„La urma urmei, care a fost scopul principal al României, cel puţin cel
declarat, al tuturor oamenilor politici, al tuturor intelectualilor din 1989? A
fost reintegrarea în Europa. Ce însemna pentru mulţi «reintegrarea în Europa»?
Însemna: «Ia să ne găsim noi un stăpîn nou, că am rămas de izbelişte, nu mai
avem stăpînul vechi, cel care era la Răsărit, ia să căutăm noi un patron nou
dincolo, în Apus».”
Virgil Nemoianu [1]
Pentru unii, România profundă
este un mit, sau cel mult o posibilitate care ar putea fi însă edificată prin
efortul românilor fideli principiilor conservatorismului creştin de depăşire a
divergenţelor dintre ei în numele lucrurilor care îi unesc. [2] Pentru alţii,
România profundă este un „concept lansat pe piaţă”, [3] şi care, pentru a putea
fi realizat, are nevoie de bani. [4] Asemenea declaraţii mă fac să cred că aceste
două tipuri de reprezentare a României profunde se intersectează cel puţin în
două puncte: 1.) prin convingerea că România profundă are o realitate doar
potenţială, dar care 2.) poate fi actualizată prin apariţia unui om anume (să
zicem, Teodor Baconschi pentru unii, Călin Georgescu pentru ceilalţi [5]). În
măsura în care ambele personaje sînt convinse la rîndul lor de faptul că „cel
mai bun lucru care s-a întîmplat României în ultimii douăzeci de ani este
intrarea în Uniunea Europeană”, după cum declara dl. Georgescu într-un interviu
de anul acesta, probabil că celor două grupări le-au mai rămas puţine piedici
majore de depăşit în vederea participării la renaşterea, pentru unii, la
reconstrucţia, pentru ceilalţi, a României profunde.
Dar dacă „integrarea UEuropeană
devine o simplă integrare în minciună”, cum demonstrează Mircea Platon într-un
articol recent? [6] Dacă România profundă nu este un mit, adică o realitate
anistorică, şi nici o realitate supraistorică, [7] ci o realitate existentă
nemijlocit? O lume pe care unii nu o văd pentru că nu vor să o vadă – poate
pentru că nu seamănă îndeajuns cu „soarele sfînt de pe cer”. Pentru că este în
suferinţă, în parte pentru păcatele ei, în parte din interesul altora. Pentru
că este slabă şi căzută între tîlhari.
Dar atunci cînd a vorbit despre
România profundă şi despre aflarea drumului către ea, Mircea Platon nu a vorbit
despre postere electorale şi nici despre esenţe supratemporale. Ne-a îndemnat
să stăm cu o icoană în faţa ochilor, [8] şi a asemănat România adevărată cu un ţăran,
cu o stradă, cu un episcop, sau cu un nuc. [9] Altfel spus, M. Platon a
identificat punctele de rezistenţă ale unei Românii asediate. Puncte care
circumscriu deopotrivă o geografie fizică şi una spirituală, o lume întreagă
desfăşurată orizontal şi vertical într-un orizont al firescului.
Nucul creşte greu şi trăieşte
mult. El vorbeşte în acelaşi timp despre străbunici şi despre strănepoţi. Pe
cît este de mare, pe atît este de fragil, crengile lui rupându-se mai uşor
decît ale altor copaci. Însă are rădăcini adînci şi puternice, şi din această
pricină nu trebuie pus prea aproape de casă, căci poate strica temelia. De la
nuc se folosesc şi frunzele, şi cojile de nucă, nu doar miezul pentru cozonacii
de sărbători. Iar mobila din lemn de nuc ţine cel puţin cît ţine şi casa.
De aceea, locuitorii unei ţări ca
un nuc nu pot fi decît nişte oameni binecuvîntaţi. Fireşte, vecinii acelei ţări
s-a putea să nu fie la fel de fericiţi – pe bună dreptate se tem ca nu cumva
rădăcinile ei să le strice temelia. Iar primejdia, pentru vecini, este cu atît
mai mare cu cît ei sînt mai tari, nu mai slabi. Atunci cînd ţara ca un nuc se
învecinează cu un imperiu, primejdia reprezentată de nuc este cea mai mare. Pentru
că dintre toate formele de organizare omenească, imperiul are temelia cea mai şubredă.
După cum arată Mircea Platon în articolul menţionat mai sus,
„Realitatea pe care o creează
imperiul e minciuna, un consumism al minciunii, o bulimie a minciunii, a
golului care creşte autodevorându-se. Pe măsură ce minte mai mult, imperiul
trebuie să tragă cât mai mulţi oameni - ca păcălitori, ca păcăliţi, sau ca
păcălitori autopăcăliţi - în interiorul minciunii.” [10]
NOTE:
[1] În Virgil Nemoianu, Sorin Antohi, România noastră. Conversaţii berlineze,
Editura Muzeul Naţional al Literaturii Române, Bucureşti, 2009, p. 50.
[2] http://razvan-codrescu.blogspot.com/2010/11/doua-simpozioane-de-suflet.html#c479016648069868025.
Vezi şi aici:
[4] Cf. O. Hurduzeu: “Atat schimbarea cat si
manjirea paradigmei se face pe bani. Noi n-avem bani s-o schimbam, ei insa au
bani s-o manjeasca.” http://culianu.wordpress.com/2010/10/22/testul-timpului-si-reinventarea-miscarii-sindicale/#comment-5653
[5] O. H.: „Prin Calin Georgescu se valideaza schimbarea paradigmei
intelectuale care poate insoti eventual schimbari economice si politice
radicale” http://culianu.wordpress.com/2010/10/22/testul-timpului-si-reinventarea-miscarii-sindicale/#comment-5643
[6] M. Platon, “Prin mahalaua
imperiului”, http://mirceaplaton.com/html/articole_prin_mahalaua_imperiului.htm
[7] “Adevărul adânc al „României
profunde“ nu este nici spiritual, nici politic sau economic. Realitatea ei
ultimă, fundamentul ontologic se găseşte în Sfânta Treime.” http://atreiafortaromaniaprofunda.blogspot.com/2010/07/chipul-romaniei-profunde.html
[9] Mircea Platon, „Ce e România profundă?”, în O. Hurduzeu, M. Platon, A treia forţă: România profundă, Logos,
2008, p. 296.
