Alegeri

Diferenţa dintre iad şi rai nu este chiar atît de mare cum vrem să o credem: cît de puţin îi lipseşte lui 666 să devină 7! Şi cu toate acestea, cu fiecare nou „6” adăugat, distanţa dintre cele două numere rămîne aceeaşi în veci. Precum un simbol lipsit de corespondenţe în realitate, iadul este un rai căruia îi lipsesc corespondenţele esenţiale: viaţa şi moartea. Odată dezrădăcinat din realitate, orice simbol devine un labirint impenetrabil, în care singurul element real este urma propriilor paşi pe care îi regăseşti la nesfîrşit.

Realitatea poate fi săracă sau deplină, urîtă sau frumoasă, falsă, adică deformată, sau adevărată. Nu poate fi însă reală în mod fiinţial. O realitate reală este o realitate alternativă, virtuală. Asemenea jocurilor pe calculator, ea este o realitate pur simbolică, desprinsă deopotrivă de viaţă şi de moarte. Singura opţiune reală a jocului este „exit”, însă ţine de natura jocului ca această alegere să fie tot mai greu de făcut. De aceea, adversarul veritabil al realităţii este realitatea reală. Realitatea reală nu urmăreşte binele, ci mai binele, nu adevărul, ci adevărul adevărat. Antihristul nu se va numi „Hristos”, ci „Hristosul adevărat”. 
Iadul este locul cel mai depărtat şi cel mai apropiat de rai: cel mai depărtat, pentru că este cel mai desprins de realitate. Cel mai apropiat, pentru că o înlocuieşte. Orice rai simbolic ascunde un iad cît se poate de real. Contrar aşteptărilor, raiurile simbolice sunt proprii nu doar religiilor necreştine, ci mai ales unui creştinism deformat, un creştinism evazionist, precum riscă să devină ortodoxia românească de azi. Credincioşilor ortodocşi ar trebui să li se spună mai des şi mai limpede că lepădarea de lume nu e totuna cu evadarea din lume. Mîntuirea nu e mîntuire de lume, ci mîntuire a noastră în lume şi mîntuire a lumii o dată cu noi. De altfel, nici nu pot evada din lume, dintr-un motiv foarte simplu: lumea e în mine. Lumea sunt eu.

Lumea păcatului este o lume reală: păcatul este o fugă de Dumnezeu, o împotrivire sau o lepădare de El. Întîlnim această lume pretutindeni în jurul nostru, acasă, la lucru, la mall sau în biserică. Ne confruntăm cu ea de fiecare dată cînd avem de făcut o alegere, de orice natură:

„Aş spune mai degrabă că ori de cîte ori faci o alegere, se schimbă ceva în partea aceea din interiorul tău care face alegerea. Şi dacă luăm viaţa ca un întreg, cuprinzînd toate nenumăratele tale alegeri, în tot timpul vieţii tale par­tea aceea din interior se transforma încetul cu încetul, fie într-o creatura cereasca, fie într-una infernala; fie într-o creatură aflată în armonie cu Dumnezeu, cu alte creaturi şi cu sine însăşi, fie într-una care se află într-o stare de război şi de vrajbă cu Dumnezeu, cu semenii şi cu sine însăşi. A fi o creatură de primul fel înseamnă rai: adică bucurie, pace, cunoaş­tere şi putere; a fi de celălalt fel înseamnă ne­bunie, oroare, idioţie, furie, neputinţă şi sin­gurătate veşnică. Clipă de clipă, fiecare dintre noi înaintează către una din cele două stări.” C. S. Lewis, Creştinismul, pur şi simplu, Humanitas, 2004, pp. 122-123.

Dacă e cineva care promite evadarea din lume, evadarea din realitate, acela este Antihristul. Lumea lui este o lume fără păcat întrucît este o lume fără Dumnezeu. Poţi să-ţi pierzi viaţa fără să mori de fapt: în realitatea reală nici nu se moare, nici nu se trăieşte. De aceea, aici nici o înviere nu e cu putinţă. Antihristul promite o lume care nu are nevoie de Hristos, realitatea reală este o lume cufundată în uitarea lui Dumnezeu.

