem că identitatea (sexuală, națională) sînt mai degrabă piedici decît deschideri către celălalt, sau că toate religiile sunt deopotrivă adevărate, este pentru că sufletul nostru este rănit sau chiar luat prizonier într-un război sufletesc despre care cei mai mulți dintre noi nu au aflat încă nimic. Pentru că nu vrem să ne simțim rău. Am vrea să ne simțim bine, tot timpul, dar, ca să fim siguri, preferăm să nu simțim nimic.
Ne predăm.
Dar înainte de a ne preda, ar trebui să știm cel puțin ce predăm odată cu noi: și anume, nu doar pe urmașii noștri, ci pe frații, pe părinții, pe strămoșii noștri. Îl predăm pe Hristos.
Războaiele sunt cîștigate de cei care știu cine sunt. Uneori sunt cîștigate o generație sau chiar mai multe mai tîrziu. Să nu uităm că se intră în război pentru a birui, nu neapărat pentru a cîștiga acum
Într-un război sufletesc sunt necesare provizii sufletești, spune Dan Puric în prezentarea preluată în continuare. Împărtășindu-ne din proviziile sale, Dan Puric ne ajută și ne învață cum să ne adunăm și noi o parte.
Ne-am obișnuit să-l vedem pe Dan Puric luptînd pentru noi. Omul e spectaculos și ne face să ne simțim bine. Spune adevărul într-un mod care-i face pe neognosticii îmbrățișați de BOR să-l urască. Însă nu poate lupta în locul nostru. Iar dacă locul nostru va rămîne gol, pînă la urmă ne vom simți rău, foarte rău.
Pentru totdeauna. 



duminică, 11 februarie 2018

Femei din toate țările, uniți-vă!



Odată cu mișcarea Me Too, exploatarea femeii de bărbat ia sfîrșit. Începe o nouă eră: era exploatării femeilor de femei.
După mii de ani de împilare nedreaptă, femeia a devenit capabilă să se exploateze și singură.
Romeo și Julieta reprezintă un abuz care nu poate fi corectat nici măcar de Julieta și Romeo. Julieta singură va face totul.
Se încheie o întreagă istorie a hărțuirii, mii de ani în care femeia a fost cîntată, adorată, idolatrizată de bărbați, în care femeile au destrămat și refăcut imperii.
No more!
Pentru generația mai tînără, care află de-abia acum de torturile la care au fost supuse femeile de-a lungul timpului, iată un document tulburător:


sâmbătă, 10 februarie 2018

Mița și Mitu



Că să nu fiu greșit înțeles, mă grăbesc să declar încă de la început că eu, unul, țin cu Mița. Desigur, nu sunt atît de ipocrit încît să nu recunosc că țin puțin și cu Mitu. Dar nu țin deloc cu Me Too. Nu pentru că aș fi intimidat de declarația belicoasă a doamnei Magda Cârneci, potrivit căreia „bătălia femeilor de-abia începe!” Afirmația vizează „receptarea autoarelor și rolul lor în literatura noastră contemporană” și a fost făcută în cadrul emisiunii „Timpul prezent în literatură” din 9 februarie 2018 (https://radioromaniacultural.ro/timpul-prezent-in-literatura-3/).
Într-o comunitate de români din străinătate trăia și probabil că încă mai trăiește un om deosebit de respectat. Dorind o confirmare, un prieten a declarat brusc în timp ce discuta cu un mic grup de oameni din comunitatea respectivă că „pentru voi, X este un mit”. După o scurtă tăcere, cineva din grup a răspuns: „Nu, nu-l cheamă Mitu. Îl cheamă ....” O scenă memorabilă, care dovedește inconsistența miturilor în fața lui Mitu.
Ideea de a profita de mișcarea Me Too pentru a rediscuta meritul literaturii scrise de femei poate fi riscantă, și poate afecta mai degrabă receptarea acestei literaturi. Este literatura femeilor o literatură a victimei în primul rînd? Chiar dacă ar fi așa, este obligatoriu ca o literatură a victimei să fie o bună literatură? Sper ca vocabularul doamnei Michailov, limitat la seria „traumă-tatăl-repoziționare”, să contribuie la justa receptare a autoarelor. Mă tem însă că riscă mai degrabă să o transforme pe Mița într-un mit. Unul în care Mița nu-l va mai întîlni niciodată pe Mitu.

vineri, 9 februarie 2018

Cam puțini, doctore, cam puțini...



