vineri, 28 iunie 2019

Maneaua sufletului românesc și cultura de sexodrom


Mi-am înscris odată copilul la un curs de dansuri populare. După primele trei ședințe, în care singura muzică de lucru a fost maneaua, l-am retras.
Grigore Leșe a fost prezent la mitingul de susținere a dlui Andrei Pleșu (https://www.mediafax.ro/social/sute-de-persoane-in-piata-universitatii-la-un-miting-pro-plesu-dupa-atacurile-de-la-postul-antena-3-foto-12274331). Maestrul Leșe merge cu toată lumea bună care preferă lemnul și spațiile mici. Este foarte sever cu Maria Tănase, pe care o critică într-una din cărțile publicate de Humanitas pentru degradarea cîntecului popular românesc prin urbanizare și stilizare, dar în schimb face emisiuni cu Loredana Groza (http://www.tvr.ro/loredana-groza-aduce-muzica-satelor-romanesti-pe-drumul-lui-lese_14254.html#view), care a înnobilat cîntecul popular românesc prin celebra Zig-Zagga. De altfel, noblețea cîntecului tradițional românesc este salvată de la experimentele periculoase ale Mariei Tănase, fiind exprimată strălucit de atitudinea și ținuta Loredanei, după cum se poate vedea și din acest videoclip: https://www.youtube.com/watch?v=pRrLxQ2iyUE.
Aflu că „Centrul Național al Dansului București, aflat în subordinea Ministerului Culturii și Identității Naționale (MCIN), subvenționat  de la buget, în acest an, cu 2. 037 mii lei (circa 430.000 de euro), găzduiește în luna iunie, potrivit site-ului oficial, două spectacole: Sexodrom, respectiv Open, prin care se promovează apartenența la comunitatea minorităților sexuale.” (https://www.activenews.ro/stiri-social/Centrul-National-al-Dansului-promoveaza-homosexualitatea.-Ministerul-Culturii-Aceste-spectacole-nu-sunt-pe-lista-aprobata-de-minister-156675)
Mi se pare normal: atunci cînd de cultura și identitatea națională se ocupă oportuniști și oameni de serviciu sau de servicii, ajungem inevitabil să alegem între manele și sexodrom. Nu mai putem alege între Loredana și Maria Tănase, ci între Loredana, Lady Gaga și Vali Vijelie. Sincer să fiu, în această situație îl prefer pe domnul Vali.
Propun să profităm de ocazie și să ne înscriem cît mai repede copiii la cursul de manele românești tradiționale, pînă nu e prea tîrziu. Este probabil singura șansă de a-i salva de cealaltă opțiune pe care ne-o lasă oamenii de cultură români: sexodromul.

