„[…] Am rămas, de pe vremea
regimului comunist, cu ideea că nu se poate lupta decât "din
interior". Că "schimbarea" va veni "de sus", de la
"oamenii sistemului". Că a face compromisuri e totuna cu a duce
crucea. Nu deranjează pe nimeni că se fac compromisuri esenţiale de dragul unor
cruci simbolice. Că mergem, în cercurile unei spirale descendente, cu minciuna
în suflete şi adevărul la rever. Pericolul "adaptării" continue la
minciună e că devii minciună. Şi, când totul în jurul nostru e minciună, când
viaţa nimănui nu mai mărturiseşte nici un adevăr şi când adevărul nimănui nu ne
mai poate sluji de reper, atunci trebuie să căutam repere, măsuri, criterii în
afara sistemului, în afara minciunii cotidiene. Nu poţi ieşi din mlaştină decât
cu ajutorul unui punct fix, al cuiva care te ţine şi de care te ţii. Să vedem
dacă trebuie să ne ţinem de atitudinea lui Brătianu ca măsură a unei politici
naţionale în vremuri de cumpănă.
[…] Brătianu încerca să
valorifice rolul României de stavilă împotriva bolşevismului pentru a feri
România de război, nu pentru a o angaja în el. Echivalentul ar fi, astăzi, ca
elita noastră să încerce să scoată România din, nu să o implice în, toate
aventurile militare şi economice (zona euro) ale marilor puteri. Dar nu am
auzit, în acest sens, decât angajamente însufleţite că România e în graficul
aderării la un model economico-financiar în derivă, şi care aduce
profit mai ales GEUrmaniei. E oare GEUrmania merkelită mai dură
decât Germania hitleristă, de vreme ce manevrele lui Brătianu nu mai sunt cu
putinţă prespălatei noastre diplomaţii noastre de astăzi?
[…]
Aşadar, pentru interesele naţionale ale României, "germanofilul"
Brătianu lupta atât împotriva Germaniei naziste cât şi împotriva marionetelor
ei de pe Dâmboviţa. Mai avem noi astăzi lideri care să prefere, de dragul
interesului şi al demnităţii naţionale, duşmănia unei mari puteri dispreţului
ei? Dispreţuiţi de stăpânii lor ca nişte arendaşi coloniali ce sunt, oamenii
noştri politici compensează dispreţuind, la rândul lor, poporul pe care li s-a
dat să-l conducă.
[…] Brătianu a refuzat constant
orice invitaţie de a participa la guvernarea legionară sau antonesciană. Deşi
sperând într-o victorie germană pentru că "îngrozit" de ipoteza
invaziei sovietice, Brătianu a început din 1943 să caute căi pentru a scoate
România din războiul purtat alături de Germania. 23 august 1944 l-a surprins pe
istoric în rolul de emisar între Regele Mihai, mareşalul Antonescu şi partidele
de opoziţie. Departe de a considera că actul de la 23 august a fost unul
dezastruos pentru ţară, din septembrie 1944
Gheorghe I. Brătianu şi-a reînceput colaborarea, la presa liberală
atunci recent reînfiinţată, cu articole în care saluta şansa României de a
recupera Ardealul. Pe linie de partid, Brătianu se pregătea pentru reafirmarea
rolului PNL în viaţa politică democratică a ţării. În acelaşi timp, deplângea
de la catedră soarta Basarabiei. De aceea, după 23 august 1944, Brătianu a fost
atacat de presa comunistă şi, treptat, epurat din viaţa academică, obligat la
domiciliu obligatoriu (1947-1950) şi în cele din urmă arestat în noaptea de 5/6
mai 1950. Când, în vara lui 1947, un emisar al Anei Pauker i-a adus un paşaport
şi i-a făcut invitaţia de a se expatria, Brătianu a răspuns: "Brătienii nu
dezertează din România." Gheorghe I. Brătianu a murit în închisoarea de la
Sighet, la 27 aprilie 1953.