Pentru tot mai mulți dintre noi, capacitatea de a pune totul sub semnul întrebării a devenit nu doar o virtute, ci însuși criteriul gîndirii sănătoase. Bine, bine, să ne înțelegem, nu chiar totul. Adică, da, totul poate și trebuie să fie pus sub semnul întrebării – cu excepția acestei presupoziții. A pune sub semnul întrebării intenția,  dispoziția mentală de a pune totul sub semnul întrebării dovedește rea-voință, resentiment, intoleranță. Este nu doar un viciu moral, ci și unul de gîndire. Din cîte se pare, aproape toată lumea stă sub apăsarea acestei anateme aruncate asupra noastră de niște domni respectabili, cu bărbi, lavaliere și papioane. Inclusiv Patriarhul, care în acest război inegal nu dispune decît de barbă.  
Așa ajunge credința să fie pusă sub semnul întrebării. La fel i se întîmplă și patriotismului, ori culturii ca patrimoniu sau ca aspirație naturală către o realitate curată. [1] Merită subliniat că atît credința, cît și patriotismul ori cultura nu sunt puse în discuție în sine, ci doar în măsura în care sunt prelungiri firești ale sentimentului filial. Acesta este motivul pentru care familia este atît de importantă. Și tocmai de aceea, familia e cea care trebuie distrusă mai întîi (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2017/03/dileme-dileme.html).
 Una dintre recomandările postului de radio Radio România Cultural din această dimineață, care m-a determinat de fapt să scriu acest text, se referea la filmul Copilul meu, „un film despre cum părinții unor tineri LGBT din Turcia au învățat să le accepte identitatea și chiar au devenit activiști pentru drepturile acestora.” (https://www1.agerpres.ro/comunicate/2018/02/08/comunicat-de-presa-muzeul-national-de-arta-contemporana-20-42-43). Mai multe despre „Cea de-a 11-a ediție a Festivalului Internațional de Documentar și Drepturile Omului One World Romania” puteți afla inclusiv de pe pagina Radio România Cultural (https://radioromaniacultural.ro/justitia-educatia-si-drepturile-persoanelor-lgbtq-la-one-world-romania-11/). E de reținut că „One World Romania abordează subiecte intens discutate. Funcționarea justiției, actualizarea metodelor de educație și regândirea familiei după criterii contemporane.” De regîndirea familiei se ocupă, la noi, oameni respectabili, prețuiți inclusiv în mediile ortodoxe pentru umor, stil, cultură și credință. 
Filmul, proiectat în cadrul manifestării, „Luna istoriei LGBT”, vine ca o reacție „în contextul creșterii acțiunilor publice homofobe, precum manifestațiile recente de la cinematograful MȚR. În 4 februarie, un grup naționalist-ultraortodox a întrerupt filmul “120 de bătăi pe minut”, câștigătorul marelui premiu al juriului la Cannes 2017. Protestatarii au jignit publicul pe motiv că promovează homosexualitatea.”
Important este că „«My Child»/«Copilul meu» nu e nici o lecție de parenting alternativ și nici un film educațional de tip advocacy pentru «cauza LGBT». Este o poveste profund umană cu părinți reali care se redescoperă pe ei și pe copiii lor, și decid să îi susțină în mod activ.” (https://www.facebook.com/events/1609684079108282/).
Sigur. Să te redescoperi, pe tine și pe cei din jur, să-i susții în mod activ nu are nimic în comun cu propaganda LGBT. Nici pomeneală de vreo susținere a cauzei LGBT, Doamne ferește! E, doar așa, o chestie deplin umană. Profund umană, daca mă pot exprima în felul acesta ambivalent. Nu este decît o „descoperire a «activismului din dragoste»” (https://www.facebook.com/events/1609684079108282/). Tocmai de aceea, descrierea filmului de pe pagina Asociației Accept se încheie indecis:

„Dacă o bunică de 80 de ani din Turcia rurală poate să își accepte nepotul așa cum este, ce scuză avem noi, ceilalți?”

