marți, 11 mai 2010

Responsabilitatea ca temei al autorităţii



„Nu se poate aşa, şi la primărie, şi-n gospodărie”, s-a hotărît bunicul meu pe linie maternă, ales primar în comuna lui cu vreo optzeci de ani în urmă, pe cînd în România reprezentanţii oamenilor erau aleşi de oameni, nu impuşi de partide. Aşa că a renunţat la primărie. Fiindcă, în vreme ce treburile obşteşti ale comunei mergeau tot mai bine, treburile gospodăriei lui începuseră să meargă tot mai prost. Evident, în România de astăzi, nimeni nu renunţă la „primărie”; fiindcă, în timp ce „primăria” se duce de rîpă, „gospodăria” prosperă.
Orice renunţare la responsabilitate atrage o diminuare a autorităţii. Dacă avem în vedere „autoritatea” în sensul ei originar, ca putere care te sporeşte, înţelegem mai bine de ce lipsa de responsabilitate a puterii politice din ultimii douăzeci de ani a dus la diminuarea „sursei” autorităţii, adică a poporului, după cum lipsa de responsabilitate a poporului a permis pervertirea exerciţiului acestei autorităţi „sporitoare”. Sigur, poporului îi este acum deosebit de greu, dacă nu imposibil, să-şi mai recapete conştiinţa responsabilităţii în condiţiile în care de aproape un sfert de veac i se tot spune că „neamul”, „ţara”, „Dumnezeu” sînt nişte concepte abstracte, sau, cel mult, nişte constructe culturale. Faţă de cine să mai fie el responsabil? Cît de „aproape” îmi mai este vecinul după ce am fost obligat să-mi privatizez credinţa sub presiunea maşinăriei sofisticii elitei, care, pentru a seculariza complet spaţiul public, îmi identifică în mod fraudulos domeniul intim cu cel privat şi pe cel privat cu cel personal? Treptat, orice ataşament religios sau patriotic devine, mai devreme sau mai tîrziu, ilicit (această argumentare lipseşte însă de fiecare dată cînd elita îşi manifestă public dispreţul şi sila pentru poporul român. Dovadă că duplicitatea elitei nu cunoaşte limite: dacă eşti patriot, eşti ipocrit, întrucît ţara, entitate abstractă, nu poate fi iubită. Eşti sincer doar dacă ţi-o dispreţuieşti. Cînd e vorba să fie umilit, „neamul” devine brusc un concept cît se poate de concret, încît orice băţ e destul de bun ca să dai cu el în neam).
Poporul român a fost în mod intenţionat de-responsabilizat, pentru că doar în felul acesta devenea, la rîndul lui, lipsit de autoritate. Complicele puterii corupte. Puterea uzurpatoarea şi-a legitimat astfel autoritatea delegitimînd sursa însăşi a acestei autorităţi. Spre deosebire de românii de acum un veac, care, asemenea bunicului meu, îşi acordau autoritatea la măsura responsabilităţii lor, românii de astăzi sînt determinaţi să se lepede de amîndouă. În consecinţă, autoritatea (politică) este falsificată în natura ei, din „sporitoare” devenind „diminuatoare”.
În aceste condiţii, a susţine că actuala criză este rodul „incompetenţei” guvernului înseamnă a ignora adevărul elementar potrivit căruia competenţa este determinată în primul rînd de responsabilitate. O responsabilitate precisă faţă de nişte adevăruri clare. Cum ar fi, de pildă, responsabilitatea tîmplarului faţă de adevărul scaunului drept. [1] Altfel spus, orice competenţă „profesională” trebuie precedată şi informată de competenţa „morală” (duplicitatea „elitei” a fost iarăşi vizibilă în cazurile Antohi şi Oprea vs. Tismăneanu, cînd elita a recurs ca de obicei la jocul ei preferat de alba-neagra, jonglînd, de data aceasta, cu cele două tipuri de competenţe). Orice sistem politic se autodistruge din clipa în care ignoră asemenea principii elementare. Întrucît nu a ignorat, ci s-a opus făţiş acestor principii, sistemul nostru politic postdecembrist s-a prăbuşit mai repede decît ar fi fost normal. Lovitura de graţie i-a dat-o tocmai cel despre care elita s-a străduit să ne convingă că ar fi de fapt „salvamarul” derivei noastre. Ironia este că tocmai în acest naufragiu, pe cît de neintenţionat, pe atît de inevitabil, ar putea sta şansa noastră. [2] 
De aceea, atunci cînd şeful statului sau al guvernului declară în public că îşi „asumă răspunderea” pentru constrîngerile impuse populaţiei, gestul nu dovedeşte decît cinism sau, în cel mai bun caz, inconştienţă. Oare pînă acum nu au fost răspunzători? Şi în ce fel îşi asumă ei răspunderea, dacă, în fapt, poporul este cel care le suportă? Poate fi responsabil un politician care prezintă fiecare nouă tranşă de împrumut ca pe un succes? Şi nu sînt toate aceste datorii externe, în fond, replica „macro” a comportamentului unei populaţii demoralizate, care a solicitat credite pe care acum nu le mai poate achita? O populaţie dispreţuită din acest motiv de o elită care a trăit exact din creditele solicitate de „sponsorii” ei politici. Diferenţa este că în timp ce populaţia îşi plăteşte creditele, elita şi politicienii trăiesc din comisioanele care au însoţit circuitul creditelor externe – şi pe care, în cele din urmă, le va plăti tot populaţia, generaţii întregi de acum încolo.

