1. Dacă vedem viaţa ca pe un
drum, atunci este firesc să vedem şi viaţa religioasă ca pe un drum aparte, ca
pe un drum cu sens. Creştinismul se deosebeşte însă de restul religiilor prin
faptul că aici drumul este Dumnezeu însuşi. Tocmai acest fapt esenţial este
trecut cu vederea atunci cînd se afirmă că toate religiile sînt nişte căi spre
Dumnezeu. Creştinul nu merge spre Dumnezeu, creştinul nu este însoţit de
Dumnezeu, ci se adînceşte în Dumnezeu.
Dacă e să fie o cale, atunci
creştinismul poate fi descris ca o potecă atît de strîmtă încît în nici un loc
al ei nu pot trece doi deodată: unul trebuie să-i dea voie celuilalt. Cel
care-i dă voie celuilalt îşi dă voia sa, îşi „taie” adică, voia proprie. Este
vorba despre un soi de potecă, de cale, atît de îngustă încît nu poate fi
trecută decît de-o singură voie o dată.
Voinţa mai puternică este una
neşovăielnică, adică una mai hotărîtă; voinţa puternică este cea care pune
hotare şi trece hotare. Se spune despre o voinţă puternică că îşi poate pune şi
depăşi hotarele proprii. Dar acest
lucru este cu putinţă doar în măsura în care există o voinţă atotputernică, una
care poate aşeza şi înlătura hotarele firii
– nu nimicind firea, ci prefăcînd-o. Cu cît voinţa pe care o întîlnim pe drumul
nostru este mai puternică, cu atît drumul nostru se îngustează mai mult. Cu
voinţa atotputernică, voinţa lui Dumnezeu, ne întîlnim pe calea cea mai
îngustă.
Dar cum poate merge omul pe calea
cea mai îngustă, pe calea care nu poate fi străbătută decît de voinţa lui Dumnezeu?
Desigur, omul îi „dă” voie lui Dumnezeu, adică îi dă voia sa. Doar astfel poate
merge omul deodată cu Dumnezeu. Dar
cum poate voia mai mică, şi orice voie, să se împlinească deodată cu voia atotputernică? Cum se poate aceasta, ne-o spune
unul din călătorii de odinioară: omul poate merge cu Domnul în măsura în care îl poartă precum măgăruşul care l-a dus
pînă în Ierusalim. [1] Nu putem intra altfel în Ierusalim, şi nici măcar nu
putem merge pe drumul spre Ierusalim, decît în măsura în care-l purtăm pe Regele
Ierusalimului. Astfel, vom putea merge împreună cu Domnul, dar nu alături de El, ci sub El, sub tălpile Lui. Pe o cale atît de îngustă, voia omului nu
încape decît dacă are subţirimea Celui care este Calea însăşi. După cum ne
spune unul din călătorii cei vechi, dacă vrem să păşim pe acest drum trebuie să
fim asemenea drumului, „pentru ca Dumnezeu, apropiindu-se, să călătorească
împreună cu noi.” [2]
2. Destinul omului se împlineşte
prin mersul lui. Omul merge pentru că este chemat. Natura chemării determină
sensul drumului. Pentru ca cel care cheamă şi cel care răspunde să se poată
întîlni, trebuie ca ei să se poată deplasa unul spre celălalt. Omul vorbeşte
doar atunci cînd merge. Cuvîntul s-a făcut Trup pentru ca omul să înveţe să
meargă. Omul merge cu adevărat atunci cînd răspunde cu adevărat.
Care este vocaţia unei întrebări?
Să devină chemare. Întrebarea se desfiinţează pe sine atunci cînd se
substituie chemării, sau cînd amînă chemarea. Ispita este o întrebare prefăcută,
degradată, una care şi-a ratat vocaţia. Chemarea depăşeşte deopotrivă
întrebarea şi răspunsul: „Da, vin curând. Amin! Vino, Doamne Iisuse!” (Apoc.
22, 20).
