Diferența dintre adevărul absolut și adevărurile
relative este că cel absolut verifică, pe cînd adevărurile relative sînt
verificabile. Adevărul relativ îl determini rațional și intelectual, adevărul
absolut ți se descoperă și-l primești prin credință. Confuzia legată de cele
două tipuri de adevăr este prelungită corespunzător și în sfera raporturilor
dintre credință și rațiune, care sînt fie opuse, fie echivalate. Desigur, dacă
ar exista o opoziție între suflet și trup, cum își închipuie gnosticii, atunci distincția
ar fi corectă, după cum ea ar fi corectă și în cazul diverselor perspective
materialiste, unde sufletul nu există, ci reprezintă doar natura subiectivă a
individului.
În creștinism, însă, credința și rațiunea nu se
opun, așa cum gustul nu se opune mirosului și nici vederea pipăitului. În
creștinism, credința și rațiunea sînt organe de simț, adică organe de
recunoaștere, sesizare și înțelegere a realității, precum toate celelalte
simțuri, cu deosebirea că prin intermediul organelor „spirituale” simțim ceea
ce nu vedem și percepem la nivel fizic. Pentru acei creștini considerați
„mistici” atît în cercurile care consideră mistica o afecțiune mintală, cît și
în cele care o privesc ca pe un exercițiu spiritual rezervat inițiaților,
credința face posibilă „dovedirea lucrurilor celor nevăzute” (Evrei 11:1)
descoperindu-le și din cele văzute
(Romani 1:20).
În creștinism, așadar, legătura dintre organele
trupești se prelungește și în plan sufletesc: nu doar că vederea nu se opune
pipăitului, dar nici măcar vederea fizică nu se opune, pentru creștin, vederii
duhovnicești, ci ambele comunică între ele și se deschid reciproc. Un creștin
vede mai bine nu pentru că are ochi mai buni, nu pentru că vede mai mult, ci
pentru că vede mai adevărat.
Acest lucru este posibil întrucît în creștinism,
spre deosebire de gnosticism, același Creator a făcut pămîntul și cerul,
văzutele și nevăzutele, trupul și sufletul. Același Dumnezeu care este sursa
luminii spirituale a făcut și lumina fizică. Iar rostul luminii, fizică sau spirituală,
este cel de a revela adevărul. Lumina poate lumina în întuneric, scrie Sfîntul
Ioan, dar întunericul nu o poate cuprinde (Ioan 1:5).
Lumina naturală și cea suprafirească ne ajută să
descoperim adevăruri tot mai puțin relative, pe măsură ce le surprindem natura
lor tot mai adîncă. În creștinism nu există o opoziție între trup și suflet,
între sacru și profan, între secular și religios, între istorie și eshaton,
între om și Dumnezeu; singura opoziție este cea dintre păcat și sfințenie, cea
prin care lumea căzută se împotrivește lumii răscumpărată de Hristos (Biserica)
și Împărăției.
Prin urmare, în creștinism opoziția nu este între
lumina fizică și cea spirituală sau între vederea fizică și cea spirituală, ci
între lumină și întuneric, între vedere și orbire: „Lumina a venit în lume şi
oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina” (Ioan 3:19); „Dacă aţi fi
orbi n-aţi avea păcat. Dar acum ziceţi: Noi vedem. De aceea păcatul rămâne
asupra voastră.” (Ioan 9:41).
Hristos își întemeiază Biserica pe mărturia lui
Petru: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu” (Matei 16:16). După cum
aflăm imediat apoi, Biserica întemeiată pe această piatră nu va fi biruită de
porțile iadului. Porțile iadului, adică împărăția întunericului, a morții
veșnice întemeiată pe respingerea lui Hristos. Dar așa cum Satana se poate
preface în înger de lumină (2 Corinteni 11:14), tot astfel și respingerea lui
Hristos poate fi ascunsă într-o aparentă afirmare a Lui; de pildă, atunci cînd
facem din Hristos un instrument al păcatului, al întunericului și morții,
declarînd că homosexualitatea nu este păcat, sau că toate religiile sînt căi
egale spre adevăr. Pentru că, de fapt, Satana nu vrea desființarea Bisericii,
ci transformarea ei într-o biserică inclusivă, care a abandonat noțiunile
învechite, intolerante, de bine și rău, adevăr și minciună, lumină și
întuneric.
