marți, 27 aprilie 2010

Falşii prieteni: marxismul de dreapta



Potrivit Oxford Dictionary of English, „falsul prieten este un cuvînt sau o expresie străină care are o formă similară cu cea din limba maternă, dar un înţeles diferit (precum magazine, care în engleză înseamnă revistă)”. Confuzii de acest tip se găsesc însă în cazul oricărui tip de limbaj, nu doar la nivelul filologic strict. În limbajul teologic, de exemplu, unde este întreţinută confuzia dintre apofatismul existenţial şi cel lingvistic, cu toate că acesta din urmă nu este decît o deghizare a deconstructivismului. În limbajul filozofiei politice, de asemenea, unde noţiunea de „dreapta” a fost compromisă iremediabil, nu atît de adversarii ei, şi nici măcar datorită dificultăţii noilor idiomuri, ci în primul rînd din cauza proastei cunoaşteri a propriei limbi. De pildă, doar necunoaşterea sensului creştin al libertăţii în raport cu înţelegerea ei liberală (ca să nu mai spun nimic despre sensul ortodox al libertăţii în raport cu cel protestant sau catolic), explică de ce un număr semnificativ de bloguri care se identifică în mod explicit ca „ortodoxe” au incluse în blogroll-ul lor şi adresa Institutului Ludwig von Mises, principala agenţie de promovare a ideologiei libertariene în România. În vederea deosebirii duhurilor, am tradus textul de mai jos, util cu atît mai mult cu cît legalizarea prostituţiei şi a consumului de droguri în România au fost argumentate printr-o logică libertariană.  (Gh. Fedorovici)



