sâmbătă, 19 februarie 2011

Centura roşie






 



Fărădelegea se săvîrşeşte cu mîinile libere. În schimb, nu poţi împlini lucrul bun, sfînt şi drept dacă nu ai măcar o mînă legată la spate. Lucrul cel mai curat îl faci cînd îţi laşi pironit trupul întreg.
„Jocurile sînt făcute” înseamnă că totul este decis. Dar ce anume este decis? Regulile de joc care guvernează viaţa lumii? Da. Cu precizarea că aceste reguli sînt contrafăcute. Omul „matur” este omul care, luînd act de această lege a fărădelegii, consimte să intre în joc, să compună melodia vremii sau măcar să o fredoneze pe cea compusă de alţii, mai maturi decît el. Omul matur este omul care s-a hotărît să rămînă cu mîinile libere. El „îşi cunoaşte interesul”, vrea să realizeze, adică să se realizeze. Vrea să facă parte din spectacol, vrea un rol, oricare, vrea să fie în business. Omul fără agendă nu există, sau nu este om propriu-zis. Opusul omului matur nu este copilul, ci retardatul.
Legea fărădelegii lucrează în om încă din clipa concepţiei. De aceea, şi copilul vrea să aibă mîinile libere. Vrea, dar încă nu poate. Copilul îţi dă mîna din nevoie şi dintr-o afecţiune împletită cu obişnuinţa. Retardatul însă nu ştie nici să vrea, nici că poate. Nu ştie nici măcar că e diferit. Dependenţa lui de ceilalţi este totală şi dezinvoltă. Spre deosebire de handicapatul fizic, care poate fi măcinat de ranchiună sau depresie, handicapatul mintal manifestă de multe ori un soi de seninătate lăuntrică dezarmantă, care i-a făcut pe cei din jur să asocieze adesea nebunia cu sfinţenia şi curăţenia sufletească. Nebunul nu ştie şi nici nu ştie că nu ştie. Pentru omul din lume, pentru omul „matur”, a nu şti care sînt regulile jocului înseamnă nebunie. Iar sfinţenia este un preţ prea mic pentru a ieşi din joc. Singurul preţ acceptabil pentru omul din lume este lumea însăşi.
Numai că ce nu ştie lumea, este că există şi handicapuri alese în mod liber. Aşa cum nu poţi să-ţi păstrezi mîinile libere decît trăind laolaltă cu alţii sub aceeaşi lege a fărădelegii, nu poţi nici să ţi le legi singur. Nu te poţi pironi singur. Singur te poţi doar mutila, iar aceasta este tot o îndeletnicire a omului din lume. [1] De pironit, te laşi pironit – de cei care ştiu că ştiu şi care ştiu că vor şi ce vor. Decît că nu ştiu ce fac. Ce nu ştie lumea, mai ales, este că ea nu poate fi cîştigată, ci doar biruită. Biruită printr-un handicap.
Dar cum poţi birui avînd un handicap? Mai întîi că nu e vorba de orice handicap, ci de unul anume. Un handicap care te pune într-o totală imposibilitate de a lupta. După cum se spune repetat în filmul Redbelt, [2] film care mi-a inspirat rîndurile de faţă, există o soluţie tocmai atunci cînd crezi că nu mai ai nici o soluţie. 




 Adevăr pe care, în film, nu-l ştiu decît trei oameni în întreaga lume. Despre nici unul dintre ei nu ştim dacă e creştin sau nu. Aproape că-mi vine să spun că nici nu mai contează, atît de tare e adevărul care i-a pătruns. Pentru un creştin este limpede însă care este natura şi importanţa handicapului în viaţa de zi cu zi, în arena vieţii cotidiene. Acest handicap este ca un stigmat, este iubirea Celui care s-a lăsat omorît de lumea pe care El a făcut-o. Creştinul nu este însă din acest motiv un om care refuză lupta, ci unul care refuză să lupte după reguli contrafăcute şi pentru mize absurde sau doar ridicole, aşa cum sînt ţelurile omului din lume. Handicapul creştinului face ca forţa adversarului să fie inutilă. Astfel, creştinul îşi determină adversarul să se întrebe la ce-i foloseşte că are mîinile libere, dacă tot ce poate face cu ele e să le păteze cu sînge.
În şcoala de arte marţiale despre care este vorba în film, Centura roşie nu poate fi decît a unui singur om. Dar nu este aşa şi în creştinism, de vreme ce Biruitorul este doar unul? Mai precis, acest brîu însîngerat este dăruit oricăruia dintre cei care se încredinţează Celui socotit drept lepădătură a lumii, handicapatul respingător, Cel a cărui iubire i-a făcut pe oamenii cu mîinile libere să-L scoată din cetate şi să-l spînzure pe lemn.

NOTE:

[1] Vezi un astfel de show al exhibării rănilor lăuntrice în confesiunile lui Sorin Lavric în „Cine nu disperă, nu-l descoperă pe Dumnezeu”, interviu publicat în Formula As, nr. 952, 2011 (http://www.formula-as.ro/2011/952/spiritualitate-39/sorin-lavric-cine-nu-dispera-nu-l-descopera-pe-dumnezeu-13298)

[2] Redbelt, regia David Mamet, 2008.