Prin urmare, justeţea alegerilor noastre este determinată de relaţia noastră cu realitatea, cu adevărul. Acest lucru este valabil atît la nivelul individului, cît şi la nivelul grupului, de la familie la popor. Chiar dacă fiecare alegere personală are şi o dimensiune politică, de vreme ce indivizii trăiesc în comunităţi, alegerea colectivă are evident o natură politică mai pronunţată decît cea individuală, aspect subliniat de cuvîntul însuşi, al cărui plural („alegeri”) semnifică o acţiune explicit politică: scrutin, votare.

Din acest punct de vedere, se poate spune că poporul român nu pare să aibă un raport îngrijorător cu realitatea: a votat bine şi curajos în 1946, cînd totul era pierdut, la fel şi în 1996, cînd totul putea fi recîştigat. Şi a confirmat-o recent, cu ocazia referendumului din 29 iulie 2012, refuzînd o putere care a acoperit realitatea mizerabilă a României lui Iliescu cu banere despre grădini carpatine (http://www.landofchoice.ro/tag/carpathian-garden/).

Se poate spune: poporul român a ales bine cînd a avut ce alege. Dar atunci cum explicăm rezultatele din 1990 şi 1992?

Sigur, comunismul nu putea trece fără urmări: el este încă în noi precum boala Lyme, transmisă prin muşcătura căpuşelor purtătoare. Presa a făcut de altfel asocierea dintre invazia de căpuşe din primăvară-vară şi campania electorală pentru alegerile locale. Analogia imediată ţine, fireşte, de natura parazitară a celor două specii, căpuşa şi politicianul/ideologul român de astăzi. Lucrurile sunt însă mai grave, după cum ne putem da seama dacă urmărim analogia mai departe, la nivelul manifestării bolii transmise de cele două tipuri de căpuşe: 1.) în ambele cazuri descoperi că ai fost muşcat de-abia după ce infecţia s-a răspîndit în corp şi 2.) în ambele cazuri, infecţia are ca rezultat tulburări neurologice (şi reumatologice, în cazul bolii Lyme). Tulburări de vedere, dureri de cap, fotofobie, îngustarea cîmpului vizual (http://medicologia.info/2012/05/boala-lyme-daca-ne-musca-capusa/). Toate, suferinţe care afectează serios simţul realităţii.[1]

Cu toate acestea, alegerile proaste ale poporului român nu pot fi puse doar pe seama sechelelor comunismului. Dacă ar fi fost aşa, românii nu ar fi putut dori „schimbarea” în 1996. Este la fel de probabil ca alegerile proaste sau bune ale unui popor care se consideră credincios (potrivit recensămîntului din 2012) să poată fi explicate şi prin credinţa lui.

O credinţă poate fi bună, şi totuşi defectă. Oricît ar fi de bună, în ciuda faptului că este singura bună, credinţa creştină se poate îmbolnăvi de tot soiul de maladii şi deformări. Este defectă, de pildă, o credinţă care atribuie teologiei o altă realitate: cum ar fi ideea că teologia este simbolică, politica este reală. Poate că românii ajung să aleagă prost în realitatea imediată pentru că sunt încredinţaţi că realitatea adevărată este realitatea ultimă. Vorba dlui Andrei Pleşu, „viaţa adevărată e în altă parte”.[2] Ironia e că acest divorţ dintre simbol şi realitate, celebrat cu mîndrie de ortodocşi, este de origine apuseană, după cum a arătat părintele Alexander Schmemann în special în volumul Pentru viaţa lumii. Sacramentele şi Ortodoxia.[3] Din cauza acestei false premise, teologia ortodoxă română nu va putea elabora niciodată o teologie politică şi nici o teologie a istoriei, în ciuda faptului că este singura care, în virtutea unei antropologii teologice aprofundate prin teologia personalistă a părintelui Stăniloae, este cea mai în măsură să o facă.