marți, 25 iunie 2019

România versus Șmecherii: 1-0

Înainte de a ne consola cu gîndul că pînă și Brazilia a încasat de la Germania patru goluri în șase minute, înainte de a ne felicita pentru performanța de a fi ajuns în semifinalele Campionatului European de Fotbal U21, înainte de a ne spune că oricum nu aveam nici o șansă în fața Germaniei (care, cu totul previzibil, a jucat în cea mai ușoară grupă posibilă), ca și cum am fi avut vreo șansă în fața Angliei sau Franței, să remarcăm înainte de toate angajamentul și dedicarea tuturor, de la jucători la echipa tehnică și la suporteri.
Reușita imensă de pînă acum a naționalei U21 nu a fost doar meritul lui Ianis Hagi, nici doar a genialului portar Ionuț Radu și nici a vreunui alt jucător, ci a venit în urma pregătirii, dedicării și inspirației întregii echipe, odată cu dragostea suporterilor din tribune, de acasă și de oriunde din lumea asta și cealaltă.
Trăim un moment în care efortul elitei transnațională, umanistă, atee, globalistă, libertarian-ortodoxă, neoliberal-ortodoxă, neognostică, Antimistă de Ziua a Șaptea, neoprotestant-ortodoxă sau ortodox-ortodoxă, se stinge precum fumul, precum se topeşte ceara de faţa focului. Antrenorii dezrădăcinării noastre sînt descumpăniți de această reușită, despre care preferă să nu vorbească nici măcar în șoaptă.
Dar care este reușita care ne-a paralizat șarpele din sîn: victoria asupra Angliei? Egalul cu Franța? Nicidecum! Marea victorie a naționalei noastre de tineret constă în unitatea, solidaritatea, fraternitatea dintre jucători și suporteri. Aceste sentimente au făcut posibilă victoria naționalei și ar putea trezi oricînd nu doar mîndria, cît mai ales conștiința națională.
        Jucătorii noștri nu au luptat pentru bani. Nu au luptat pentru UE. Nu au jucat din plăcere. Au luptat pentru România. Suporterii români nu au sprijinit niște vedete globale, sclavi din Colosseumul consumerist precum cei întrebuințați de Anglia și Franța: și-au încurajat frații, copiii, soții, prietenii și vecinii. La fiecare dintre aceste meciuri ale naționalei noastre, am fost cu toții aproapele celuilalt.
Cîtă vreme luptăm pentru România, cîștigăm cu toții. Aceasta este adevărata victorie pe care ne-a adus-o naționala de tineret. Aceasta este principala victorie pe care trebuie să o apărăm și să o consolidăm, victoria pe care trebuie să construim.
De treizeci de ani, elita de dreapta ne spune, cu binecuvîntarea BOR, că nu merităm altceva decît ca toți străinii, în special cei din Vest, să se pișe pe noi; în cel mai rău caz, ne putem pișa și între noi, în cazul în care UE este reținută de spasme prelungite în momentul intonării vreunui imn național, altul decît al Germaniei. Foarte probabil, dacă Bivolaru ar fi știut să valorifice la timp pișatul globalist, acum ar fi fost cel puțin directorul general al ICR, dacă nu cumva chiar ministrul Culturii și Identității Naționale. S-au mai văzut cazuri.
Naționala noastră de tineret ne-a amintit însă că nimeni nu se pișă pe tine dacă nu o faci tu mai întîi. Ignorînd exercițiile de autodegradare sufletească la care elita a încercat să ne supună timp de treizeci de ani, naționala noastră a oferit o lecție, o demonstrație de demnitate națională. În plus, nu putem să nu observăm că dintre cele patru semifinaliste, prin identitate și demnitate, echipa României este singura cu adevărat europeană. Celelalte sînt alcătuite din băieți din colonii care nu știu decît să fugă. Fuga îți poate salva viața în colonie; cînd lupți pentru patria ta însă, te retragi sau avansezi în ritmul reliefului național.
Este o ironie a istoriei faptul că pe strada Constantin Noica, la nr. 140, se află Școala de Antrenori Ioan Kunst Ghermanescu din cadrul Universității Nationale de Educatie Fizica și Sport din București.
Noica a avut la un moment dat ideea unui antrenorat de performanță, care să identifice și să antreneze tineri pentru cultura de performanță (vezi „Cei 22, sau despre cultura de performanță”, în volumul Despre lăutărism, http://www.humanitas.ro/humanitas/despre-lautarism. O variantă a textului poate fi citită și aici https://webcultura.ro/cei-22-sau-despre-cultura-de-performanta/. Înregistrarea audio a acestui text în lectura lui Noica la https://www.youtube.com/watch?v=VdSx8JrDQA0).
Mă tem însă că Noica pleca de la convingerea greșită că exercițiul cultural îl face pe om mai bun; orice creștere este bună, orice devenire este în mod necesar una întru ființă.
Dar eseul lui Noica se termină cu un paragraf pe care antrenorii de excepție, cei care pot face mai ales ca neghina să crească la fel de înaltă, dacă nu chiar mai înaltă decît grîul, preferă să-l ignore, așa cum se străduiesc acum să ignore creșterea solidarității populare adusă de performanța tinerilor fotbaliști români:
„Dar nu ne gândim atât la antrenorii de excepție, pentru tinerii de excepție, cât la acei mari antrenori umili, care să urmărească zi de zi cum crește firul de grâu. I-am numit cândva: ploaia, ploaia aceea de toamnă, care nu știe nimic despre culesuri. Dacă am putea găsi sămânța cea bună! Douăzeci și două de boabe numai!”
 Sămînța cea bună este dată deja. Nu are nevoie decît de ploaia cea bună, de iubirea noastră, de prețuirea și încrederea noastră, a părinților și strămoșilor și copiilor noștri în noi înșine și în prețuirea și iubirea lui Dumnezeu pentru noi și încrederea Lui în noi. Antrenorii de excepție au conjurat împotriva ploii bune, invocînd asupra noastră ploaia acidă a falselor dileme.
De treizeci de ani, antrenorii de excepție, antrenați de Noica însuși, nu au produs decît o cultură de lăutari care ne vrăjesc cu descîntecele UE, ale pieței globale, ale unității religiilor și ale toleranței la rău. De treizeci de ani sîntem invitați, seduși, constrînși, amenințați să degustăm mostrele de urinoterapie aduse în spinarea poneilor roz. Cică e la fel ca apa. Bill Gates chiar are o companie care se ocupă de filtrarea apei din canalizare. În România, cu banii și influența lui Bill și George, edituri și companii private, instituții de cultură ale statului român, oameni de cultură venerabili și universități de prestigiu transformă de treizeci de ani apa bună, de izvor curat, în substanțe poluante, de la fecale la reziduuri toxice. Unii dintre acești agenți ai poluării noastre sufletești o fac și pe gratis, din ură și din diverse alte complexe de inferioritate generate de neajunsul de a se fi născut într-o cultură minoră.
Cartoforii care joacă cu zaruri și cărți măsluite au o vorbă: „Șmecherii cu banii, fraierii cu speranța!” Însă maeștrii jocurilor cu mărgelele de sticlă de la noi nu și-au propus să ne ia banii. Nu au voit nimic altceva decît să ne ia speranța. 
         Antrenorii de excepție antrenează; antrenorii umili cultivă. Cine sînt acești antrenori umili? Noi toți, toți acești anonimi pentru elită, dar prieteni, rude și vecini între noi. Noi, toți cei care ne-am păstrat speranța.
Unitatea dintre naționala de tineret a româniei și suporterii români ne-a demonstrat că speranța este încă la noi. Aceasta este marea victorie pe care ne-au readus-o sportivii noștri.
Să-i lăsăm pe antrenorii anticulturali din România cu banii. Ei n-au nimic de cultivat și nimic de crescut în afară de lucruri și culturi care la vremea secerișului se strîng și se aruncă în foc. Speranța, în schimb, este una dintre cele trei care vor rămîne în veac.