Este drept că Biserica nu luptă împotriva lumii,
ci împotriva „stăpânitorilor întunericului acestui veac” (Efeseni
6:12); „duhurile răutății” luptă împotriva Bisericii, împotriva lumii și
împotriva Împărăției. Sarcina Bisericii este complicată însă de faptul că, în
acest război, lumea este de partea întunericului. Este ca și cum ai încerca să
eliberezi un ostatic care fraternizează cu răpitorul lui.
Desigur, în ultima vreme bisericile creștine și-au
ușurat foarte mult sarcina, trecînd la rîndul lor de partea adversarului. Avînd
în vedere că bisericile apusene au capitulat fără a fi tras nici măcar un foc
de armă, ca să zic așa, „porțile iadului” se așteaptă la aceeași lipsă de
rezistență din partea ortodoxiei românești, concentrată oricum la nivel popular
asupra luptei împotriva francmasoneriei, în timp ce elita este absorbită de
efortul denunțării noului ateism.
O atenție distrasă reprezintă un risc și în
vremuri mai puțin tulburi; cu toate acestea, ortodoxia românească își permite
să fie neglijentă tocmai într-o perioadă a istoriei care ne cere o sporire a
atenției față de adevărul de credință, de vreme ce mijloacele de falsificare a
credinței s-au perfecționat. Ca să folosesc o comparație din domeniul
tehnologiei, diferența dintre gnosticii antici și cei de astăzi este
asemănătoare cu cea dintre o imprimantă 3D și una 4D: produsul unei printări 4D
își poate schimba forma după realizarea lui, în funcție de diverși factori
externi și de materialele folosite. Dar și una, și cealaltă pot „tipări”
obiecte tridimensionale, pot crea și recrea realitatea, după cum gnosticii
recompuneau sursele creștine prin decupări și completări fanteziste ale
textelor sfinte. Superioritatea gnosticilor de astăzi față de părinții lor din
vechime este că pot produce un tip de mesaj care se adaptează după împrejurări,
astfel încît să se poată reface rapid după orice replică ortodoxă (în sensul
propriu al cuvîntului ortodox).
Noul gnosticism este întunericul care încearcă să
cuprindă lumina. Pentru a reuși, trebuie să pară luminos. Nu este de mirare că
în timp ce intelectualitatea creștină din România declară război noului ateism
lipsit de impact în România, ignoră complice amenințarea neognostică vizibilă
deja în creștinismul din România și în special în BOR: numeroși intelectuali
creștini s-au format spiritual direct sau indirect prin discursul domnului Andrei Pleșu, pe care-l consider
părintele neognosticismului în România. Este singurul care a reușit să scoată o
copie plauzibilă a luminii. Cu toate acestea, Patriarhul Daniel pledează în
continuare pentru „intensificarea misiunii Bisericii în societatea de astăzi
printr-o intensă conlucrare între cler și credincioșii mireni, între slujitorii
cultului religios și ai culturii românești.” (http://basilica.ro/cuvantul-rostit-de-patriarhul-romaniei-la-proclamarea-anului-omagial-si-comemorativ-2019-text-integral/;
am comentat îndemnul patriarhal la http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2019/01/preoti-cu-elita-n-frunte.html).
Omul nu se naște liber, se naște rob al păcatului.
Omul nu se eliberează prin educație; în termeni biblici, libertatea nu este
opusă ignoranței, ci păcatului. Acesta este motivul pentru care nu orice adevăr
ne poate face liberi, ci doar acel adevăr care ne poate ierta. Dar un adevăr
care ne poate ierta nu este unul la care ajungem noi prin deducție și
raționament, ci doar unul care poate ajunge el la noi. Adevărul care ne poate
elibera nu poate fi decît adevărul absolut, cel în care nu este minciună,
întuneric sau moarte. Iar adevărul care ne poate elibera ne poate elibera
pentru că s-a făcut ca noi, devenind om. Și ne poate elibera doar dacă îl
urmăm, devenind de-a lungul drumului … el. Nu este destul să devenim ca El. Pe oricine am imita, rămînem noi
înșine. Dar Iisus Hristos este singurul om pe care nu-l putem imita și urma
decît în măsura în care devenim El. Pentru asta am fost făcuți. Așa am
fost făcuți: după chipul Lui. De aceea Fiul s-a putut face om, venind „întru
ale Sale” (Ioan 1:11).
„Dar ai Săi nu L-au primit” (Ioan 1:11) Refuzul de
a accepta distincția dintre cele două feluri de adevăr este întemeiat în
refuzul omului de a crede. Relativismul și pluralismul religios confundă în mod
deliberat cele două forme de adevăr, relativizînd adevărul absolut în vederea
absolutizării adevărurilor relative. Neognosticismul cultivă această confuzie,
fiind principalul ei beneficiar. Încă mă întreb ce au avut de cîștigat ierarhia
și teologii din BOR sprijinind, fie și prin ignorare, acest curent spiritual
păgîn și anticreștin în esența lui.
