Albucu

Cățelul meu a murit lipit de peretele casei, într-un loc în care nu l-am văzut stînd niciodată. Acolo l-am găsit astăzi, pe la trei după amiaza. Zăcea acolo cam de vreo două zile. Avea nouă ani. Eu îi spuneam „Băiatu”, dar l-am auzit pe un vecin spunîndu-i Albucu. După cum observase corect băiatul meu cu vreo trei ani în urmă, îi trebuia un nume „cu ceva alb în el”. Albucu era perfect.

Cu o săptămînă în urmă m-am jucat cu el, am alergat împreună. Avea de ceva timp o problemă la lăbuța dreaptă din spate, dar nu o băga în seamă. În orice caz, nu se plîngea. O trăsătură de familie, probabil.

Știa să se bucure într-un mod care mi se pare rar chiar și printre cîini. Mă întîmpina cu aceeași bucurie indiferent că lipsisem o oră, o zi sau o săptămînă. Păstrase nealterată voioșia cățelandrului, o dispoziție de joacă și hîrjoană permanente. Cred că și-ar fi păstrat acest spirit pînă la adînci bătrînețe. Din păcate, a reușit să mi-l transmită doar atît cît să zîmbesc de fiecare dată cînd îmi voi aminti de el. A făcut și el ce a putut.
Despre Stickeen, cîinele împreună cu care era să-și piardă viața într-o expediție, John Muir spunea că „i-a deschis o fereastră prin care a putut să-și privească semenii cu mai multă înțelegere (sympathy)” (http://vault.sierraclub.org/john_muir_exhibit/writings/stickeen/default.aspx). Pe mine Albucu m-a ajutat să văd cît de vii sînt toate. Cu el am descoperit dispoziția de joacă a lumii întregi. Dar nu te poți juca cu lumea decît prin cineva: printr-un copac înflorit, printr-un cîine, printr-un om.  

Uneori îmi spuneam că singurul motiv pentru care nu vorbea era pentru că nu voia să mă sperie. Aș vrea să mă sperie acum.

Venea fără să-l chem. Cînd ieșeam din casă, știa întotdeauna dacă aveam treabă prin curte, ori dacă urma să plec la oraș. În cazul acesta, mă însoțea pînă în stația de autobuz din apropiere.

Îi plăcea să știe dinainte ce îi aduceam de mîncare. Cînd mă vedea venind cu mîncarea, se ridica pe labele dinapoi pentru a vedea ce îi pregătisem. Odată, după ce i-am pus mîncarea mi-am continuat drumul spre poartă. A renunțat să mai mănînce pentru a veni cu mine.
Nu începea niciodată să mănînce imediat cum îi puneam mîncarea în castron. Mai întîi adulmeca mîncarea, apoi își ridica capul pentru a mă privi în ochi. Mă invita? Îmi mulțumea?

Cînd mă întorceam de undeva, de obicei îl găseam așteptînd la poartă. După ce mă „certa” pentru întîrziere, venea să-l mîngîi. Ne împăcam. Apoi îl lăsam să miroasă bagajele. Nu-și băga niciodată botul înăuntru, nu încerca să ia ceva, deși întotdeauna era și mîncare pe-acolo.

Nu mai rețin ce ghidușie făcuse odată, dar mă făcuse să rîd cu poftă. Atunci m-a urmărit cu un aer atent, după care a început să-și încrețească pielea din jurul nasului.  Zîmbea.

Dacă m-ar fi văzut astăzi plîngînd, oare și-ar fi încrețit-o din nou?