Nu știu în ce măsură cumpărătorii aflați în
magazinele Kaufland cu vreo doi, trei ani în urmă au remarcat sloganul difuzat
de stația magazinului: „Calitate Kaufland! Căutați la raft produsele cu etichetele
Ca-Ka!” Poate că mă-nșeală memoria, dar cred că am auzit la un moment dat și
mesajul „Ka-Ca proaspăt pentru tine!” Pentru a se asigura că articolele K-Classic ne plac cu adevărat (http://www.kaufland.ro/Home/04_Relatii_clienti/005_Asigurarea_calitatii/001_K_Classic_ofera_calitate/index.jsp),
departamentul de marketing a introdus între „calitate”
și numele firmei cuvântul „Classic”, evitînd astfel cacofonia nefericită din
trecut care le-ar fi putut inspira cumpărătorilor o asociație neproductivă.
Dar nu acest magazin în sine este
obiectul rîndurilor de față (ai cărui angajați, mă grăbesc să o spun, îi depășesc prin amabilitate și politețe pe angajații altor lanțuri de supermarketuri), ci acest „caca”, proaspăt sau nu prea, dar
întotdeauna în garanție, pe care ni-l oferă toate magazinele de retail sub
forma lucrurilor de duzină, alimentelor contrafăcute și electrocasnicelor
programate să se defecteze după un ciclu de funcționare predeterminat. Nu despre
Kaufland este vorba, așadar, ci despre Kauf-Land, „Tărîmul cumpărăturilor”, lumea
magică unde totul este atît de accesibil pentru că este atît de inutil. Este
vorba deopotrivă despre ideile reciclate ale așa-numitei drepte conservatoare
de la noi, ambalate în plastic pentru ca nu cumva să piardă ceva din vidul
interior și așezate pe raft, de regulă între raionul de electrice și cel de
jucării. Unul dintre liderii acestei mișcări ne certa cu mai bine de un deceniu
în urmă că am mîncat prea mult rahat, mai precis că în istorie numai cine nu a
vrut nu s-a pișat pe noi. Pentru ca dreapta căreia îi aparține să ne certe
că nu mîncăm destul rahat, că nu înghițim capitalism pe pîine, că nu apreciem
destul piața liberă, că nu sîntem vrednici să locuim în „Tărîmul
cumpărăturilor”, într-un paradis nemeritat, chiar dacă străbătut – ca o pedeapsă? ca un
avertisment? ca o confirmare? – de
adieri suspecte, irespirabile uneori, datorate instalației de climatizare unde
aerul răspîndit în magazin pare să vină direct din aerisirea veceurilor.
„Pentru oameni, destul nu e
niciodată îndeajuns”, le spune ratonul RJ din Over the Hedge tovarășilor uimiți și speriați a căror pădure a fost
transformată într-un mic orășel (https://www.youtube.com/watch?v=5kGCzZSFdZ4).
Noua suburbie este, după cum o numește un poster, „Poarta către viața bună” (https://www.youtube.com/watch?v=Rw4azphSXes).
După o încercare eșuată de a se înfrupta din gunoaiele aflate dincolo de gard, Verne
țestoasa îi spune ratonului că nu vor să mai aibă de-a face cu nici un lucru
aflat dincolo de gard (https://www.youtube.com/watch?v=UgR1-XMrJsI).
Dincolo de gard nu sînt doar
oameni: tot acolo se află, sufletește, RJ și ursul Vincent, animale care au
trecut gardul pierzîndu-și măsura, trăind la fel ca oamenii, doar pentru a
mînca și a se distra, chiar dacă singura distracție, singurul eveniment a rămas
tot mîncarea. Mai ales, sînt singuri, lipsiți de o familie. La fel ca oamenii.
Nu se află nimic acolo, dincolo
de gard, pentru care merită să mori. Lucrurile pentru care merită să mori se
află dincoace. Familia este unul din ele. Este ceea ce descoperă ratonul, gata
să sacrifice viețile animalelor care-l ajutaseră să-și răscumpere propria lui viață
din ghearele lui Vincent. Familia este poarta către viața cea bună, îl
lămurește Verne pe RJ.
Să cazi din Rai este grav, dar mult mai grav este să cazi în Rai. Pentru că în acest caz nu-ți mai
poți dori să te întorci. În falsul rai ești prizonier, ești captiv, ești
propriul tău ostatec și propriul gardian.
Se cade în rai atunci cînd raiul
în care ai ajuns este fals: este un rai repetitiv și limitat pentru că este
fals. În falsul rai nu se află nimic înăuntru:
nimic înăuntrul locuitorilor, nimic înăuntrul produselor, nimic înăuntrul
cuvintelor. Tocmai pentru că nu are nimic de oferit, ambalajul devine totul, și
din acest motiv ambalajul se schimbă în permanență, promițînd de fiecare dată
noutatea pentru același vechi conținut de rahat. Operațiile estetice țin de
aceeași industrie de marketing care asigură funcționarea raiului fals, unde
fiecare lucru este o minciună, fiecare promisiune o nouă amăgire și unde nici un chip nu reflectă nimic.
Calitativ, nu este nici o
diferență între produsele din raft și cele din gunoi. Ceea ce le desparte este
ambalajul. Lada de gunoi este iadul, locul unde ajung produsele scoase din
ambalaj, la fel ca mormîntul unde oamenii nu sînt băgați pentru că au murit, ci pentru că ambalajul nu-i mai poate salva, nemaiputînd spune o minciună convingătoare. La gunoi nu mai ajung de mult resturi
menajere, mîncare stricată, lucruri defecte, ci doar produse care, scoase din
ambalaj, și-au pierdut noutatea. Așa cum în pămînt nu ajung decît
acei morți cărora le-a cedat ambalajul, trupul.
Evocîndu-l pe olandezul Multatuli
(Edward Dekker) ca pildă de scriitor veritabil, care răspunde nu doar la
chemarea vocației, ci și la „chemarea timpului nostru și a poporului nostru, la
chemarea umanității”, Paustovski amintește de soluția aplicată de armata
olandeză într-o confruntare cu javanezii răsculați (sprijiniți de Dekker, lucru care l-a costat): i-a împroșcat cu excremente
omenești. „Javanezii”, explică Paustovski, „care înfruntau fără să clipească
focul de armă, n-au rezistat în fața unui astfel de război, și s-au retras.”
(Konstantin Paustovski, Trandafirul de
aur, Minerva, 1981, p. 18)
Javanezii s-au retras pentru că
nu căzuseră încă în rai. Dar cînd te bucuri că te afli în raiul căzut ai
devenit imun la rahat, care pare tentant dacă este ambalat în mod atractiv.
Continui să fii însă împroșcat cu mizerii nu doar pentru că aceasta este
super-mega-oferta, ci mai ales pentru ca atunci cînd vei întîlni semnele
raiului adevărat să te retragi scîrbit.