O teologie politică ortodoxă, sau o teologie ortodoxă a istoriei nu presupune combinarea pragmatismului cu idealul (ortodox). Dacă prin pragmatism s-ar înţelege atitudinea practică, propunerea ar fi salutară şi firească. Numai că pragmatismul serveşte astăzi la justificarea lipsei de scrupule. Pragmatismul are raţiuni, şi mai ales calcule, pe care idealul nu le cunoaşte. Prins în această ecuaţie, idealul este redus el însuşi la o funcţie, la variabila unui calcul. O teologie politică ortodoxă e tot ce poate fi mai străin de asemenea jonglerii: simplu spus, o astfel de teologie înseamnă aşezarea adevărului în sfeşnic. Dar mai întîi el trebuie scos de sub obroc (Luca 11, 33). Obroc poate deveni chiar şi Sfîntul Potir, în măsura în care responsabilitatea noastră faţă de adevăr ţine din momentul prefacerii pînă în cel al împărtăşirii.

Alegerile din 9 decembrie 2012 au de-a face cu realitatea. Am vrea poate să avem de ales între realitate şi opusul ei, între adevăr şi minciună, între democraţie şi totalitarism. Din fericire, lucrurile nu stau atît de simplu decît în momentele de hotar ale istoriei. Nu avem de ales nici între un rău mai mic şi unul mai mare, cum s-a tot întîmplat din anul 2000 pînă în prezent. Nu mai avem de ales între Nae Caţavencu şi Agamiţă Dandanache. Nu mai sunt scrisori sau dosare de data aceasta. Ci doar candidaţi manciurieni.[4] Acum suntem confruntaţi cu o realitate mincinoasă, elaborată de USL, şi cu una reală, promisă de ARD, avem de ales între un rău evident şi un „mai bine” simbolic.

Pentru unii creştini, miza alegerilor prezidenţiale din SUA din 6 noiembrie 2012 a reprezentat-o familia,[5] pentru alţii bunul simţ.[6] Şi în această privinţă, americanii rămîn de invidiat: la ei chiar sunt lucruri pentru care mai poţi lupta. La noi, familia a primit lovitură după lovitură: de la liberalizarea avortului din 1990, pînă la liberalizarea consumului de droguri (etnobotanice) şi la reducerea ajutorului maternal. Ultimele două lovituri au fost iniţiate şi aplicate în 2011 de un partid pretins creştin democrat şi într-un an dedicat de BOR familiei. Bunul simţ a fost suprimat şi el pe drum, o dată cu familia: nu mai putem pretinde bun simţ într-o politică dominată de personaje precum Traian Băsescu care, aflînd rezultatul favorabil al alegerilor, se referă la adversarii politici şi implicit la jumătate din electorat prin formula „i-am ciuruit!”, sau care l-a descris pe Regele Mihai în termeni inadmisibili, dezonoranţi.  

Pentru adversarii USL, miza alegerilor din România din acest an pare să o constituie democraţia.[7] Dar asta depinde de ce înţelegem prin democraţie. Într-un sens, democraţia a fost asigurată în regimul Băsescu. O dovedeşte ultimul referendum. Votul a 87,52% dintre alegători a fost anulat, legea a fost respectată, democraţia a triumfat. Dar ce mai înseamnă democraţia într-o ţară al cărei preşedinte le cere cetăţenilor să nu voteze?  

