Scrisoarea: cuvinte pe-o hîrtie dintr-un plic. Timbrul
este biletul de călătorie al scrisorii. Şi cît de cuviincios îşi ţine ea
biletul, la răsăritul destinaţiei, luminînd-o pe toată durata drumului.
În mod obişnuit, valoarea timbrului depinde de
distanţă şi greutate; unele servicii poştale speciale, solicitate de expeditor
(valoare declarată, expediere în regim de urgenţă, confirmare de primire, etc.)
cresc valoarea timbrului.
Sigur, poţi expedia şi un plic gol. Fizic vorbind,
el rămîne tot o scrisoare. Dar şi în ordine simbolică un plic gol poate
constitui nu doar un anumit semn, ci un mesaj veritabil tocmai prin absenţa
oricărui cuvînt. Într-un sens, acesta ar putea fi chiar mesajul perfect, în
măsura în care expeditorul recunoaşte şi declară prin gestul său limitele
limbajului în raport cu mesajul intenţionat. Presupun că decît să primească un
plic gol, cei mai mulţi ar prefera să nu-l primească deloc. Afară de
colecţionarii de mărci poştale, desigur. Pentru ei, timbrul este deja un mesaj,
poate chiar mai valoros decît eventualele cuvinte ale scrisorii.
Din fericire, valoarea timbrului nu este
determinată şi de greutatea cuvintelor şi nici de adevărata distanţă dintre
corespondenţi. Dacă anii-lumină măsoară distanţele mari, între distanţele mici
există uneori ani-întuneric, poate doar zile sau ceasuri chiar, dar atît de întunecate
încît par de nestrăbătut.
Greutatea cuvintelor nici nu poate fi măsurată. Nu
doar pentru că ele se măsoară cu inima, dar şi pentru că ele îţi măsoară inima.
E bine să ai un tensiometru acasă, dar puţine lucruri îţi măsoară mai bine
inima decît o scrisoare veche sau una mai recentă, una pe care nu ai mai
scris-o, ori una pe care o scrii de-abia acum.
Inima bate după cuvinte, dar şi cuvintele bat după
inimă. Şi după cum se zbat, unele devin mai grele în timp, iar altele mai
uşoare, după bătăile inimii. Dar nu devine şi timpul o dată cu ele, cînd mai greu, cînd mai uşor?
Uşor sau greu, oricît de repede ar ajunge o scrisoare, în ea se află întotdeauna mult timp. Se
spune în mod greşit „cît timp îi ia scrisorii să ajungă pînă la X?” Dar scrisorii
nu îi ia timp, aşa cum scrisoarea nu-ţi ia timp nici să o scrii, nici să o
citeşti. Scrisoarea dă timp, face timp şi-l păstrează. Nu timpul scrierii şi al
citirii ei şi nici timpul făcut pînă la destinaţie, ci timpul din podul de lumină
pe care îl aruncă între oameni.