Concluzie
La 6 decembrie 1944, în contextul
atacurilor la care era supus în presa comunistă, Gheorghe I. Brătianu declara
cu prilejul deschiderii anului academic la Institutul de Istorie "Nicolae
Iorga":
"Adevărul rămâne oricare ar fi soarta slujitorilor săi. De un lucru mă simt însa încredintat şi vă asigur că, atât timp cât acest aşezământ va avea fiinţă şi va purta numele lui Nicolae Iorga, eu sau oricare va vorbi din acest loc nu se va abate de la lozinca ce a fost un îndreptar statornic al vieţii sale şi i-a luminat cu licăriri de fulger ceasul întunecat al sfârşitului [...] [deviză] ce ne călăuzeşte şi în viitor, [şi pe care] o cuprind doar întreaga aceste două cuvinte: NAŢIUNE şi LIBERTATE."
În Cuvintele către români din 1942, Brătianu afirma că e ghidat de principiul lui Titu Maiorescu: "patriotism în limitele adevărului."
"Adevărul rămâne oricare ar fi soarta slujitorilor săi. De un lucru mă simt însa încredintat şi vă asigur că, atât timp cât acest aşezământ va avea fiinţă şi va purta numele lui Nicolae Iorga, eu sau oricare va vorbi din acest loc nu se va abate de la lozinca ce a fost un îndreptar statornic al vieţii sale şi i-a luminat cu licăriri de fulger ceasul întunecat al sfârşitului [...] [deviză] ce ne călăuzeşte şi în viitor, [şi pe care] o cuprind doar întreaga aceste două cuvinte: NAŢIUNE şi LIBERTATE."
În Cuvintele către români din 1942, Brătianu afirma că e ghidat de principiul lui Titu Maiorescu: "patriotism în limitele adevărului."
Aşadar,
patriotismul e determinat de adevăr. Patriotismul nu se poate naşte din
minciună, din duplicitate. Patriotismul e un mod de a trăi adevărul, adică de a
trăi liber. Mincinoşii nu sunt liberi. Oamenii care se perpelesc ca râma
(cruciată?) pe jăratecul propriilor duplicităţi nu sunt liberi. Deci nu pot fi
nici patrioţi. Gheorghe I. Brătianu a arătat cum poate fi un om liber: fără
duplicităţi iezuite care te ţin prieten cu puternicii zilei dar te ceartă cu
adevărul şi cu bunul-simţ.
Dezbaterea istoriografică asupra
valorii momentului 23 august 1944 va continua şi trebuie să continue. Dar dacă
e să iau atitudine în privinţa acelui moment şi în privinţa monarhiei, atunci
prefer să o fac împreuna cu un om pentru care a lua atitudine a însemnat a trăi
fiecare moment istoric conform adevărului. Sunt mulţi oameni care pot să
dezbată un lucru, dar foarte puţini cei care au dreptul să ia atitudine. Din
păcate, chestiunea monarhiei, ca şi chestiunea "procesului
comunismului", e parazitată de oameni a căror abilitate le-ar da dreptul
să dezbată, dar nu îi poate legitima să ia atitudine.
L-am auzit pe Majestatea Sa
Regele Mihai declarând, în Parlament: "Cele mai importante lucruri de
dobândit, după libertate şi democraţie, sunt identitatea şi demnitatea. Elita
românească are aici o mare răspundere." Şi mi-am adus aminte de un
paragraf al lui Gheorghe I. Brătianu pe care mi l-am luat de motto:
"Istoricul [...] trebuie să se considere ca păstrătorul unui patrimoniu
sacru al trecutului, din care se împletesc conştiinţa şi demnitatea unei
Naţiuni. De aceea, mai mult decât oricine, el nu poate rămâne indiferent nici
faţă de adversari, nici faţă de prieteni. De la el se aşteaptă, şi el trebuie
să dea replica şi reacţiunea necesară, în interesul însuşi al
sincerităţii."
Poate că judecata Regelui şi cea
a lui Brătianu consună pentru că istoricul a fost, între octombrie 1940-aprilie
1941, profesorul Regelui. E, aici, o întreaga şcoală de gândire şi de
atitudine. Putem merge la această şcoală, sau putem rămâne pe maidanul unde
profesori flegmatici le arată puştanilor cum găinile nasc pui vii şi cum să
bagi "duşmanilor" mortul în casă.”
(Mircea Platon)