Felul în care definim democraţia ţine de felul în care ne raportăm la realitate:

„Democraţia şi libertatea depind de adevăr – care ne face liberi. Democraţia e o expresie politică a adevărului coerenţă: e guvernarea cu asentimentul şi în interesul poporului. Libertatea e o expresie existenţială a adevărului corespondenţă: e viaţa trăită în conformitate cu nişte adevăruri şi valori – cu o realitate - care îţi îngăduie să respingi tirania majorităţii grobiene sau a minorităţii ticăloase. Orice regim cu adevărat liber şi democratic e un regim reprezentativ: adică un regim care reprezintă poporul şi care îi reprezintă netrunchiat poporului valorile şi realitatea care stau la baza modului său de viaţă.” (Mircea Platon, „Gîndirea pe puncte”, http://gandeste.org/general/gandirea-pe-puncte/24269)

Poate că în 9 decembrie miza va fi realitatea însăşi, pusă în paranteze mai întîi de cei care îi sunt adversari prin natura lor, respectiv candidaţii înşişi. Dar realitatea are în România şanse slabe nu doar pentru că lipseşte din orizontul oricărei candidaturi; ci mai ales pentru că alegătorul are un simţ al realităţii atrofiat. Convingerea că idealul este separat de real, că simbolul este ceva pur „simbolic”, distinct de realitate, ne slăbeşte simţul realităţii. Idealul devine găunos iar realitatea opacă. Şi aşa ajungem să trăim în realităţi paralele, într-un fel în „idealul” duminicii, şi altfel în „realul” zilelor „obişnuite” lipsite de orice sens. Cînd răul devine firesc, binele devine utopic.

Pînă acum am încercat „să trăim bine”, dar nu am reuşit. Nu am reuşit pentru că era un bine separat de adevăr. Iar acum vom încerca probabil „mai binele”. Şi vom reuşi. Pentru că, spre deosebire de bine, mai binele nu are nevoie de nici un adevăr.

NOTE:

[1] Boala se poate manifesta şi ca o formă de schizofrenie (http://www.adevarul.ro/actualitate/eveniment/Muscatura-adevarat-pericol-capusa_0_95390871.html). Boala este mortală: “Netratate, aceste manifestări pot ajunge în timp la episoade neurologice grave ce nu mai au rezolvare medicală” (http://www.adevarul.ro/locale/buzau/Cum_tratam_intepaturile_de_capusa_0_518348234.html).

[2] A. Pleşu, Despre frumuseţea uitată a vieţii, Humanitas, 2011, p. 18, volum citat şi glosat admirativ în paginile Ziarului Lumina (http://www.ziarullumina.ro/articole;2134;1;53151;0;Exigenta-liturgica.html). Observaţia citată încheie un eseu pe care l-am considerat tipic pentru sincretismul practicat de dl Pleşu: http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2009/10/avem-catre-domnul.html şi http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2009/10/despre-atitudinea-sectara-si-pareri.html Titlul eseului respectiv, „Sus inima”, se regăseşte în titlul manifestului FCD lansat la sfîrşitul lui august 2012 (http://www.nouarepublica.ro/romani-sus-inima-romania-are-viitor/).  

[3] Am abordat în treacăt această problemă aici: http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2010/12/michael-whelton-papi-si-patriarhi-o.html 

[4] Am în vedere dramatizarea din 2004, cu Denzel Washington: locul serviciilor comuniste de spionaj este luat în această versiune de chiar elita politică a propriei ţări. Altfel spus, duşmanii omului vor fi casnicii lui (Matei 10, 36). http://en.wikipedia.org/wiki/The_Manchurian_Candidate_%282004_film%29

[5] http://www.orthodoxytoday.org/blog/2012/11/this-years-elections-and-moral-choices/

[6] http://www.orthodoxytoday.org/blog/2012/11/the-death-of-ordinary-decency/

[7] http://www.contributors.ro/administratie/romania-sub-ocupatie-revansa-partidului-unic-si-complexul-subdezvoltarii/ Traian Băsescu este omul providenţial care salvează nu doar democraţia din România, ci şi, potrivit unor articole mai vechi ale lui Traian Ungureanu, democraţia din Europa. Este omul care ne salvează de ruşi. Ceea ce nu ştiu dacă e neapărat de dorit: recent, Rusia a votat la ONU împotriva propunerii SUA de includere a avortului pe lista drepturilor omului. Potrivit cardinalului Francis George, de data aceasta SUA şi nu Rusia se află de partea greşită a istoriei (http://www.crisismagazine.com/2012/the-wrong-side-of-history ).