Fărădelegea se săvîrşeşte cu
mîinile libere. În schimb, nu poţi împlini lucrul bun, sfînt şi drept dacă nu
ai măcar o mînă legată la spate. Lucrul cel mai curat îl faci cînd îţi laşi
pironit trupul întreg.
„Jocurile sînt făcute” înseamnă
că totul este decis. Dar ce anume este decis? Regulile de joc care guvernează
viaţa lumii? Da. Cu precizarea că aceste reguli sînt contrafăcute. Omul „matur”
este omul care, luînd act de această lege a fărădelegii, consimte să intre în
joc, să compună melodia vremii sau măcar să o fredoneze pe cea compusă de alţii,
mai maturi decît el. Omul matur este omul care s-a hotărît să rămînă cu mîinile
libere. El „îşi cunoaşte interesul”, vrea să realizeze, adică să se realizeze.
Vrea să facă parte din spectacol, vrea un rol, oricare, vrea să fie în
business. Omul fără agendă nu există, sau nu este om propriu-zis. Opusul omului
matur nu este copilul, ci retardatul.
Legea fărădelegii lucrează în om
încă din clipa concepţiei. De aceea, şi copilul vrea să aibă mîinile libere.
Vrea, dar încă nu poate. Copilul îţi dă mîna din nevoie şi dintr-o afecţiune
împletită cu obişnuinţa. Retardatul însă nu ştie nici să vrea, nici că poate.
Nu ştie nici măcar că e diferit. Dependenţa lui de ceilalţi este totală şi
dezinvoltă. Spre deosebire de handicapatul fizic, care poate fi măcinat de
ranchiună sau depresie, handicapatul mintal manifestă de multe ori un soi de
seninătate lăuntrică dezarmantă, care i-a făcut pe cei din jur să asocieze adesea
nebunia cu sfinţenia şi curăţenia sufletească. Nebunul nu ştie şi nici nu ştie
că nu ştie. Pentru omul din lume, pentru omul „matur”, a nu şti care sînt
regulile jocului înseamnă nebunie. Iar sfinţenia este un preţ prea mic pentru a
ieşi din joc. Singurul preţ acceptabil pentru omul din lume este lumea însăşi.
Numai că ce nu ştie lumea, este
că există şi handicapuri alese în mod liber. Aşa cum nu poţi să-ţi păstrezi
mîinile libere decît trăind laolaltă cu alţii sub aceeaşi lege a fărădelegii,
nu poţi nici să ţi le legi singur. Nu te poţi pironi singur. Singur te poţi
doar mutila, iar aceasta este tot o îndeletnicire a omului din lume. [1] De pironit, te laşi pironit – de
cei care ştiu că ştiu şi care ştiu că vor şi ce vor. Decît că nu ştiu ce fac. Ce
nu ştie lumea, mai ales, este că ea nu poate fi cîştigată, ci doar biruită.
Biruită printr-un handicap.
Dar cum poţi birui avînd un
handicap? Mai întîi că nu e vorba de orice handicap, ci de unul anume. Un
handicap care te pune într-o totală imposibilitate de a lupta. După cum se
spune repetat în filmul Redbelt, [2] film care mi-a inspirat rîndurile
de faţă, există o soluţie tocmai atunci cînd crezi că nu mai ai nici o soluţie.
Adevăr pe care, în film, nu-l
ştiu decît trei oameni în întreaga lume. Despre nici unul dintre ei nu ştim
dacă e creştin sau nu. Aproape că-mi vine să spun că nici nu mai contează, atît
de tare e adevărul care i-a pătruns. Pentru un creştin este limpede însă care
este natura şi importanţa handicapului în viaţa de zi cu zi, în arena vieţii
cotidiene. Acest handicap este ca un stigmat, este iubirea Celui care s-a lăsat
omorît de lumea pe care El a făcut-o. Creştinul nu este însă din acest motiv un
om care refuză lupta, ci unul care refuză să lupte după reguli contrafăcute şi
pentru mize absurde sau doar ridicole, aşa cum sînt ţelurile omului din lume.
Handicapul creştinului face ca forţa adversarului să fie inutilă. Astfel,
creştinul îşi determină adversarul să se întrebe la ce-i foloseşte că are
mîinile libere, dacă tot ce poate face cu ele e să le păteze cu sînge.
În şcoala de arte marţiale despre
care este vorba în film, Centura roşie nu poate fi decît a unui singur om. Dar
nu este aşa şi în creştinism, de vreme ce Biruitorul este doar unul? Mai
precis, acest brîu însîngerat este dăruit oricăruia dintre cei care se
încredinţează Celui socotit drept lepădătură a lumii, handicapatul respingător,
Cel a cărui iubire i-a făcut pe oamenii cu mîinile libere să-L scoată din
cetate şi să-l spînzure pe lemn.
NOTE:
[1] Vezi un astfel de show al exhibării rănilor lăuntrice
în confesiunile lui Sorin Lavric în „Cine nu disperă, nu-l descoperă pe
Dumnezeu”, interviu publicat în Formula As, nr. 952, 2011 (http://www.formula-as.ro/2011/952/spiritualitate-39/sorin-lavric-cine-nu-dispera-nu-l-descopera-pe-dumnezeu-13298)
[2] Redbelt,
regia David Mamet, 2008.