*

Recent, un gînditor american conservator, Thomas Fleming, descria un număr de patru reguli care ar concentra esenţa „viziunii” politicianului american de astăzi. Întrucît politicianul român de astăzi este construit şi susţinut de nişte caricaturi jalnice ale ideologilor neoconservatori americani, diferenţa dintre cele două tipuri de comportament politic nu poate fi una esenţială, ci doar una de intensitate. Prin urmare, am considerat util să ofer în rezumat cele patru reguli identificate de Fleming.

(Gheorghe Fedorovici)


Patru reguli de Realpolitik American [3]

de Thomas Fleming

Regula numărul unu: Nu există efecte neintenţionate, cel puţin nu în sensul în care neoconservatorii au întrebuinţat această expresie. Indivizii care aprobă legislaţia asistenţială urmăresc puterea. Chiar dacă se poate să nu intenţioneze cu totul să-i înjosească şi să-i robească pe destinatarii măsurilor de protecţie socială, este sigur că nu doresc ca aceştia să fie liberi şi independenţi. Aceeaşi regulă se aplică, mutatis mutandis, fiecărui program guvernamental, indiferent că este vorba despre educatori care-şi imbecilizează elevii sau de ofiţeri de armată care se folosesc de programele lor pentru a inocula feminismul, multi-culturalismul şi homosexualitatea, chiar dacă sînt cît se poate de conştienţi de consecinţele dezastruoase pe care le au acestea pentru pregătirea noastră de luptă.

Regula numărul doi: Indivizii intră în politică doar pentru propriul lor interes. Dacă vreun politician pare că-şi sacrifică interesul personal în numele binelui comun, aceasta este întotdeauna o iluzie. Fie este şantajat, fie are un interes pe care nu l-am sesizat încă. Nu uitaţi: de dragul argumentului nu putem admite nici un fel de excepţii. Chiar pînă şi politicienii care au idealuri şi le vor sacrifica întotdeauna exigenţelor puterii. Aproape că poţi să-ţi dai seama despre ce este vorba atunci cînd, de pildă, Orrin Hatch trădează fiecare principiu despre care a pretins că-l apără. Poate că nu este adevărat că nu poţi candida pentru o poziţie publică pînă cînd partidul tău nu are documente sau fotografii care te-ar putea distruge, însă nu este niciodată bine, indiferent de împrejurări, să credem că lucrurile ar putea sta altfel.

Regula numărul trei: Singurul scop al căutării unei poziţii mai înalte este acela de a putea primi o mită mai mare. Dacă, de exemplu, votul unui consilier municipal valorează $500, legislatorul unui stat va cere cîteva mii, iar un congresman zeci de mii. Vorbesc despre bani aici, dar în realitate şpăgile pot lua forme variate: femei, droguri, o vacanţe în străinătate, articole favorabile în presa centrală, accesul la agenţi de putere şi mai influenţi, sau fie doar şi atenţia măgulitoare primită din partea celor mari.

În sfîrşit, regula numărul patru: Politicile şi programele nu urmăresc niciodată să facă acel bine declarat de autorii lor, ci doar să promoveze interesele legislatorilor, administratorilor şi interesele speciale ale celor care dau mita, indiferent că acele interese vizează agenţii de investiţii de pe Wall Street, uniuni sindicale sau agenţi electorali ai grupurilor minoritare. Nu există, în aceste State Unite ale timpurilor noastre, nimic asemănător unei bune legislaţii.

(traducere de Gh. Fedorovici)


NOTE:


[1] „Intr-un atelier in care toţi tâmplarii fac scaune strâmbe, tâmplarul care face scaune bune e cel normal, nu cel care face si el scaune strâmbe, chiar daca asta e media si chiar daca mediocritatea lui îl face acceptat de ceilalţi.” Mircea Platon, „Expertul şi geniile”, Ziua Veche, 1 mai 2010 (http://www.ziuaveche.ro/editorial/3100-expertul-si-geniile)

[2] Vezi Mircea Platon, “O şansă pentru România”, Ziua Veche, 9 mai 2010, http://www.ziuaveche.ro/editorial/3297-o-sansa-pentru-romania

[3] Thomas Fleming, “Getting Real II: Raising Arizona”, Chronicles: A Magazine of American Culture, May 3rd, 2010, 
http://www.chroniclesmagazine.org/index.php/2010/05/03/getting-real-ii-raising-arizona/