Ce poate fi mai non-advocacy decît acest îndemn? Cum poți să pui sub semnul întrebării o bunică? Ce fel de nepot ești?
Păi, aici e clenciul. Nu neapărat că e vorba despre o bunică dintr-un film, ci că nu mai ești nepot. Nici nepoată. Nici fiu, nici fiică. Ești doar un copil. În lumea de astăzi, toți suntem, toți trebuie să fim copii. Aproape ca în Evanghelie. În acest punct, îi las pe miile de profesori de religie și teologie din țară să explice diferența dintre a.) copiii care trebuie să devenim potrivit creștinismului și b.) copiii care trebuie să devenim potrivit disco-cine-dilematecilor din țara noastră. (Mă aștept ca propunerea mea să pară de neînțeles. Mai degrabă, din cîte am văzut în cursul timpului, pentru cei mai mulți dintre ortodocșii noștri cultivați, nu e nici o diferență. Acuma, pe bune, e vreunul dintre noi care să nu aibă pe birou, sau undeva la vedere, o carte semnată de dl. Pleșu?)
Aici vreau doar să mai rețin comunicatul Muzeului Țăranului în legătură cu protestele din 4 februarie:
Ne afirmăm cu această ocazie dorința de a nu fi transformați în terenul minat al unor confruntări care țin mai degrabă de ideologie decât de credință. Misiunea muzeelor este înainte de toate o invitație la descoperire, reflecție și participare adresată fiecăruia dintre noi fără a restricționa actul cultural și libertatea de conștiință.” (http://www.muzeultaranuluiroman.ro/acasa/opinia-mntr-privind-incidentele-din-4-februarie-ro.html)
Creștinii care pun sub semnul întrebării ideologia LGBT își contrazic credința, „principiului toleranței pe care religia creștină îl propune ca mod de viață.” (http://www.muzeultaranuluiroman.ro/acasa/opinia-mntr-privind-incidentele-din-4-februarie-ro.html). Astfel de creștini transformă credința în ideologie și manifestările lor devin propagandă, deci nelegitime.
Doamna directoare a MȚR mai spune că „dreptul la vizionare a unui film nu poate fi încălcat de unii spectatori în detrimentul celorlalți.” Eu nu cred că a fost încălcat dreptul la vizionare a unui film, ci a fost contestat dreptul conducerii Muzeului Țăranului Român de a difuza un astfel de film. Consider că gestul conducerii MȚR a fost receptat în mod just ca o agresiune la adresa culturii poporului român și că organizatorii au căutat în mod premeditat să proiecteze un film favorabil grupării LGBT într-un loc pe care românii au fost obișnuiți să-l asocieze cuviinței, rînduielii și pietății. Prin proiectarea acestui film într-un loc pe care românii îl privesc nu doar cu dragoste, ci și cu evlavie, s-a urmărit, printr-o provocare conștientă, măsurarea tensiunii arteriale a poporului român. Faptul că inima lui bate încă, după aproape trei decenii de rotire permanentă în jurul unor false dileme, faptul că după o ședință neîntreruptă de hipnotizare în vederea descoperirii unui fals trecut poporul încă își amintește trecutul real, a provocat o reacție de indignare din partea personalului medical care se ocupă de noi. Această reacție mi-a amintit de un schimb de replici dintre Liviu Borcea, comandantul lagărului de la Capul Midia, și doctorul lagărului:
„Cîți morți avem astăzi, doctore?” „Patru, să trăiți!” „Cam puțini, doctore, cam puțini!” „E de-abia ora unu, să trăiți, pînă diseară vom avea mai mulți!”
România de astăzi are, încă, foarte mulți fii și fiice. Prea mulți, pentru doctorii noștri. Și doar atît de puțini copii... 

NOTĂ
1. Vezi, de pildă, opiniile exprimate de Svetlana Cârstean în cursul emisiunii „Timpul prezent în literatură” de la Radio România Cultural din 2 februarie 2018 (https://radioromaniacultural.ro/timpul-prezent-in-literatura-2/): „Nu-i putem lăsa pe copii doar cu o anumită înțelegere a literaturii,” spune doamna Cârstean. O anumită înțelegere a literaturii în care dacă drogurile, zombie și brexitul ar lipsi din poezie atunci aceasta ar fi lipsită de realitate. Or, nu-i normal ca poezia să fie despre realitate?

marți, 6 februarie 2018

Pe strada mea



La prima poartă e un cîine indiferent.
Acolo stă lumea așa cum este.

La ultima poartă e un cîine rău.
Acolo stă lumea așa cum ar trebui să fie.

Pe la jumătatea străzii
o poartă se deschide ușor.
Un cîine dă din coadă.
Aici stă lumea de care mi-e dor.

duminică, 4 februarie 2018

prima vară



cînd umbra hîrciogului
e ascunsă de muguri
corbul cîntă