Iar David a răspuns filisteanului: „Tu vii asupra
mea cu sabie şi cu lance şi cu scut; eu însă vin asupra ta în numele Domnului
Savaot, Dumnezeul oştirilor lui Israel pe Care tu L-ai hulit. Acum însă te va
da Domnul în mâna mea şi eu te voi ucide şi-ţi voi tăia capul, iar trupul tău
şi trupurile oştirii filistene le voi da păsărilor cerului şi fiarelor
câmpului, şi va afla tot pământul că în Israel este Dumnezeu; Şi toată adunarea
aceasta va cunoaşte că nu cu sabia şi cu suliţa izbăveşte Domnul, căci acest
război este al Domnului şi El vă va da în mâinile noastre” (1 Regi 17, 46-47).
Cum era de aşteptat, propunerea de introducere a
religiei ca disciplină opţională la clasa pregătitoare a readus în discuţie
statutul religiei ca materie de studiu.[1] Principala observaţie
priveşte caracterul opţional al Religiei: deşi este opţională de drept,
diversele constrîngeri, fie practice (ce face copilul în ora liberă?), fie
psihologice (temerea că elevul retras de la ora de Religie va fi privit cu
suspiciune de colegii săi), transformă această disciplină într-o materie
obligatorie de fapt. Nemulţumirea legată de statutul cvasi-obligatoriu al
Religiei e de fapt un mod atenuat de contestare a Religiei în sine; invocînd
„cercetări [care] arată că nu devii nici mai religios, nici mai moral prin
studierea Religiei în şcoală”[2], adversarii Religiei ca disciplină
şcolară consideră că aceasta a ajuns să fie inclusă printre materiile de studiu
datorită complicităţii dintre cler şi puterea politică.
Primul lucru care ar trebui spus este că Biserica
nu răpeşte nimănui libertatea de alegere: şi raiul, şi iadul rămîn opţionale.
Presupun, sper că tot ce vrea Biserica este ca această opţiune să fie făcută în
cunoştinţă de cauză.
După cum spuneam, atacul era previzibil: după cum
israeliţii se obişnuiseră cu Goliat în cursul celor patruzeci de zile în care
uriaşul i-a provocat la luptă, tot astfel BOR trebuie să se fi obişnuit deja cu
intervenţiile celor pentru care „îndoctrinarea religioasă ar trebui demolată cu
orice preţ.”[3] Doar că, spre deosebire de povestea biblică, Biserica
pare să simtă nevoia de a fi reprezentată de propriul ei Goliat. De aceea,
neliniştitor în episodul recent al confruntării dintre umanismul secular şi BOR
este mai puţin atacul, cît apărarea, şi anume poziţia adoptată de BOR, limitată
la repetarea refrenului despre „rolul religiei de transmitere de valori”.
Sigur, creştinismul transmite valori; dar aşa o face orice operă de artă, un
film sau o piesă literară, o creaţie muzicală, un tablou sau o sculptură.
Creştinismul ca „purtător de valori” este asemenea armurii cu care Saul l-a
îmbrăcat pe David: prea grea ca să o poată purta (1 Regi 17, 38-39). În orice
confruntare, fie şi cu un uriaş, îţi alegi arme pe măsura ta, nu pe măsura
adversarului. A demonstrat-o cu prisosinţă Mickey Mouse în „Croitoraşul cel
viteaz”.
Pentru unii creştini, simplul fapt că Biserica se
află în război e o noutate. Filmul In the Valley of Elah (http://www.imdb.com/title/tt0478134/)
constituie un excelent prilej pentru a înţelege natura războiului dintre
Biserică şi lume, dintre Davizi şi Goliaţi.
Aparent un film despre război, filmul previne de
fapt asupra posibilităţii ca David să se transforme într-un Goliat.[4]
Într-un monstru. Biblic vorbind, monstru este oricine huleşte pe Dumnezeu.
Pentru că oricine huleşte pe Dumnezeu îşi refuză umanitatea. Îl respingi pe
Dumnezeu pentru că, mai întîi, te respingi ca om, te respingi ca fiinţă creată
în acord cu o altă voinţă decît a ta.
Un militar pensionat, Hank Deerfield, caută să
afle cauzele uciderii fiului său Mike. Asemenea biblicului Goliat, trupul lui
Mike avea să fie găsit ciopîrţit şi devorat parţial de fiarele cîmpului:
„Upon investigation, we believe it to
be the remains of your son, Michael Deerfield.”
“Right. They'll need me to
identify the body?”
“No, sir. We've... They've
determined identity in other ways. I believe partial fingerprints.”
