Cîntecul popular japonez „Sakura,
sakura” (în rom. „floare de cireş”), se încheie prin îndemnul: „Veniţi acum,
haideţi să-i privim în sfîrşit!” [1]
Hanami, actul
de contemplare a cireşilor înfloriţi, este determinat mai puţin de o emoţie
estetică în faţa „frumuseţii naturii”; mai degrabă, el este un prilej de
confruntare şi împăcare cu destinul omenesc, cu tensiunea dintre lume şi
suflet, cu scurtimea vieţii şi cu moartea. Floarea de cireş este o epifanie,
după cum subliniază încă din titlu autorul unei antologii de poezie japoneză
din care una este redată mai jos. Într-adevăr, povestea (şintoistă) a Prinţesei
Florii de Cireş, Kōnōhanasakuya-hime, şi a soţului ei, Ninigi-no-mikoto, „marchează trecerea fiinţelor cereşti de la
zeităţi la muritori (chiar dacă e vorba despre eroi). Prin căsătoria cu o
zeitate pămîntească, nepotul ceresc asuma unele din calităţile muritorilor
devenind de fapt muritor el însuşi. […] Moartea fusese introdusă mai devreme,
de Izanami, însă alegerea lui Ninigi explică de ce toţi oamenii, chiar şi cei
care sînt divinităţi precum nepotul ceresc, mor cu timpul.” [2]
În mod normal, totul ar trebui să fie o epifanie pentru
un creştin. Obrazul lui Dumnezeu, vorba părintelui Teofil Părăian, este peste
tot, nu doar în bobul de grîu. [3]
Nu mai vedem natura ca „reflex al prezenţei lui Dumnezeu”, nu-l mai vedem pe
Dumnezeu în natură pentru că nu-l mai vedem pe Dumnezeu în istorie. Îl cinstim
pe Dumnezeu ca Împărat, e drept, dar ca împărat în împărăţia Sa, în vreme ce
noi rămînem împăraţi în împărăţia asta. El stă pe tronul Lui, eu stau pe tronul
meu. Mulţi dintre noi nu vor să admită că nu există decît un singur tron. Şi că
Hristos suie pe Cruce pentru că noi ne-am aşezat pe tron.
Tocmai pentru că stăpînirea noastră este nelegitimă,
creaţia nu ne mai spune nimic. Luăm acasă ramuri de salcie pentru că sînt
binecuvîntate şi stropite de preot cu aghiazmă. Salcia, natura, nu înseamnă
însă nimic pentru unii dintre noi. Pentru alţii, înseamnă totul: salciile sînt
binecuvîntate tocmai pentru că ele sînt sfinte „de la Dumnezeu”. Au „energii”.
Ca şi busuiocul. S-ar putea ca la slujba de Florii unora să li se ofere
beţişoare de plastic ori confeti, în timp ce alţii ar fi gata să se
„împărtăşească” cu muguri de brad.
Cum să-l vedem pe Hristos în aproapele, cînd noi nu mai sîntem
în stare să vedem măcar un pom înflorit? Vrem să-l simţim pe Duhul, dar sîntem
surzi la trecerea vîntului printre ramurile pomilor. Cerem ca voia Tatălui să
se împlinească „precum în cer, aşa şi pe pămînt” doar pentru că şi cerul, şi
pămîntul ne sînt la fel de străine.
În Hristos sînt depăşite toate încercările oamenilor de
a-şi explica şi de a se împăca cu finitudinea şi precaritatea existenţei.
Hristos este pomul de cireş, floare şi fruct totodată al unei primăveri nesfîrşite.
Am selectat în continuare două poeme scrise de doi mari poeţi japonezi, Shinkei
şi Bashō, [4] de unde am putea vedea
că deşi creştinismul ar trebui să fie mai mult decît oricare altă religie,
uneori şi în anumite privinţe el nu ajunge nici măcar la măsurile necreştinilor.
