Creștinul se gîndește la lumea aceasta din perspectiva lumii celeilalte. El nu acționează pentru lumea aceasta și nici împotriva ei. Lumea aceasta nu este reperul și nici scopul lui. Creștinul acționează în lume, dar nu pentru lume, ci mai degrabă în numele lumii și pentru Dumnezeu.
Cînd Hristos spune că El este calea, asta înseamnă nu doar că El este singura cale, ci și că nu există o cale care să ducă la cale. Monahismul nu este mai hristic decît căsătoria creștină și oricare din ele poate îndepărta omul de Dumnezeu. De fapt, monahismul actual din România arată ca o cale de înstrăinare de Hristos. Iar despre familia ortodoxă nu se poate spune nici măcar atît. Ar trebui să existe mai întîi.
Dumnezeu ne duce la Dumnezeu, nu căsătoria, celibatul sau monahismul.
În vechea ortodoxie, credincioșii mergeau la biserică pentru că aveau o viață creștină. Pînă și cei care nu mergeau la biserică aveau o viață creștină. Dar astăzi nici măcar cei care merg la biserică nu au o viață creștină. De fapt, ei nu merg propriu-zis la biserică: în urma fragmentării calotei sociale, s-au separat cîteva plăci plutitoare, dintre care biserica este una dintre cele mai mari. Numeroși oameni s-au suit pe această bucată mare de gheață, care s-ar fi topit pînă acum dacă nu ar fi fost conservată de inimile înghețate ale ierarhiei.