         P.S.
         Aceasta este postarea cu numărul 1000. Sper ca măcar o parte din textele postate aici vor reuși să ne facă să ne dorim ploaia cea bună.

Unchiu’ Mitică


Călin Popescu Tăriceanu se întreabă dacă „Oare ne întoarcem în timp la vremurile când și maternitățile erau supravegheate de procurori? Oare vin vremurile când procurori delegați vor asista la cursurile școlare, în clase, pentru a se asigura că se respectă la virgulă programa școlară? A ajuns procurorul „omul providențial” care, împreună cu omniprezenții mascați, salvează patria? Eu nu cred că acesta e viitorul României. Voi ce credeți dragi compatrioți?” https://www.facebook.com/tariceanu/posts/2834453153236148
Înainte de 1990, toată lumea înjura comunismul și securitatea (mă rog, securitatea era înjurată ceva mai în surdină, ca și în prezent). Dar cînd vreun membru al familiei ajungea comunist sau securist, întreaga familie și toate cunoștințele îl felicitau. Unchiu Mitică era omul cel mai respectat din familie. Nu-l deranjai pentru fleacuri, iar cînd îi urai la mulți ani, vocea îți era gîtuită de emoție. Aveai o problemă mai serioasă? Îl sunai pe Unchiu Mitică și se rezolva. De regulă, însă, nu ajungeai să ai probleme: toată lumea știa că ești rudă cu Unchiu Mitică.
Între timp, Unchiu Mitică a devenit și procuror. O programă școlară care schilodește intelectual și emoțional elevul nu poate fi aplicată fără procurori. O societate care se ghidează exclusiv după regulile pieței are nevoie de procurori: dacă cineva a plătit pentru un copil, acel copil îi aparține indiferent de părerea copilului și a asistenților maternali. O societate care a hotărît că un copil poate să-și decidă singur identitatea de gen, obligînd copiii și părinții să admită această aberație, are nevoie de procurori pentru a se asigura că nimeni nu rămîne ceea ce este sau ar trebui să fie. La referendumul pentru familie de anul trecut, România a votat pentru acest model de societate. România a votat pentru procurorii care ne salvează de noi înșine, de credință, de tradiție, de cultură. 
Prin urmare, sigur că avem nevoie de Unchiu Mitică: ca procuror care supraveghează implementarea totală a ideologiei de gen, ne poate ajuta să ne înscriem copilul la singura clasă din singura școală din România unde încă se mai face carte. Sperăm din toată inima ca băieții și fetele noastre să ajungă și ei cineva. Oameni mari, oameni respectați, precum Unchiu Mitică.