*
there
is no bloom
people
are the real willows
and
cherry blossoms
(hana wa nashi hito koso yanagi sahura nare, Shinkei,
1475). [5]
nu-i nici o floare
oamenii sînt sălciile
şi cireşii aievea
*
603
Sauntering
counting
them as I pass:
house
after house,
the
plums and willows
(kazoekinu
/ yashiki yashiki no / ume yanagi. Bashō, 1692). [6]
numărînd din mers:
o casă după alta,
pruni şi sălcii
NOTE:
[1] http://en.wikipedia.org/wiki/Sakura_Sakura
. Deşi e de
preferat o interpretare la koto, recomand
una la chitară (http://www.youtube.com/watch?v=vbdimVaqcgg)
întrucît se aude mai bine decît versiunile koto
găsite de mine pe youtube. Merită ascultată şi versiunea înregistrată de Göran
Söllscher în albumul Cavatina (http://www.amazon.com/Cavatina-G%C3%B6ran-S%C3%B6llscher/dp/B0013816G0).
[2] Michael
Ashkenazi, Handbook of Japanese Mythology,
ABC-CLIO,
2003, pp. 210-211.
[3] «Mi-aduc aminte de ai mei de acasă
că ziceau să nu facem sfărâmituri de pâine, că îi păcat, să nu călcăm pe pâine
că îi păcat, că pe grâu îi obrazul lui Dumnezeu. Eu, când eram copil, tare aş
fi vrut eu să ştiu cum îi obrazul lui Dumnezeu pe grâu. Îmi închipuiam că dacă
se uită cineva cu microscopul, chiar vede cum îi faţa lui Dumnezeu! Bineînţeles
că ăsta era un gând de copil, după aceea mi-am dat seama că nu poate fi aşa,
dar că, de fapt, pe orice creatură a lui Dumnezeu e exprimat Dumnezeu în
înţelepciunea Lui, în puterea Lui, în bunătatea Lui, în ceea ce poate El să
manifeste. Şi atunci, şi pe grâu… Buna îmi arăta, şi ziceam: „Mamă bună, unde
e? Unde-i obrazul lui Dumnezeu pe grâu?”. Şi-mi arăta punctul acela de
germinare, gropiţa aceea: „Uite, aici e obrazul lui Dumnezeu!”. Dar nu l-o
văzut nici Buna, ci ea credea în el, în asta. Şi după aceea am crezut şi eu tot
aşa. După aceea mi-am dat seama: domnule!, în fond, orice lucru pe care îl face
Dumnezeu, îl exprimă pe Dumnezeu într-un fel sau altul! Şi în cazul acesta, noi
avem o legătură cu Dumnezeu prin făpturile Lui. Adică natura este un reflex al
prezenţei lui Dumnezeu. Acum oamenii nu mai au atâta legătură cu Dumnezeu şi sînt
aşa, cumva nepăsători. Apoi nu ştiu cum ar putea învia un neam care n-are
conştiinţa că trebuie să învieze!» Părintele Teofil
Paraian - Veniţi de luaţi bucurie, http://www.slideshare.net/FrescatiStory/parintele-teofil-paraian-veniti-de-luati-bucurie
[4] Shinkei poate fi văzut de altfel ca un precursor al lui Basho, chiar
dacă acesta nu l-a numit niciodată în scrierile sale. Pentru detalii, vezi Esperanza U. Ramirez-Christensen, Heart's
flower: the life and poetry of Shinkei, Stanford University Press, 1994, mai ales p. 1 şi
220.
[5] Robin D. Gill, Cherry Blossom Epiphany. The Poetry and
Philosophy of a Flowering Tree, Paraverse Press, 2007, p. 596. Traducerea în româneşte a
celor două hokku îmi aparţine, G. F.
[6] Bashō's Haiku. Selected Poems by Matsuo Basho. Translated by, annotated, and with an Introduction
by David Landis Barnhill, State University of New York Press, 2004, p. 133.
