Expresia „nu știe nici pe ce lume
se află” nu ar avea nici un sens dacă nu ar exista cel puțin două lumi. Sigur,
reproșul are în vedere un simț al realității redus, expresia vizează o persoană
care pare să demonstreze imaturitate și iresponsabilitate. Astfel, se presupune
despre cineva care „nu știe pe ce lume se află” că trăiește mai degrabă în
lumea din capul său și mai puțin în lumea reală. Profit de ocazie pentru a
extinde implicația formulei la simțul creștin al realității. După cum se știe,
pentru creștini realitatea cuprinde lumea aceasta și lumea viitoare. La prima vedere, ar părea dificil să trăiești în
două lumi și mai simplu să trăiești într-una singură. În realitate, în condițiile
date este imposibil să trăiești într-o singură lume – din simplul motiv că nu
există o singură lume.
Căderea a făcut posibile două
lumi. De aceea, pînă la sfîrșitul lumii nu se poate trăi cu adevărat într-o
singură lume. Într-o singură lume se poate funcționa, și doar parțial, așa cum
existența umană rămîne posibilă într-o locuință lipsită de ferestre. Mai
devreme sau mai tîrziu, cine hotărăște că nu există decît lumea aceasta ajunge
să trăiască doar în lumea din capul lui, la fel ca cel care crede că nu există
decît lumea viitoare. De la Întruparea Fiului lui Dumnezeu „S-a împlinit vremea
și s-a apropiat Împărăția lui Dumnezeu.” (Marcu 1:15; Luca 4:16-21). Împărăția
s-a apropiat destul de mult pentru a putea fi vestită, dorită și trăită de cei
care o primesc.
În istorie, cine nu trăiește în același
timp în două lumi nu trăiește în niciuna. Cugetul lumesc este la fel de
spiritual pe cît de secularizată este o spiritualitate desprinsă de lume și
opusă lumii.
Îndrăznind să uite de lumea din
capul celorlalți, creștinismul a ajuns să fie acuzat de gnostici de materialism,
iar de seculariști de spiritualism. Este drept că pericolul de a cădea într-una
din aceste erori a însoțit creștinismul de la începuturile lui. Ereziarhii,
autorii ereziilor, nu făceau decît să cenzureze realitatea, refuzîndu-i omului dreptul
de a trăi în două lumi (cf. Matei 23:13). Ceea ce reclamă gnosticii ori secularii
în creștinism sînt deformări ale creștinismului pe care Biserica le-a condamnat
mai întîi.
Este desigur tentant să trăiești
în lumea din capul tău, pare un loc mai sigur. Pînă nu demult o astfel de
alegere era considerată o tulburare mintală; astăzi este lăudată ca activism
social.
Trebuie să trăiești într-o lume
îngrozitor de mutilată pentru a ajunge să respingi Împărăția lui Dumnezeu ca pe
o lume imaginară. Dacă creștinul ar înțelege că un mărturisitor al lui Hristos
este și un mărturisitor al Împărăției, poate că le-ar trezi curiozitatea unora
dintre cei care au ajuns să se mulțumească cu ceva mai puțin de-o lume și mai
puțin de-o viață.
„Trebui să-ți trăiești viața”,
„n-ai decît o viață”, sînt îndemnuri prin care oamenii se lasă convinși să facă
lucruri pe care de cele mai multe ori mai tîrziu le regretă. „Măcar a știut
să-și trăiască viața”, se exclamă astfel admirativ despre cineva care a dus-o
bine, deși cu prețul unor gesturi nedemne. Ei bine, creștinul nu știe să-și
trăiască viața. Nici măcar nu-l interesează: chiar dacă trăiește în două lumi, el
n-are două vieți. La drept vorbind, n-are nici măcar una. Viața lui nu este a
lui. Sau nu este doar a lui: este Viața lumii, este Viața noastră.
Prin viața sa, creștinul se îndreaptă spre
Împărăție și îndreaptă lumea spre Împărăție. Trăind în lume, creștinul îi aduce
lui Dumnezeu viața sa și astfel îi aduce lui Dumnezeu și viața lumii pentru ca atît
viața lumii, cît și propria viață să fie transformate de viața adevărată, să devină viață adevărată.
Fiul îi aduce Tatălui viața
omenească pe care omul a dat-o morții atunci cînd și-a luat-o în propriile
mîini, pentru ca omul să o poată primi din nou de la Tatăl, în Fiul, prin
Duhul, acea viață curată și bună așa cum era cînd a primit-o dintru început. Cu
o deosebire: pe această nouă viață omul nu o mai poate strica: fiind viața lui
Hristos, omul o poate doar pierde din nou prin păcat, dar și redobîndi prin
pocăință. De fapt, pocăința nu este doar un mijloc puternic și sigur prin care
viața revine în noi, ci mai ales o stare care face posibilă păstrarea Vieții și
întărirea și creșterea noastră în această nouă Viață. În acest sens, starea de pocăință
precede păcatul, exprimînd în primul rînd grija noastră pentru Viața noastră.
În așteptarea Mirelui, fecioarele cele înțelepte făceau deja pocăință. Dacă
aștepți să ți se stingă candela pentru a te pocăi, s-ar putea să nu te mai poți
pocăi. S-ar putea să ajungi un nebun și să trăiești doar în lumea din capul tău.
Nu a existat niciodată o opoziție
între lume și Împărăție. Singurul conflict a fost cel dintre lumea din capul
omului căzut, pe de o parte, și lumea și Împărăția pe de alta. Lumea imaginată
de omul pretins autonom (anomic sau nomofobic), este o lume amputată, sărăcită,
diminuată și mai mult prin respingerea violentă a posibilității salvării ei.
Este o lume rece, întunecată, stăpînită de moarte și împăcată cu moartea. Este complicele
morții, aliată cu moartea împotriva acestei lumi și împotriva lumii viitoare.
Lumea aceasta este un ostatic, o victimă care așteaptă să fie eliberată.
Lumea suferă și omul suferă odată
cu ea. Iar ce este cu adevărat dureros este că toată această suferință ar putea
lua sfîrșit dacă omul s-ar întreba pe ce lume se află. Dar lumea nu-l poate întreba
pe om; omul nu se întreabă, ba chiar refuză să-și pună această întrebare. Creștinii
au încetat demult să pună această întrebare. Astfel, s-a răspîndit rapid convingerea
că nu există decît această lume. Atunci cînd este formulat, răspunsul creștin
este în cel mai bun caz considerat invalid, în cel mai rău o dovadă de iresponsabilitate
și imaturitate. Iar liberalii seculari nu au nici un merit în această reușită:
cu mult înaintea criticilor seculari, intelectualii creștin-ortodocși din
România transformaseră deja creștinismul într-o chestiune strict personală, într-o
expresie a conștiinței și într-un fenomen anistoric. Împărăția poate fi cel
mult cea mai bună lume posibilă din capul unora.