Spre deosebire de întrebare,
concentrată asupra conţinutului întrebării, chemarea este orientată către cel
chemat. Întrebarea este adeseori impersonală, aşa cum se întîmplă cu
întrebările ştiinţifice (indiferent că sînt formulate în cadrul ştiinţelor
pozitive sau în cel al disciplinelor umaniste); de fapt, şi la nivelul vieţii
cotidiene majoritatea întrebărilor nu-l vizează direct pe cel apelat, care
poate rămîne foarte bine un necunoscut. Întrebările comune, neesenţiale, sînt
cele la care nu contează cine răspunde cîtă vreme cel întrebat oferă răspunsul
corect. Dimpotrivă, întrebările veritabile cuprind o chemare, sînt întotdeauna
personale şi la ele nu poate răspunde decît o singură persoană. Întrebarea poate
să cadă în gol sau poate fi doar retorică, în timp ce chemarea solicită o tot
mai mare apropiere – mai ales acolo unde, aparent, nu se află decît cel care
cheamă. [3]
3. Ce folos că strîmtăm şi
îngustăm trupul cu postirea, dacă nu subţiem şi mintea? Mintea nelucrătoare şi
cea umflată cu năluciri sînt pricinile de obşte ale îngroşării trupeşti. Ci
doar o minte strînsă în brîul smeritei cugetări poate purta şi trupul pe calea
cea îngustă şi prin poarta cea strîmtă.
Cu cît nu este o cămilă mai mare
decît trupul omenesc? Şi totuşi, mai degrabă poate trece cămila prin urechea
acului decît omul a cărui minte este îngrăşată de mortăciunile acestui veac.
Acesta îşi ridică necontenit în ogrăzile minţii hambare noi pentru a purta
stîrvurile pururea cu sine.
4. Omul nu vede cu ochiul, ci prin ochi. De văzut vede cu mintea, cu inima sau cu pîntecele. Cel
care vede cu mintea vede minte: adică tîlcuri, adică minuni. Cel care vede cu
inima, vede inimă: adică doriri, şi lacrimi, şi sudoare de sînge. Iar cel care
vede cu pîntecele, pîntece vede: adică sucuri, şi cărnuri, şi trîndăvie.
5. Vrei să-ţi aduci mintea în
inimă? Adu-l pe Duhul în trup.
6. Omul începe să vadă din
momentul în care încetează să mai vadă după cum este văzut. Aşa va ajunge să
cunoască după cum a fost cunoscut (cf. 1 Cor. 13, 12).
7. După ce a trecut iuţeala
ispitei iar tu ai scăpat nevătămat, nu mai pipăi cu mintea căutînd să vezi dacă
se mai află acolo, ca nu cumva să te ucidă umbra ispitei.
8. Păcatul este ca umbra: mi-l
văd doar dacă ies din întuneric.
9. De la Hristos rămînem ori cu
El, ori cu nimic. Nu putem să rămînem cu El decît devenind El, trăind, deci
crescînd, în El. Altfel, rămînem cu orice altceva: unii cu înţelepciunea, alţii
cu semnele. Adică cu nimic.
10. Patriotismul este cultivarea
memoriei tatălui. Implicit, patriotismul este un mod natural de afirmare a
propriei identităţi. A te declara patriot nu înseamnă altceva decît a te
recunoaşte ca fiu sau ca fiică. Prin credinţa lui, şi în mod explicit prin
rugăciunea Tatăl nostru, creştinul
apare drept „patriotul” absolut, aducînd în acest „nostru” şi pe părinţii
trupeşti iar, o dată cu aceştia, pe toţi strămoşii – adică patria întreagă.
NOTE:
[1] Sf. Varsanufie, Scrisoarea 48, în Filocalia,
vol. 11.
[2] Evagrie, Despre
rugăciune, 65, în Filocalia, vol.
1.
[3] Vezi ultima scrisoare a Nadejdei Mandelştam
către soţul ei (din volumul Nadejda Mandelştam, Speranţă abandonată: memorii, Polirom, Iaşi, 2005, p. 594), din care
citez aici partea de încheiere:
„Ultimul meu vis: cumpăram ceva mîncare la un
bufet murdar. Cu mine erau nişte oameni străini şi, după ce am cumpărat, mi-am
dat seama că nu ştiu unde să duc tot ce cumpărasem, pentru că nu ştiam unde
eşti tu.
Cînd m-am trezit, i-am spus lui Şura: Osea a
murit. Nu ştiu dacă mai eşti în viaţă, însă din ziua aceea ţi-am pierdut urma. Nu ştiu unde eşti. Nu ştiu dacă mă auzi. Dacă ai şti cît de mult te iubesc!
N-am apucat să-ţi spun cît de mult te iubesc. Nu ştiu nici acum cum să-ţi spun.
Doar repet întruna: tu, tu… Tu eşti mereu cu mine, şi eu, cea sălbatică şi rea,
care nu ştiam nici măcar să plîng, acum plîng, plîng fără încetare…
Sînt eu, Nadia. Unde eşti?
Adio,
Nadia.”