miercuri, 19 iunie 2019

Blestemul iubirii


Din binecuvîntarea patriarhală a perioadei de examene școlare, aflăm că „Examenele vă vor aduce o confirmare a muncii voastre din ultimii ani școlari și vor fi prilej de bucurie pe care o veți împărtăși împreună cu dascălii și părinții voștri.” (https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/binecuvantare-si-incurajare-pentru-examene-145284.html)
Sigur, la examene nu se întrec doar cei care au muncit, ci mai ales cei care au muncit cu cei care au plătit. Cei care au și muncit, au și plătit sînt binecuvîntați deja. Însă o binecuvîntare în plus nu strică niciodată.  
Cîntecul, „Cine iubește și lasă” interpretat memorabil de Maria Tănase, îi blestemă pe toți cei care iubesc și lasă. Deși cei care nu iubesc, dar iau ce-i al altuia (nota, locul, munca, speranțele, viața), sînt mai numeroși.
Normal ar fi ca celui care nu iubește și ia, și Dumnezeu să-i ia ceva.
Dar cîntecul Mariei Tănase are dreptate pînă la capăt: cei care iubesc și lasă sînt mai vinovați decît cei care pun labele pe ceea ce nu li se cuvine. Pentru că lași ca munca să-ți fie furată de cei care nu muncesc, pentru că lași ca iubirea să-ți fie furată de cei care nu iubesc, ești vrednic de
târâișu’ șarpelui
și pasu’ gândacului,
vâjâitu’ vântului,
pulberea pământului.

marți, 18 iunie 2019

Să facem binele mai mare și adevărul mai mic!


Știți vorba aia: dă radioul/televizorul mai tare și închide-l! Cam așa e și cu adevărul: îl dăm la maxim imediat după ce l-am închis.
Toată lumea știe că alegerile din 26 mai au fost fraudate la greu (http://trenduri.blogspot.com/2019/06/din-nou-despre-alegeri.html), așa cum toată lumea știe că marii cîștigători sînt cel puțin la fel de corupți și de lipsiți de scrupule precum marii pierzători. Bineînțeles, ca în orice moment revoluționar, ca în orice punct de cotitură istorică, frauda și corupția celor buni reprezintă răul necesar pentru a birui în lupta împotriva fraudei și corupției celor răi. Știm asta. Ce mă surprinde însă este ușurința cu care a pesedeul a încasat rezultatul alegerilor de la europarlamentare. Ca și cum se aștepta. Și o rîmă se zvîrcolește mai mult cînd o ciupești nițel. Pesedeul pare în schimb împăcat cu situația unei decapitări. De parcă și-ar fi dorit-o.
Întrebarea este de ce ar contesta lumea o fraudă care pare să nu deranjeze pe nimeni, nici măcar pe pesediști? Pentru că reprezintă o nedreptate? Dar știm deja că orice nedreptate este dreaptă cînd este făcută în numele unui bine superior: „Oamenii nu au evoluat ca să cunoască adevărul, ci ca să trăiască în comunități. Urmările sunt multiple: una ar fi că e mai important să aparții decât să cunoști adevărul.” (https://www.catavencii.ro/de-ce-nu-rad-toti-la-glumele-cu-vasilica/)
Binele superior nu este niciodată binele comun: este doar binele nostru, este binele tribului meu. Binele superior este adevărul care îmi convine, este adevărul meu care a luat adevărul ostatic fără intenția de a-l elibera vreodată, ci doar pentru a-l folosi la negocieri.  

sâmbătă, 15 iunie 2019

La 130 de ani de la moartea poetului Eminescu sărbătorim 30 de ani de tratament cu mercur


