(Introducere şi traducere de
Mircea Platon)
Când am scris despre România
profundă, elita de dumping a României scruta de ani buni, la raze X, o
Românie ca un 'cur'. Unii susţineau că
aşa fusese România dintotdeauna. Alţii, că devenise aşa, irevocabil, sub
comunism. Oricum, ceea ce trebuia să ne fie clar, conform acestei elite
pendulând între contemplatul propriului buric şi scrutatul 'curului' României,
e că România profundă nu mai există şi că oricine susţine contrariul e cu
siguranţă un 'păşunist' şi probabil un 'slavofil'. Iată însa că scriitorul
britanic William Blacker, autor al cărţii 'Along the Enchanted Way’ care
descrie viaţa sa într-un sat transilvănean, a publicat în ediţia din
28-29 august 2010 a ziarului Financial Times
(http://www.ft.com/cms/s/2/6cabf0fa-b169-11df-b899-00144feabdc0.html) un
articol în care atrage atenţia că România profundă există, dar că e pe cale de
a dispărea din cauza nesimţirii propriei elite. Oamenii recenţi au fost
produsul unei elite recente. Şi elita recentă se recrutează dintre oamenii
recenţi, dintre cei gata să justifice orice destrămare ca pe un 'dar al
libertăţii' neoliberale. Poate că, în loc să ne tot expatriem noi, ar
trebui să-i ostracizăm pe cei care ne conduc, pe toţi cei care ne-au condus în
ultimii 20 de ani. Peisajul României de acum e peisajul interior al acestor
oameni. Peisajul arhitectural e peisaj uman. Şi invers. Nu doar omul face o
casă, ci şi casa îl face pe om. Nu doar omul cultivă o grădină, ci şi grădina
îl cultivă pe om. Chipul României de azi
e chipul celor care au micşorat-o ca să se poată ei umfla.
(M. P.)
Demnă de-un prinţ
Când, la începutul anului 1990,
m-am dus prima dată în Transilvania, lăsând în urmă luminile strălucitoare ale
Europei occidentale şi ajustându-mi ochii la tonurile mai sobre ale Europei de
Est, nu mi-a venit să cred că un asemenea loc mai poate exista cu adevărat. În
miezul iernii, am traversat nordul munţilor Carpaţi şi am coborât, prin păduri
pline de ceţuri şi drumuri acoperite de zăpadă, în Evul Mediu - sau ceva
uluitor de asemănător. Drumurile erau pline de sănii trase de cai sau boi iar
vacile şi gâştile umblau pe unde voiau ele. Sătenii erau îmbrăcaţi în
combinezoane, purtau cojoace de miel şi căciuli de blană pe cap şi aveau opinci
cu obiele – încălţăminte cu adevărat din alte epoci, aşa cum purtau ţăranii înfăţişaţi
în miniaturile manuscriselor medievale. Mă aflam la doar câteva ore de Viena,
dar odată trecută graniţa României, am călătorit în timp. M-am stabilit acolo,
şi vreme de zece ani am avut norocul de duce o existenţă rurală aşa cum nu
întâlnisem decât în paginile romanelor lui Hardy sau Tolstoi.
Am fost uimit de puritatea
vizuală a noului meu loc de viaţă. Era o ţară încă virgină din punct de vedere
comercial, nepângărită de spoielile stridente ale lumii capitaliste. Nu erau
nici reclame, nici neoane, nici plastic, nici staţii de benzină vulgare (doar
câteva simple pompe), foarte puţine maşini - toate de aceeaşi marcă - care
pufăiau şi se hurducau pe drumuri desfundate marcate de ocazionale indicatoare
ruginite. Erau în schimb, în proporţie de 50 la 1 prin comparaţie cu maşinile,
căruţe trase de cai, cu mânji tropăind alături. În sate, casele erau fie din
lemn, cu cerdacuri sculptate şi ornamentate, fie din cărămidă sau din piatră,
văruite în albastru, verde sau ocru pal. Împrejur erau uriaşe păduri foşnind,
păşuni atît de pline de flori încât păreau să facă parte din vreo grădină
nesfârşită, şi, aproape nelipsiţi, în zare, străluceau semeţ munţii Carpaţi.
