Unicitatea pozitivă, singura pe care umanitatea a
cunoscut-o pînă astăzi, este determinată nu de felul în care o persoană este,
ci în primă instanță de faptul propriei existențe individuale. Unicitatea
pozitivă este determinată de diferența dintre a fi și a nu fi: „Ce bine că
ești, ce mirare că sînt!”
Inventînd o polaritate nouă, unicitatea negativă se
realizează prin diferența față de ordinea firii. De vreme ce ordinea firii
este unitară, unicitatea negativă este determinată nu prin ceea ce individul aduce
în plus față de neantul nimicului, ci prin ceea ce aduce în minus față de sine însuși.
Principiul diferenței și al toleranței,
instrumentele unicității negative, nu au nimic de-a face cu toleranța față de
celălalt, ori cu admiterea celuilalt ca diferit prin daruri și vocație.
Unicitatea negativă folosește toleranța pentru a impune o transformare a
conștiințelor, astfel încît fiecare individ să se simtă obligat să fie diferit
în raport cu sine însuși. Unicitatea negativă se sustrage opoziției dintre „a fi” și „a nu fi”, transformînd-o în mod fraudulos în falsa tensiune dintre „a fi” și „a fi diferit”, în care termenul „a fi diferit” preia prestigiul și funcția lui „a fi”.
