Într-o emoționantă evocare a unor evenimente mai
îndepărtate, Florin Iaru ni le amintește așa cum i-au fost amintite și lui: ca
pe povestea altuia (http://www.catavencii.ro/uitate-si-dezgropate/).
Ne amintim doar lucrurile care ne lipsesc. O bună
parte, cea mai bună, cred, a românilor născuți în perioada interbelică își
amintea, în comunism, „cum era înainte”. Nu știu cîți dintre cei născuți în
comunism își mai amintesc, sau doresc să-și amintească cum era înainte.
Comunismul nu le lipsește. Nu au nostalgii, și poate că acesta nu este un lucru
bun, chiar dacă comunismul, în sine, nu poate inspira nostalgii. Dar este tot
atît de păcat că unii nu au reținut decît frigiderele pline, cum este că unii
nu au reținut decît frigiderele goale.
Era însă vorba de mai mult decît doar de abundență
în democrația liberală, după cum totalitarismul comunist nu a însemnat doar
lipsa ei. Distanța dintre capitalism și comunism nu este cea dintre un frigider
plin și unul gol, cum vor să ne facă să credem portavocele „Germaniei untului”.
Știu doar că, înainte de 1990, libertatea era un lucru mai important decît
frigiderul. Era singurul lucru care conta, de fapt. Cei care ne umplu astăzi
frigiderele cu produse alimentare reciclate ne-au falsificat nu doar hrana
fizică, ci în egală măsură hrana spirituală și afectivă. Ne-au făcut să credem
că înainte de 1990 eram lipsiți de libertate, cînd, de fapt, libertatea
personală era, într-un sens, singurul lucru de care ne bucuram. Era singurul
lucru pe care ne temeam că l-am putea pierde. Am pierdut nostalgia libertății
pentru că ne-a fost ștearsă amintirea libertății.
Amintirea libertății a fost păstrată și cultivată
în timpul comunismului de generațiile născute în perioada interbelică. Nu cred
să mai existe vreo echipă de fotbal care să se bucure de susținerea unor oameni
care nici măcar nu sînt microbiști, așa
cum a fost cazul Rapidului. Popularitatea echipei de fotbal Rapid în perioada
comunistă se explică în mare măsură și prin faptul că reprezenta un simbol al
libertății. Rapidul venea, asemenea Căilor Ferate Române, de dinainte de
comuniști. Imaginea era întărită de asocierea clubului cu CFR: un tren, o
locomotivă, un drum străbătut în mod liber. Trimitea chiar mai departe, la o
diligență, la un western în care eroul negativ nu poate scăpa nepedepsit.
Dar trenurile, adică sistemul feroviar român,
împreună cu cel maritim, au primit o grea lovitură tocmai sub conducerea celui
care avea să devină și primul președinte al României susținut necondiționat de
elită: Căpitanul Bligh (http://www.contributors.ro/cultura/william-bligh-traian-basescu-despre-profilul-psiho-politic-al-ofiterului-de-nava/)
Elita a avut grijă ca românii să nu-și amintească
lucrurile care le lipsesc. Să nu-și amintească experiența libertății, și mai
ales să nu simtă nevoia ei. De douăzeci și șase de ani, românilor li se spune povestea
altuia ca și cum ar fi a lor. Așa că atunci cînd încerci să le spui povestea
lor, ei o ascultă de parcă de-abia aceea ar fi povestea altuia.