Marxismul de dreapta

de Robert Locke

Liber cugetătorii, indivizii ambiţioşi, ex-socialiştii, drogaţii şi excentricii sexual găsesc adeseori în libertarianism o filozofie politică atrăgătoare, în virtutea ideii că libertatea individuală ar trebui să fie regula unică a eticii şi guvernării. Libertarianismul oferă credincioşilor săi o conştiinţa curată pentru acele lucruri pe care în prezent societatea le limitează, cum ar fi să faci mai mulţi bani, mai mult sex, ori să te droghezi mai tare. Libertarianismul promite o formulă coerentă pentru etică, un cadru riguros pentru analiza strategiilor politice, o întemeiere în istoria americană şi aplicarea eficienţei capitaliste la societatea în întregul ei. Numai că în ciuda faptului că libertarianismul conţine fărîme consistente de adevăr, pe ansamblu el este o eroare seducătoare.
Există numeroase varietăţi de libertarianism, de la cel al legii naturale (versiunea cel mai puţin scrîntită dintre toate), la anarho-capitalism (versiunea cea mai scrîntită), iar unele soiuri evită o parte din criticile de mai jos. Însă cele mai multe rămîn ţinta majorităţii acestor critici, iar o parte dintre varietăţile mai reuşite – recent am auzit o somitate respectată afirmînd apăsat că liberalismul clasic este libertarianism – se încadrează într-o zonă gri unde nu mai este limpede în ce măsură mai pot fi considerate libertariene în vreun fel. Însă de vreme ce 95% din tipurile de libertarianism care pot fi întîlnite la dineuri [cocktail parties], în paginile editoriale sau în Capitol Hill este un soi de libertarianism plat, de „cartier”, refuz să le permit libertarienilor acea scamatorie sofistică prin care ei împing în faţă un libertarianism vulgar provocator, ca apoi să revină apărînd o altă versiune a doctrinei lor, mai rafinată, atunci cînd sunt criticaţi la nivel filozofic. Am mai întîlnit aceeaşi strategie la marxişti.
Acest lucru nu constituie o surpriză, de vreme ce libertarianismul este în esenţă marxismul dreptei. Dacă marxismul este amăgirea potrivit căreia societatea poate fi condusă doar prin altruism şi colectivism, atunci libertarianismul este amăgirea reflectată  în oglinda marxistă, potrivit căreia societatea poate fi condusă doar prin egoism şi individualism. În fapt, pentru a funcţiona societatea are nevoie deopotrivă de individualism şi de colectivism, de egoism şi de altruism. Asemenea marxismului, libertarianismul oferă siguranţa intelectuală frauduloasă a unei descrieri complete a priori a binelui politic fără efortul investigaţiei empirice. Asemenea marxismului, libertarianismul aspiră, în mod deschis sau pe ascuns, la reducerea vieţii sociale la dimensiunea economică. Şi asemenea marxismului, libertarianismul are propriile sale mituri istorice şi darul de a-i face pe adepţi să se simtă ca nişte aleşi, eliberaţi de regulile morale ale societăţii în care trăiesc.
Cea mai importantă problemă legată de libertarianism este foarte simplă: libertatea, deşi un lucru bun, nu este pur şi simplu singurul lucru bun din viaţă. Simpla securitate fizică, pe care pînă şi un prizonier o poate avea, nu este libertate, însă fără ea nu se poate trăi. Prosperitatea este legată de libertate prin faptul că ne face liberi să consumăm, însă nu este acelaşi lucru cu libertatea de vreme ce poţi să fii bogat, însă tot atît de neliber precum soţia unui mare industriaş din perioada victoriană. O familie este în realitate unul dintre cel mai puţin libere lucruri imaginabile; întrucît satisfacţiile ei emoţionale provin fie din relaţii în care ne-am născut, deci nu sunt alese, fie din relaţii alese, familia implică obligaţii pe care nu le putem lăsa baltă cu sentimentul unui gest firesc sau pentru care am putea găsi vreo îndreptăţire. Dar securitatea, prosperitatea şi familia alcătuiesc în fapt grămada de fericire pentru cei mai mulţi dintre oamenii reali şi temele principale care preocupă guvernările.
Libertarienii se străduiesc să ocolească acest fapt, şi anume că libertatea nu este singurul lucru bun, încercînd în schimb să reducă toate celelalte bunuri la acesta prin intermediul conceptului de alegere, susţinînd că tot ceea ce este bun este astfel fiindcă am ales să ne împărtăşim de el. prin urmare libertatea, întrucît ne oferă alegere, ar cuprinde toate celelalte bunuri. Însă acest lucru este un atac la adresa simţului comun, întrucît neagă că ceva poate fi bun prin natura sa, independent de alegerea noastră. Produsele care ne hrănesc sunt bune pentru noi prin natura lor, nu pentru că noi alegem să le mîncăm. Dacă este dusă pînă la concluziile ei logice, reducerea binelui la ceea ce este liber ales înseamnă că nu există deloc alegeri inerent bune sau rele, ci că un om care alege să-şi petreacă viaţa jucînd bambilici a dus o viaţă la fel de meritorie ca cea a lui Washington sau Churchill.
Mai mult, reducerea tuturor bunurilor la alegerile individuale presupune că toate bunurile sunt individuale. Dar unele, precum securitatea naţională, aerul curat sau o cultură sănătoasă, sunt în mod inerent colective. Ar fi posibil să privatizăm unele dintre acestea, dar numai unele, iar eforturile pot fi caraghios de ineficiente. Chiar vreţi să urmărim fiecare agent poluant din aer pînă la uzina care l-a emis ca să o dăm în judecată?
