La bunici se mergea în vacanţe.
Vacanţele la bunici erau ca orice vacanţă: ţineau prea puţin. Dar numai
vacanţele petrecute la bunici durau mai mult, se prelungeau şi în restul
timpului, străbăteau tot anul. Asta poate pentru că aveau şi sărbătoare în ele.
Poate şi pentru că aveau istorie în ele, adică un timp personalizat, un trecut purtat
pînă la tine, adus pe chipuri încreţite dar luminate de adieri de zîmbet
atot-înţelegător.
Nu ştiu. Ştiu doar că, în cadrul
timpului special al copilăriei, timpul petrecut la bunici înscria el însuşi un timp
aparte. Poate pentru că bunicii locuiau într-o casă, la curte, şi într-un sat.
Această situare te putea ajuta mai tîrziu să înţelegi că formulări de genul „un
sat rupt de lume” sunt false. Doar lumea se rupe de sat, timpul de istorie şi
omul de sine. [1]
Nu ştiu, însă albumul dlui Andrei
Baciu, recent apărut la editura LiterNet (http://editura.liternet.ro/carte/302/Andrei-Baciu/La-Bunica.html), mă face să-mi amintesc. De bunicii mei,
desigur, de vreme ce casele bunicilor seamănă între ele. Nu pentru că sunt
vechi, ci pentru că au fost locuite. Pentru că oamenii vii seamănă între ei.
Fotografiile cuprinse în albumul La Bunica ne spun că omul este destinat locuirii, adică dăinuirii. Nu există
lume decît în preajma unui loc: pomii înfloriţi din dreptul ferestrelor, cerul
înstelat care acoperă casa bunicii, lucrurile dinăuntrul casei, de la pahare la
icoană, totul pare deopotrivă fragil şi durabil. Tăria lor stă în slăbiciunea
lor. Iar slăbiciunea lor stă în trecutul lor, adică în puterea şi dorinţa
prezentului de a-şi aminti. Iar amintirea nu este decît un alt nume al iubirii.
Note:
[1] Vezi fotografiile lui Alexei
Titarenko (http://www.alexeytitarenko.com/portfolio.html),
care ilustrează mai ales omul „şters” de timp, caracterul trecător al vieţii
din marile oraşe. Pentru diferenţa dintre existenţa la oraş şi viaţa la ţară,
vezi observaţiile lui Mircea Platon din prefaţa albumului dlui Baciu.
