Mai surprins decît poporul care descoperă că a
fost mințit din nou în campania electorală este politicianul căruia nu-i vine
să creadă că a fost crezut din nou. Sigur, politicianul mizează nu pe
încrederea electoratului, pe care nu o poate justifica, ci pe credulitatea lui.
Dar asta doar în campanie, pentru că, o dată cu afișarea rezultatelor,
politicianul redevine el însuși, omul pragmatic care trebuie să organizeze o
lume mai brutală decît un șantier de blocuri în construcție. La afișarea rezultatelor,
politicianul își dă jos costumul de Moș Crăciun, un ritual menit să ne anunțe
că magia s-a sfîrșit, și nu înțelege de ce lumea vede în el un Grinch: doar
pentru că în sac nu erau decît postere și broșuri electorale mototolite? Dar nu,
el nu este un Grinch după cum nu a fost nici un Moș Crăciun, ci doar un om ca
toți oamenii. L-ai crezut? Ghinion!
Poate că de vină e costumul, poate că e
capacitatea oamenilor de a crede că este posibilă și o lume altfel. Motive
suficiente pentru ca politicienii să confunde electoratul cu un copil pe care-l
pot ignora, de vreme ce refuză să se maturizeze în ziua votării. Unii adulți nu
se simt obligați să le dea explicații copiilor, și exact așa se poartă
politicienii români cu populația, mai precis cu acea parte a electoratului care
se încăpățînează să creadă în „magia” democrației, după cum se arată într-un
articol recent din Cațavencii (http://www.catavencii.ro/editorial/democratia-e-o-prostie/):
„Copiii sunt mult mai demni, mai
conștienți de drepturile lor și mai intuitiv democrați decât adulții. Dar
reușim noi cumva să-i stricăm pe parcurs, să-i învățăm să fie supuși, să-și
plece capul, să tacă și să înghită. Dar mai ales să nu mai întrebe “De ce?”
până când nu obțin un răspuns. Iar în cazul lor “Pentru că așa zic eu!” nu va
fi niciodată un răspuns valabil, care să oprească avalanșa de întrebări. Din
când în când ar trebui să ne mai uităm puțin în jur, să căutăm din priviri
copiii și să ne întrebăm dacă supunerea interesată pe care noi o practicăm zi
de zi – iar ei nu – ne face cu adevărat fericiți, e compromisul de care avem,
cu adevărat, nevoie.”
Mulți dintre noi își învață copiii să tacă și
să-nghită, cînd de fapt ar trebui să învățăm de la ei să întrebăm „de ce?” Avem
nevoie de această întrebare pentru ca nici noi, nici copiii noștri să nu mai
trebuiască să tacă și să-nghită. Poate că atunci cînd o vom ști din nou vor
apărea și altfel de policieni, cei de astăzi dispărînd cu ghinion cu tot.