Libertarienii admit în mod just că libertatea unui om trebuie să sfîrşească acolo unde începe să afecteze libertatea altei persoane, însă ei subestimează în mod radical cît de uşor se petrece acest lucru. Aşa că deşi principiul libertarian al lui „nu răni pe nimeni şi fă ce vrei” este adevărat, el nu asigură comportamentul pe care-l pretind libertarienii. De exemplu, în cazul pornografiei: libertarienii spun că trebuie permisă fiindcă cel căruia nu îi place pornografia poate alege să nu se uite. Dar ceea ce nu poate face această persoană este să aleagă să trăiască într-o cultură care a fost degradată prin liberalizarea pornografiei.
În viaţa reală, libertarienii trăiesc rareori potrivit propriei lor teorii, tinzînd mai degrabă să se răsfeţe cu lucrurile plăcute în timp ce refuză să se achite de aspectele mai dificile. Ei pun în circulaţie legile în favoarea drogurilor dar continuă să adune beneficiile guvernamentale pe care ei le consideră ilegitime. Această situaţie nu este doar un eşec accidental al fidelilor [believers] libertarianismului, ci o neputinţă intrinsecă a doctrinei, care face ca ea să cedeze de fiecare dată cînd e pusă la încercare – exact cum se întîmplă şi cu marxismul.
Libertarienilor trebuie să le fie puse întrebările grele. Ce ar fi dacă o societate liberă ar trebui să-şi recruteze cetăţenii pentru a rămîne liberă? Cum ar fi dacă această societate va trebui să-şi limiteze importurile de petrol pentru a proteja libertatea economică a cetăţenilor ei de străinii ostili? Cum ar fi dacă ar trebui să-şi oblige cetăţenii să devină suficient de educaţi pentru a putea susţine o societate liberă? Cum ar fi dacă ar trebui să-şi lipsească proprietarii de pămînt de libertatea de a refuza să-şi vîndă proprietatea ca o precondiţie pentru punerea la dispoziţia tuturor a libertăţii de mişcarea pe autostrăzi? Cum ar fi dacă ar trebui să-şi lipsească cetăţenii de libertatea de a importa forţă de muncă străină ieftină pentru a-i putea ţine la distanţă pe străinii săraci care vor vota pentru redistribuirea socialistă a bogăţiei?
În fiecare din aceste cazuri, mai puţină libertate astăzi este preţul pentru mai multă libertate mîine. Libertatea totală de astăzi va fi doar un mod de a consuma capitalul social acumulat şi de a depozita probleme pentru viitor. Aşadar, chiar dacă libertarianismul este adevărat în vreun sens ultim, aceasta nu dovedeşte că tipul de guvernare libertarian este cel potrivit pentru astăzi în oricare din aceste întrebări particulare.
În plus, dacă a limita libertatea astăzi o poate prelungi mîine, atunci limitarea libertăţii mîine o poate prelungi poimîine şi aşa mai departe, ceea ce înseamnă că măsura potrivită de libertate ar putea fi de fapt libertatea limitată pentru totdeauna. Dar dacă libertatea limitată este alegerea corectă, atunci libertarianismul, care face din libertate un absolut, este pur şi simplu greşit. Dacă tot ce vrem este libertate limitată, atunci simplul liberalism este suficient, sau şi mai bine, un conservatorism burkean, care respectă libertăţile tradiţionale. Nu este nevoie să îmbrăţişăm fără rezerve libertarianismul doar pentru că vrem o porţie sănătoasă de libertate, iar alternativa la libertarianism nu este URSS, ci libertăţile tradiţionale americane.
Perspectiva abstractă şi absolutistă a libertarianismului asupra libertăţii conduce la bizare concluzii. Asemenea sclaviei, libertarianismul ar vrea să-i permită omului să se vîndă ca sclav. (Lucrul acesta a fost posibil în cîteva rînduri în istorie prin contractarea unor datorii imposibil de achitat.) Iar libertarianismul degenerează în imbecilitate făţişă atunci cînd este confruntat cu problema copiilor, pe care îi tratează ca pe nişte adulţi, susţinînd abolirea educaţiei obligatorii şi a tuturor legilor referitoare la copii, cum ar fi cele care interzic munca la copii şi exploatarea lor sexuală. În egală măsură, libertarianismul este incapabil să se ocupe de problema debililor mintal şi a celor senili.
Libertarienii susţin că permisivitatea radicală, precum legalizarea drogurilor, nu va sfîşia societatea libertariană întrucît consumatorii de droguri care ar pricinui necazuri vor fi disciplinaţi prin teama de a-şi pierde slujba sau locuinţa în cazul în care legile actuale care fac dificile concedierea şi evacuarea ar fi abolite. Ai pretind că o „ordine naturală” a comportamentului rezonabil îşi va face apariţia. Însă nu există nici o dovadă actuală empirică că acest lucru s-ar întîmpla. Mai mult, aceasta înseamnă că libertarianismul este o ofertă de tipul „totul sau nimic”: dacă societatea continuă să protejeze oamenii de consecinţele acţiunilor lor în vreun fel, libertarianismul în legătură doar cu anumite libertăţi devine ilegitim. Iar de vreme ce societatea chiar îi protejează pe oameni, libertarianismul este o poziţie morală ilegitimă pînă la înfăptuirea Marii Revoluţii Libertariene.
Şi oare se înşală societatea atunci cînd îi protejează pe oameni împotriva consecinţelor negative ale unora dintre alegerile lor libere? În timp ce este în mod evident corect să-i laşi pe oameni să se bucure de beneficiile alegerilor lor înţelepte şi să sufere preţul pentru alegerile lor prosteşti, societăţile decente stabilesc limite asupra ambelor tipuri de rezultate. Oamenilor li se permite să devină milionari, dar sunt taxaţi. Li se permite să dea faliment, dar nu sunt obligaţi să moară de foame din acest motiv. Sunt lipsiţi de cele mai extreme beneficii ale libertăţii pentru ca să ne scutească pe noi de cele mai teribile costuri. Alternativa libertopiană ar fi probabil o societate mai strălucitoare, însă aceasta va fi şi una mai crudă.
