După cum am aflat de la un
prieten, autorul asemănărilor şi deosebirilor dintre preoţii şi medicii din
România amendate în postarea precedentă (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2012/10/moartea-taxele-si-viata-vesnica.html)
este dl Lucian Mîndruţă (http://www.adevarul.ro/financiar/media/Lucian-Mandruta-Biserica-Ortodoxa-Preotii_0_781721995.html#),
cunoscut om de televiziune şi colaborator constant al publicaţiei Dilema veche.
Desigur, textul ar fi circulat
indiferent de autorul lui; mesajul este tipic pentru mentalitatea de genul
„cred în felul meu”, sensibilă de regulă faţă de teoriile conspiraţiei şi (cu
atît mai) disponibilă pentru expertize extrasenzoriale şi paraistorice (adică
contrare bunului simţ).
Însă faptul că textul aparţine
cuiva care recunoaşte sincer că „nu vrea să i se dea dreptate, dar vrea să se
vorbească despre speech-ul său în pauza de cafea” (http://www.adevarul.ro/life/vedete/Lucian_Mandruta-_-Primii_bani_i-am_castigat_ca_electrician_0_295770797.html),
spune ceva şi despre om, şi despre audienţă. Pentru că sunt trei situaţii cînd nu
contează dacă ţi se dă dreptate: cînd adevărul nu contează pentru tine, cînd
adevărul nu contează pentru ceilalţi şi cînd adevărul nu contează pentru
nimeni. Am motive să cred că adevărul nu contează prea mult pentru un om care
îşi explică ateismul invocînd filmul Viaţa
lui Brian.[1] Dacă un astfel de om e luat în serios, aceasta
poate să sugereze că, în România, lumea se află într-o pauză prelungită. O
pauză publicitară, al cărei rost este acela de a da conţinut emisiunilor de
publicitate (indiferent de profilul lor: emisiuni de cultură sau de comentarii
politice) pe care le încadrează. Un număr de circ produs de iluzionistul de
serviciu din platou, un joc la care toată lumea doreşte să participe.
Dar dacă adevărul nu contează,
nici realitatea nu contează:
„România are un deficit uriaş de normalitate pentru că are, în premisele de
la care porneşte, un deficit uriaş de realitate. O falsă abordare a realităţii
duce la o falsă normalitate: la figuranţi, decoruri şi vedete. Practic, România
e un uriaş studio de televiziune dedesubtul căruia se află un azil de noapte. Cei
din studio se uită la cei din azilul de noapte nu ca la oameni, ci ca la o
„masă biologică,” ca la o „populaţie” bună de manipulat, supt şi sacrificat.
Cei din azilul de noapte îi privesc pe cei din studio nu ca pe oameni, ci ca pe
„vedete,” ca pe nişte icoane, ca pe nişte idealuri pe care le poţi atinge dacă
joci după regulile jocului. Din toată această dinamică, realitatea umană,
rostul şi scopul nostru în lume au dispărut sub lozincile „înţelepciunii” („de,
fă şi tu ce ţi se cere, adaptează-te”) sau ale „civilizării” politic corecte.”[2]
Dacă realitatea nu contează, eşti liber să vezi asemănări în deosebiri. Poţi
confunda iluzia cu realitatea, îl poţi identifica pe Brian cu Hristos. Dar
tocmai pentru că Magii l-au găsit pe Mesia, iluzioniştii continuă să ne trimită
la adrese greşite. Atît încercările lor, cît şi aprobarea cu care sunt primite de
cei din jur sunt simbolice pentru lupta lor împotriva realităţii, vorba unui
personaj din film.
Note:
[1] „Nu vreau sa vorbească nimeni despre mine. Prefer să o fac eu. Si oricum nu
cred că e un subiect aşa de interesant. Dar, dacă insişti, ar merge „Life
of Brian" - o parodie despre viaţa lui Iisus. Asta spune ceva
important: n-am zei, nici imaginari, nici în viaţă.” (http://www.adevarul.ro/life/vedete/Lucian_Mandruta-_-Primii_bani_i-am_castigat_ca_electrician_0_295770797.html)
Personal, nu cred că filmul îl parodiază pe Hristos, ci mai degrabă ironizează
religiozitatea superficială şi ipocrizia umană în genere, a ateilor şi a
credincioşilor în egală măsură. Brian probabil că l-ar fi urmat pe Hristos,
intrigat de apariţia singurului om normal din jurul său.
[2] Mircea
Platon, „Normalitatea ca o pradă”, Măsura
vremii, p. 46. http://archive.org/details/MasuraVremiiIndemnLaNormalitate