Bineînțeles că Eminescu trebuia potolit. O știa și el. Într-o țară mică, patriotismul este întotdeauna inoportun, stricînd socotelile celor care slujesc interesele țărilor mari. Dar Eminescu nu putea să dispară brusc, printr-un accident regretabil. Influența lui ar fi fost sporită de împrejurările unei morți tragice. Trebuia îmbolnăvit mai întîi, de o boală grea și rușinoasă, care necesita un tratament complicat și, neapărat, izolare. Îninte de a fi eliminat, Eminescu trebuia compromis.
În ciuda genialității și modei timpului, Eminescu se încăpățîna să reziste tuberculozei, așa că sifilisul a apărut ca o opțiune mai bună. Dar insuficientă. Eminescu trebuia să și înnebunească puțin, astfel încît un veac mai tîrziu tehnicienii demitologizării să poată institui o carantină totală asupra operei și vieții lui Eminescu. 
După treizeci de ani de tratament, cultura română a devenit dependentă de mercur. A înnebunit și urmează să moară singură în casa unui doctor în umanioare.

luni, 10 iunie 2019

Mergi, mergi, mergi, spuse pasărea


Din doi ochi se face unul,
din unul, se fac iarăși doi.

Ferește-te să vezi ochi în ochi,
ferește-te să asculți ureche-n ureche,
ferește-te să dai mînă cu mînă,
ferește-te să zbori.

Mergi, mergi, mergi,
spuse pasărea: „Neamul oamenilor
nu poate duce decît puțină realitate.”

joi, 6 iunie 2019

Cine sîntem noi?