Era o ţară descrisă memorabil de
Patrick Leigh Fermor în una dintre cele mai bune cărţi de călătorie ale
secolului al douăzecilea, Between the Woods and the Water, şi de Gregor
Von Rezzori, a cărui frumoasă autobiografie, The Snows of Yesteryear, se
desfăşoară în Moldova şi Transilvania şi captează într-o proză de vis această
lume de vis. Peisajul încă mai pare feeric, se întinde kilometri şi kilometri
în toate direcţiile, fără să fie parcelat de garduri, exact aşa cum era în
Anglia în secolul al optsprezecelea înainte de land enclosures (privatizarea
abuzivă a terenurilor comunale). Nu mai există aşa ceva nicăieri în Europa.
Drumeţiile mele timpurii prin
aceste ţinuturi străvechi nu s-au dovedit întotdeauna uşoare. Nu prea existau
restaurante, magazine, hoteluri sau hanuri. Umblând printre dealuri,
orientându-mă de multe ori după turlele bisericilor din sate, a trebuit să mă
bizui pe amabilitatea străinilor. Uneori a trebuit să împart camera cu miei
adormiţi sau am descoperit o cloşcă şi puii ei sub patul meu. Mi s-a întâmplat
să dorm prin şuri cu fân, şi cina îmi era mulsă direct de la ugerul unei capre
care se rătăcise într-o bucătărie de vară afumată.
Acum, totuşi, viaţa e ceva mai
comodă. Există hoteluri confortabile în oraşul medieval Sighişoara, şi pensiuni
excelente în frumoasele sate săseşti Viscri, Malancrav şi Cund (la capătul unui
spectaculos drum care se încolăceşte la nord de oraşul Dumbrăveni), sau în
regiunea, populată de etnici unguri, Zabola, sau în Micloşoara. Aceste sate
oferă mâncare produsă local, şi uneori, de exemplu în Cund şi Zabola, de cea
mai bună calitate.
Călătorii englezi ar putea fi
surprinşi să afle că unele din aceste hanuri sunt deţinute de Alteţa Sa Regală
Prinţul de Wales. Prinţul Charles a vizitat pentru prima dată Transilvania în
1998, a văzut frumuseţea sălbatică a locurilor, şi a căzut sub puterea aceleiaşi
vrăji care i-a captivat pe Leigh Fermor şi pe alţii înaintea lui. A realizat că
acest peisaj european virgin cu păduri, păşuni şi sate istorice, până atunci
aproape neatins de mâinile brutale ale lumii moderne, e de o importanţă
internaţională, şi trebuie cumva păstrat. De atunci, din 1998, şi pînă acum,
Prinţul Charles a făcut multe pentru a atrage atenţia asupra asalturilor la
care e supus ceea ce ecologistul Dr Andrew Jones numeşte “ultimul peisaj cu
adevărat medieval din Europa”.
Prin fundaţii precum The Mihai
Eminescu Trust, The International Network for Traditional Building,
Architecture and Urbanism (Intbau) şi The Transylvania Trust, Prinţul Charles a
ajutat la salvarea a sute de case de pe cuprinsul României şi la antrenarea
multor săteni în folosirea tehnicilor de construcţie tradiţionale. Se speră că
prin păstrarea satele şi a peisajului din jurul lor, şi prin încurajarea
meşteşugurilor tradiţionale şi a micilor
fermieri, economia satelor poate să-şi revină şi să înflorească.
Ca parte a acestei abordări,
Prinţul Charles a cumpărat în Transilvania cîteva proprietăţi abandonate şi
le-a transformat în hanuri confortabile. Clădirile sunt restaurate folosind
materiale tradiţionale, cu var, cărămizi şi ţiglă produse manual şi local. Una
dintre aceste proprietăţi, pe care Prinţul Charles a cumpărat-o acum câţiva
ani, se află în satul Viscri. Ultima achiziţie e în îndepărtatul sat
Zalánpatak, dintr-o regiune etnic maghiară a Transilvaniei, şi se deschide
pentru oaspeţi luna viitoare. Recent am vizitat-o.
Conducând din ce în ce mai
departe de civilizaţie, drumul a devenit mai îngust, mai desfundat şi mai
împădurit şi am început să mă întreb dacă nu cumva am luat-o pe calea greşită.
Dar apoi, la scurtă vreme, am ajuns într-un sat micuţ, pe lângă care curgea un
pârâu umbrit de plopi înalţi. Casa Prinţului, cu cerdacul ei simplu de lemn şi
cu dependinţe tot din lemn, văruite în albastru, nu e deloc impozantă, dar
serenitatea priveliştii pe care ţi-o oferea cerdacul în acea seară de vară
liniştită era desăvârşită. Era ceea ce poate fi descris, fără exagerare, drept
un colţ de rai.