Pentru a desemna ceva atît de distrus încît nu mai
putea fi recunoscut, soldaţii americani din cel de-al Doilea Război Mondial
foloseau abrevierea „FUBAR” (http://en.wikipedia.org/wiki/List_of_military_slang_terms#FUBAR).
Cînd ceva se
află dincolo de posibilitatea de recunoaştere înseamnă că se află dincolo de
posibilitatea de a fi ajutat. FUBAR este corespondentul lui „Horror!” din Heart
of Darkness, dar fără semnul exclamării. Hank descrie această situaţie la
începutul filmului, cînd observă drapelul arborat în poziţie inversă, cu susul
în jos:
“Do you know what it means
when a flag flies upside down?
“No.”
“It’s an international
distress signal.”
“No shit?”
“No shit.”
“It means we’re in a lot of
trouble, so come save our ass ‘cause we don't have a prayer in hell of saving
ourselves.”
Filmul descrie o pogorîre treptată la iad.
Reconstituind traseul ultimelor ore de viaţă ale fiului său, Hank trece de
„vămile” drogurilor, prostituţiei, alcoolului, pînă cînd asistă la uciderea
puştiului irakian, după care totul a devenit permis. Călăuza tatălui este chiar
fiul său mai mic, al cărui apel îi străpunge nopţile:
“It's really weird, Dad. […]
Are you there, Daddy?”
“I can hardly hear you.”
“You gotta get me out of
here.”
“Well, that's just nerves
talking.”
“Something happened, Dad.
Something bad.”
“For Christ's sake. Is
anybody there with you?”
“No, I'm alone.”
Viaţa omului se află la hotarul dintre viaţă şi
moarte, dintre rai şi iad. A desfiinţa disciplina Religie înseamnă a-i refuza
omului dreptul de a alege între rai şi iad. Dar Biserica trebuie să lupte nu
doar împotriva celor care vor să-i ia omului acest drept, ci şi împotriva ei
înseşi, atunci cînd în loc să apere dreptul omului de a alege în cunoştinţă de
cauză, ea vorbeşte în schimb despre valori. A reduce creştinismul la un sistem
de valori (morale, spirituale, culturale) înseamnă a-l transforma în ceva de
nerecunoscut. Înseamnă a vesti un creştinism de care nimeni nu mai are de fapt
nevoie: un creştinism de nerecunoscut nu mai poate ajuta pe nimeni. Într-o
astfel de Biserică, nici un David nu mai e de dorit – decît dacă se transformă
la rîndul lui în ceva de nerecunoscut.
Întors acasă, Hank trece prin dreptul şcolii unde
văzuse drapelul SUA înălţat greşit; de data aceasta era arborat corect. Îl
coboară, şi-l înalţă în schimb pe cel primit de la fiul său. Cu susul în jos.
Fiul său, un David odinioară („un erou”, cum îl caracterizează camaradul şi
ucigaşul său), devenise un Goliat. Iar el, tatăl lui David, a contribuit la
asta, nedorind să ştie nimic despre iadul din care fiul îl striga.
Trebuie să le spunem copiilor povestea lui David
şi Goliat. Cum bine precizează autorii ghidului pentru predarea Religiei la
clasa pregătitoare, „elevii să fie conştientizaţi asupra faptului că la religie
povestirile pe care le aud, mai ales cele biblice, sunt adevărate.”[5]
Trebuie să le spunem aceste poveşti nu pentru a le transmite nişte valori, ci
pentru a le da coordonatele realităţii. Ei trebuie să afle la timp că se află
deja în Valea Terebinţilor, locul unde David pare să nu aibă nici o şansă. Dar
pentru David, miza luptei nu este să-l răpună pe Goliat. Sigur, uneori, precum
în episodul confruntării dintre David şi Goliat, hulitorul este dat în mîna
celui care vine „în numele Domnului Savaot, Dumnezeul oştirilor lui Israel” (1
Regi 17, 45). Provocarea de fiecare zi pentru David este însă mai ales cum să
rămînă el însuşi, cum să rămînă David în condiţiile în care toţi îl îndeamnă să
devină un uriaş.
NOTE:
[2]
Ibid.
[4] http://www.rottentomatoes.com/m/in_the_valley_of_elah/news/1703203/director_paul_haggis_on_in_the_valley_of_elah_the_rt_interview/
Vezi o discuţie extinsă în Thomas A. Horne, “Goliath in the Valley of Elah”, War, Literature, and the Arts, vol. 23,
2011, pp. 252-268
[5] Religia
la clasa pregătitoare. Ghid pentru profesori, Editura Basilica, 2012, p. 19
http://www.patriarhia.ro/_upload/documente/13479715324869147063.pdf