Interesul pentru filmul A Quiet Place, difuzat de HBO 3, mi-a fost trezit de o recenzie atentă, care abordează implicațiile politice și filozofice ale filmului pe lîngă detaliile legate de tehnologia medicală  (https://www.activenews.ro/stiri-social/%E2%80%9EA-quiet-place-sau-cum-sa-salvezi-lumea-cu-un-implant-cohlear-156305). Înainte ca partea a doua a filmului (https://www.agerpres.ro/life/2019/05/28/sua-a-quiet-place-2-va-aparea-in-cinematografe-pe-20-martie-2020—315614) să împiedice o înțelegere serioasă a filmului, am putea încerca să vedem filmul și dintr-o perspectivă teologică. La urma urmei, apocalipsa nu este chestia nașpa cu care unii creștini îi amenință pe păcătoși și necredincioși, nu este intervalul istoric în care Biserica își ia revanșa, ci un moment al istoriei cînd adevărul nu mai poate fi spus, iar locul lui este luat de minciuna impusă de o fiară: „Și i s-a dat ei gură să grăiască semeții și hule.” (Apocalipsa 13:5). Apocalipsa este intervalul tăcerii prin suprimarea adevărului. Pentru că adevărul este adevărul pămîntului, al creației, doar pămîntul poate deveni un loc al tăcerii, al muțeniei auto-impusă.
Sigur, după cum notează domnul Stanciu, „dizabilitatea fetei se dovedește a fi salvatoare a familiei și, potențial, a întregii umanități: sistemul auditiv al extratereștrilor interferează cu implantul lui Regan și le afectează comportamentul într-atât de mult, încât își deschid armura și expun astfel zonele vulnerabile ale organismului la o armă de foc obișnuită.” (https://www.activenews.ro/stiri-social/%E2%80%9EA-quiet-place-sau-cum-sa-salvezi-lumea-cu-un-implant-cohlear-156305) În același timp, însă, dizabilitatea fetei este reprezentativă pentru o lume care refuză să audă, care refuză să comunice. Nu este Regan un simbol al unei lumi surde, care asurzește în mod voluntar în fața oricărui cuvînt adevărat? Nu este Regan cea care participă cu scepticism și în silă la rugăciunea de mulțumire de la masă? Tăcerea universală este precedată de o surzenie universală, de o indiferență totală față de durerile, neputințele și necazurile celuilalt. Tăcerea este expresia tacită a indolenței.
Este tentant să vedem filmul ca o poveste despre copilărie ca dizabilitate, despre copilul care trebuie să tacă, să nu vorbească neîntrebat și, în general, să nu vorbească, despre copilul care nu ascultă ce-i spunem, despre copilul care nu este ascultat. Filmul poate fi văzut astfel din perspectiva adolescentului revoltat, asumată de Regan împreună cu o mare parte a populației adulte de astăzi. Putem vedea în film și o alegorie despre riscul prin care copiii pot spune lucruri adevărate, în ciuda faptului că au fost instruiți să spună doar lucruri trăznite, punîndu-se pe ei și pe noi într-o poziție periculoasă. Sau ne-am putea gîndi la lumea noastră pre-apocaliptică, la faptul că oamenii vorbesc fără să mai comunice, fie pentru că le este prea teamă să comunice cu adevărat, fie pentru că au devenit incapabili să comunice cu adevărat, asemănîndu-se bieților ratoni care au fost atacați fără ezitare de fiarele nemiloase din film (scena demonstrînd indirect diferența dintre limbajul uman, care rămîne limbaj efectiv chiar și atunci cînd se exprimă prin semne, și semnalele limbajului animal, limitat la mesaje legate strict de instinctele vitale de reproducere și supraviețuire). După cum observa cineva, „Asta este ce se-ntîmplă într-o familie atunci cînd membrii ei încetează să mai comunice; filmul este despre cît de important este pentru supraviețuirea oricărei familii să fie capabilă să vorbească despre lucrurile dificile și despre cît de important este să le spui altora ce înseamnă ei pentru tine” (https://www.tracking-board.com/a-quiet-place-review-silence-is-golden-but-communication-is-key-in-this-expertly-crafted-scare-machine-starring-emily-blunt/)
Dar filmul trebuie văzut și dintr-o perspectivă mai largă; în definitiv, A Quiet Place nu abordează criza unei familii, ci sfîrșitul lumii. În contextul poliției gîndirii și al filtrelor corectitudinii politice, a vorbi liber înseamnă a-ți asuma conștient locul victimei. Cine este fiara care ne face să dispărem, care ne închide contul de facebook, care ne închide gura, care ne intimidează public, care ne interzice să vorbim despre păcatul homosexualității, despre minciuna adevărului tuturor religiilor, despre adevărul Dumnezeului făcut om? Filmul ne arată că fiarele nu se mulțumesc să controleze spațiul exterior, să cenzureze domeniul public. Răul nu se mulțumește cu tăcerea noastră publică, ci vrea să se asigure că sîntem la fel de tăcuți și acasă, în familie. Fiarele urmăresc familia Abbott pînă în casă, pînă la pătuțul noului născut. Răul nu se mulțumește cu tolerarea lui publică, ci urmărește susținerea noastră lăuntrică. Ne va urmări în biserică, ne va urmări în casă. Deja ne urmărește copiii în școli.
Nu mai există locuri sigure unde să te poți retrage. De altfel, să-ți salvezi familia, să o protejezi, nu înseamnă doar să o ții în siguranță: înseamnă să fii capabil să vorbești, să strigi, să-ți semnalezi prezența ca persoană umană. După cum subliniază un critic american, „unicul moment de manifestare sufletească autentică, recunoașterea unui fel de identitate apare atunci cînd, asediați de creaturi, Evelyn îl provoacă pe Lee într-un moment de mare pericol pentru copiii lor: «Cine sîntem noi? Cine sîntem noi dacă nu-i protejăm?»https://www.newyorker.com/culture/richard-brody/the-silently-regressive-politics-of-a-quiet-place
Soluția tehnologică a filmului este salvatoare doar în plan secundar: ceea ce salvează în mod esențial copiii este iubirea sacrificială a părinților, dragostea tatălui comunicată prin ultimele gesturi de Lee lui Regan.
Cine sîntem noi dacă nu ne protejăm copiii? Cine sîntem noi dacă-i expunem ideologiei de gen, dacă le spunem că homosexualitatea este o opțiune validă, la fel ca heterosexualitatea, că toate religiile sînt adevărate și că oricum toată lumea merge cu Dumnezeu din simplul motiv că Dumnezeu, sau Papa cel puțin, merge cu toată lumea? Cine sîntem noi dacă le spunem că homosexualitatea este un păcat, că în istorie doar ortodoxia are deplinătatea adevărului, că familia este un dar de la Dumnezeu pe care nu-l putem batjocori nepedepsiți, că identitatea sexuală nu este un rol, ci un dat pe care nu-l putem ignora nepedepsiți, cine sîntem noi dacă, după ce le spunem toate acestea, le cerem să tacă pentru a nu avea probleme în viață? Nu sîntem altceva decît niște fiare apocaliptice.
În cartea Apocalipsei, Fiara se ridică din mare. Deocamdată o vedem ridicîndu-se din marea de tăcere în care ne înecăm sufletele.