Cu ajutorul hanurilor sale,
Prinţul Charles speră să-i convingă pe călătorii cu bun-gust să vină să admire
vechea arhitectură a satului, să se plimbe sau să călărească dintr-un sat în
altul prin peisajul care îţi ia răsuflarea şi abia atins de mână omenească,
peisaj cuprinzând păşuni, dealuri împădurite, şi pâraie, să vadă urme de lupi
şi de urşi şi de celelalte animale sălbatice care supravieţuiesc aici în
abundenţă, dar care în alte părţi ale Europei sunt fie dispărute fie pe cale de
extincţie, şi să înţeleagă de ce România e o ţară atât de specială.
Dar, în ciuda influenţei
Prinţului Charles asupra conservării anumitor zone din România, cea mai mare
parte a peisajului istoric al Transilvaniei e devastată de o avalanşă de
proiecte imobiliare scăpate de sub control, care se înrăutăţesc pe an ce trece
şi care au atins un punct critic. Mulţi au crezut că arhitectura rurală a
României a fost “salvată” când dictatorul comunist Nicolae Ceauşescu a fost
executat în 1989, şi că planurile sale demente de a dărâma cu buldozerele
satele şi de a-i muta pe locuitorii lor la bloc au fost stopate pentru
totdeauna. Dar în realitate abia după moartea lui Ceauşescu a început adevărata
distrugere a satelor.
Acum, în România modernă a
libertăţii absolute de construcţie, arhitectura istorică e rasă într-un ritm înspăimântător,
şi trista ironie e că distrugerea e mult înrăutăţita de fondurile venite de la
U.E. sub formă de subvenţii pentru agricultură. Cei care primesc aceste
subvenţii (sume vaste, după criteriile locale) îşi demolează vechile lor case
ţărăneşti şi folosesc banii pentru a le înlocui cu hidoase şi nepotrivite
clădiri moderne, pictate în portocaliu aprins, galben strepezit sau mov intens,
cu ferestre termopan. E un kitsch care infectează întreaga ţară. Chiar acum,
scriind acest articol într-un frumos sat care a scăpat până acum ravagiilor
lumii moderne, pot să aud în apropiere demolarea unui hambar uriaş din stejar,
acoperit cu ţiglă, pentru a face loc vilei de vis a cuiva. Se pare că o casă
din secolul al optsprezecelea din apropiere va avea aceeaşi soartă. E exact ce
s-a întâmplat în sudul Irlandei în anii 1960, când şiruri de mândre case
georgiene au fost demolate pentru a face loc clădirilor rezultate din
speculaţiile imobiliare moderne. E aproape de necrezut că guvernul român poate
să îngăduie ca sate precum cele din aria săsească a Transilvaniei, sau din
Oltenia lângă Câmpulung-Muscel, care sunt la fel de pitoreşti ca orăşelele de
pe dealurile Toscanei sau ca satele englezeşti din Cotswold, să fie distruse în
acest fel. Industria turistică a ţării va avea de suferit ca urmare a acestui
lucru.
Lumea modernă şi banii U.E. duc
la bun sfârşit opera de distrugere arhitecturală a lui Ceauşescu. Şi, pentru că
doar fermierii mai bogaţi sunt eligibili pentru subvenţii U.E., subvenţiile
ajută la eliminarea fermierilor mici, autarhici, ale căror metode naturale de
îngrijire a pământului păstrează biodiversitatea regiunii şi peisajul ei
istoric. Botaniştii vă vor spune că odată ce aceste păşuni cu flori şi plante
sălbatice medievale unicat, care mai există acum doar în România, vor fi
dispărut, nu vor mai putea fi recreate niciodată.
Aşadar mesajul e acesta: România
e o ţară fascinantă, dar dacă vreţi să mai vedeţi sau să mai simţiţi ceva din
această fascinaţie, mergeţi în România cât de repede puteţi. Dacă guvernul
României şi U.E. nu îşi pun capetele la contribuţie pentru a găsi repede o
soluţie şi pentru a proteja ce a mai rămas din frumuseţea tot mai fragilă a
ţării, în câţiva ani nu va mai rămâne nimic de văzut: fascinaţia va dispărea şi
vraja va fi ruptă.
(Traducere şi introducere de Mircea Platon)