Empiric vorbind, mulţi oameni nu vor de fapt libertatea absolută, şi din această cauză democraţiile nu aleg guverne libertariene. Ironia ironiilor, oamenii nu aleg libertatea absolută. Iar acest fapt respinge libertarianismul la nivelul propriei premise, de vreme ce libertarianismul defineşte binele ca ceea ce este ales în mod liber – şi cu toate acestea, oamenii nu îl aleg. În mod paradoxal, oamenii îşi exercită libertatea de a nu fi libertarieni.
Corolarul politic al acestei situaţii este că de vreme ce nici un electorat nu va susţine libertarianismul, un guvern liberal nu va putea fi niciodată realizat în mod democratic, ci va trebui să fie impus de un anumit gen de stat autoritarist, ceea ce plasează minciuna deasupra afirmaţiei libertariene potrivit căreia în cadrul oricărei alte filozofii, şmecherii care pretind că ştiu ce este mai bine pentru alţii îşi impun valorile asupra celorlalţi oameni. Libertarianismul însuşi este întemeiat pe convingerea că el este singura filozofie politică adevărată iar toate celelalte sunt false. El determină impunerea unui anumit gen de societate, cu toate plusurile şi minusurile inerente, faţă de care locuitorii ei nu vor mai fi liberi să-şi exprime opţiunea contestînd-o, ci doar prin părăsirea ei.
Iar dacă libertarienii vor dobîndi vreodată puterea, ne putem aştepta la o amestecătură de decizii bizare. Mulţi susţin abolirea banilor emişi de guvern, în favoarea celor fabricaţi de băncile private. Însă acest lucru s-a făcut deja, în diverse perioade, şi nu duce la nici un minunat paradis al libertăţii, ci doar la o explozie a fraudei şi degradării cursului monetar urmată de concentrarea puterii financiare în acele puţine bănci care supravieţuiesc şocului inevitabil. Numeroase alte scheme libertariene eşuează în mod similar cînd sunt confruntate cu datele empirice.
Un motiv major al acestui eşec este că libertarianismul are o viziune naivă asupra ordinii economice care pare că a încetat să mai acorde atenţie actualei istorii a  capitalismului din jurul perioadei 1880. nu dispun de spaţiul necesar aici pentru a respinge simplistul laissez faire, dar să observăm cel puţin că a doua cea mai bogată naţiune din lume, Japonia, are una din cele mai controlate economii, în timp ce naţiuni unde guvernul a pierdut efectiv controlul asupra vieţii economice, precum Rusia, cu greu ar putea fi numite paradisuri economice. Critica legitimă a controlului excesiv nu presupune deplasarea spre extrema opusă.
Naivitatea libertariană din domeniul economic se prelungeşte în cel politic. Libertarienii confundă adeseori absenţa restrîngerilor guvernamentale a libertăţii individuale cu libertatea însăşi. Dar fără un stat suficient de puternic, libertatea individuală cade pradă altor indivizi mult mai puternici. Un stat slab şi un stat care respectă libertatea nu sunt acelaşi lucru, după cum ne-au dovedit-o multe dintre tiraniile haotice ale Lumii a Treia.
Libertarienii sunt de asemenea naivi în legătură cu întinderea şi gradul de perversitate al dorinţelor omeneşti pe care ei îşi propune să le elibereze. Libertarienii nu-şi pot imagina nimic mai ameninţător decît puţină vînzoleală sado-masochistă duminică după-amiaza, urmată de o doză recreativă de droguri şi munca care începe iarăşi de luni. Ei presupun că dacă oamenilor le este oferită libertatea, ei vor gravita către nişte vieţi esenţial burgheze, însă această presupunere ia de la sine înţelese lucruri precum amînarea satisfacţiei care a fost impregnată în oameni pe cînd erau copii fără ca ei să fie liberi să refuze. Libertarienii uită că pentru majoritatea populaţiei, a predica maximum de libertate duce doar la beţie, droguri, incapacitatea de a păstra o slujbă şi la sarcină în afara unei căsnicii. Societatea depinde de stăpînirea de sine interiorizată [inculcated self-restraint], dacă vrea să nu alunece în barbarism, iar libertarienii atacă această stăpînire de sine. În mod ironic, aceasta face adeseori ca limitările interne să fie înlocuite de limitările exterioare ale poliţiei şi închisorii, rezultînd în mai puţin libertate, nu mai multă.
Acest dispreţ pentru stăpînirea de sine este emblematic în legătură cu o problemă mai adîncă: libertarianismul are o mulţime de spus despre libertate dar foarte puţine despre cum să învăţăm să o folosim. Libertatea fără gîndire este periculoasă în cel mai bun caz, inutilă în cel mai rău. Cu toate acestea, libertarianismul este din punct de vedere filozofic incapabil să dezvolte o teorie despre cum să folosim libertatea bine, fiindcă dogma lui esenţială este că toate alegerile libere sunt egale, o dogmă pe care nu o poate abandona decît cu preţul admiterii că există şi alte bunuri decît libertatea. Conservatorii ar trebui să ştie mai bine.

(Traducere de Gheorghe Fedorovici)


Notă:

Articolul a apărut iniţial în The American Conservative (March 14, 2005, http://www.amconmag.com/article/2005/mar/14/00017/). Tradus şi postat aici cu acordul publicaţiei The American Conservative (http://www.amconmag.com/index.html)