Un comentator („Arcas”) al articolului publicat pe
activenews.ro despre profesoara de religie care îi învață pe elevi să evite
„capcana adevărului absolut” (https://www.activenews.ro/stiri-educatie/Ora-de-religie-ca-motor-de-propaganda-si-activism-155078;
am scris deja despre această situație în articolul postat anterior pe acest
blog http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2019/03/fariseismul-drept-maritor.html)
semnalează un interviu cu Laura Stifter de pe vremea cînd aceasta era studentă
în anul I la teologie ortodoxă (http://ftoub.ro/dmdocuments/Revista%20ASTO%20-%20Nr%201.pdf).
Interviul este util pentru a descoperi
transformarea radicală a unei persoane „excesiv de creștină”, cum îi reproșase
profesoara de filosofie din liceu („în clasa a XII-a, am avut câteva discuţii
în contradictoriu cu profesoara noastră de filosofie, care considera că sunt
«excesiv de creştină», dar nu-mi dau seama dacă am reușit să o influențez
într-un fel, deși mi-aș fi dorit...”) într-una care practică un creștinism
moderat de ideologia libertății fără frontiere. Nu se știe dacă Stifter a
reușit să-și influențeze profesoara, dar este limpede că profesoara de religie
a fost influențată de filozofii acestei lumi.
Ironia este că acum Stifter recomandă exact
atitudinea sceptică a colegului teolog care nu credea în cuvintele Scripturii:
„Atunci când eram în liceu, îmi creasem o imagine utopică, idealistă față de
facultatea aceasta și chiar în a doua zi de cursuri m-a surprins atitudinea
unui coleg care și-a exprimat o îndoială... în opinia lui, Sfânta Scriptură ar
fi o carte ca oricare alta și sigur că m-a întristat acest fapt, pentru că mă
așteptam ca toți studenții să vină aici din dragoste pentru Hristos, nu pentru
a studia doar din rațiuni științifice.” După cinci ani de studii universitare
de teologie ortodoxă, Stifter a scăpat de idealism. A devenit pragmatică, învățîndu-i
pe elevi să aleagă liber hristosul care le convine, din dragoste pentru
Dumnezeul care nu există.
Tot în cadrul acestui interviu, Stifter afirma:
„Dacă ar fi să mă gândesc la un citat după care încerc să mă orientez în viața
duhovnicească, ar fi un citat al lui Dostoievski: „Dacă mi-ar demonstra cineva
că Hristos Se află în afara adevărului și ar fi real, că adevărul se află în
afara lui Hristos, aș prefera să rămân cu Hristos decât cu adevărul.” Mă tem că
viitoarea profesoară de religie a înțeles greșit afirmația lui Dostoievski.
După cum am propus de altfel într-un eseu publicat de promițătoarea revistă
Convergențe (http://convergente.ro/),
„Dostoievski nu voia să deosebească între adevăr și Hristos atunci când declara
că între adevăr și Hristos îl alege pe Hristos, ci voia să deosebească între
adevărul verificabil și adevărul care verifică.” (http://convergente.ro/canonul-adevarului/).
În sensul distincției din introducerea prezentului articol, Dostoievski
vorbește aici despre adevărul absolut, cel care nu poate fi determinat prin
mijloacele cu care determinăm adevărurile relative, ci El determină și face cu
putință orice adevăr și noțiunea de adevăr însăși. Dostoievski vorbește despre
acel adevăr absolut de care profesoara de religie de astăzi, căzută în capcana
neadevărului absolut, dorește să-i ferească pe elevi.
Nu spun că BOR este vinovată pentru fiecare
persoană care, deși s-a format intelectual și spiritual în ortodoxia română,
ajunge să înțeleagă greșit învățătura de credință. Nu cred nici că suntem
singurii responsabili pentru propriile erori de înțelegere teologică. Dar cred
că ierarhia BOR este principala responsabilă pentru fiecare deformare a
credinței pe care o permite să fie afirmată în numele ei de diverse
personalități.
Vedem unde începe să ducă apelul Patriarhului
Daniel de intensificare a conlucrării dintre cult și cultură. Postul mare ne
oferă ocazia să punem început unei dezintensificări cu atît mai urgente cu cît
roadele „intensificării” sînt mai vizibile.
