„— Acum trei luni de
zile, spuse Ed Luby, mi-am transformat restaurantul în club privat ca să ţin
departe pleava.
Luby, marele expert în
pleavă, fusese cândva gangsterul lui Al Capone.”
(Kurt Vonnegut, „Clubul privat al lui Ed Luby” în Zâmbiţi, vă
rog!, Univers, 2010, p. 95.)
Presupun că rezultatul studiului privitor la
integritatea românilor li s-a părut intelectualilor publici şi patronilor lor,
politicieni şi afacerişti, la fel de reconfortant precum le-a părut Prinţului
John, Şerifului de Nottingham, Sir Guy, Episcopului şi celorlalţi nobili
normanzi planul de a-i acuza pe ţăranii saxoni din împrejurimile Pădurii
Sherwood de braconaj. Astfel, studiul despre valoarea integrităţii la români [1] a oferit revistei Dilema Veche tema unui număr (http://dilemaveche.ro/category/editie/dilema-veche-nr-585-30-aprilie-6-mai-2015#),
în timp ce dl Moise Guran, comentând într-una dintre emisiunile sale trecute
rezultatele studiului respectiv, nu întârzie să ofere explicaţia corupţiei
politicienilor: marii corupţi fug cu boul pentru că majoritatea românilor
găseşte furtul oului scuzabil. În această interpretare, aproape orice român aflat
în pielea unui politician corupt s-ar purta la fel de lipsit de scrupule.
În interpretarea previzibilă a dlui Guran, dar şi
a Dilemei, tabloul e simplu:
„Explicaţiile sînt complicate, dar un lucru e sigur: comportamentele lipsite de
integritate par să domine societatea românească de azi.” (http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/lipsa-integritate-coruptie).
Te-ai fi aşteptat de la nişte oameni educaţi să
rişte să vadă în răspunsul dat de participanţi un onest exerciţiu de imaginaţie
(morală): cum ar fi dacă ar ajunge în posesia unui inel magic precum cel al lui
Gyges? Lipsit de integritate este cel care-şi pune efectiv inelul pe deget, nu
cel care admite că un astfel de inel i-ar putea aranja viaţa. Răspunsul la
chestionar poate fi diferit şi chiar opus celui dat în viaţa de zi cu zi. Nici
un studiu nu ne poate spune câţi dintre cei care, teoretic, s-ar bucura să
găsească un portofel cu bani, l-ar preda în realitate poliţiei. Poate că rezultatul
studiului nu arată decât că românii au răspuns mai cinstit decât ceilalţi
europeni la întrebarea legată de întrebuinţarea unor mijloace necinstite în vederea dobândirii unui avantaj. Dar asta nu înseamnă neapărat că le-ar folosi. Şi chiar
dacă ar fi aşa, nu ar fi oare acest "pragmatism" explicabil după ce douăzeci şi
cinci de ani românii au tot fost certaţi pentru lirismul lor anistoric?
Te-ai mai aştepta de la nişte oameni educaţi să-şi
asume cumva propria lor lipsă de integritate atunci când acuză lipsa de integritate
a „societăţii româneşti de astăzi”. Cine a stabilit, confirmat, recunoscut,
modificat sau respins criteriile adevărului şi modelele de adevăr? În nici un
caz "societatea", şi cu atât mai puţin clasa politică, care a fost mai degrabă beneficiara discursului public al
unei mâini de intelectuali. De aceea, mi-e greu să admit că Traian Băsescu a
„plătit scump” apropierea de intelectuali, cum consideră H.-R. Patapievici (http://www.contributors.ro/cultura/intalnire-cu-horia-roman-patapievici-despre-situatia-culturii-romane/#comment-179089);
dimpotrivă, cred că atât consumaţia, cât şi oalele sparte (prin care înţeleg
aşteptările noastre faţă de o schimbare în bine a lumii politice româneşti), au
fost plătite tot de societatea românească.
Cât de integră este o elită care zdrobeşte cu
propria ei integritate orice încercare de punere în discuţie a lipsei de
integritate a culturii mainstream, aşa cum s-a întâmplat,
de pildă, cu ocazia dialogului dintre Gabriel Liiceanu şi Herta Müller?( https://www.youtube.com/watch?v=dC2xXcY-z3w).
Cât de onest este să vorbeşti despre integritate
sau despre lipsa ei la români când
studiul s-a făcut pe „83,66% dintre angajaţii români cu studii superioare şi
vîrsta cuprinsă între 20 şi 50 de ani”? Nu ar fi fost normal să se vorbească mai
degrabă despre lipsa de integritate a angajaţilor cu studii superioare din
România cu vârsta cuprinsă între 20 şi 50 de ani? Şi, implicit, despre lipsa de
integritate, de viziune morală a învăţământului universitar?
Modul în care a fost realizat şi, mai ales,
interpretat acest studiu te poate face să te întrebi dacă nu cumva pretinsa
predispoziţie a românilor pentru manipularea adevărului nu ar trebui căutată în
altă parte. De pildă, la autorii studiului şi la cei care-l promovează. Poate
că studiul este o oglindă a firii noastre, dar nu a depăşit cumva acest tablou „the
modesty of nature”, stârnind doar râsul nepricepuţilor (Hamlet, actul 3, scena 2)?
Poate că dacă la chestionar ar fi răspuns şomerii
şi ţăranii, rezultatul ar fi fost diferit. Dar chiar şi dacă ar fi fost
acelaşi, tot rămâne o diferenţă de natură între necinstea ţăranului care mută
pe ascuns hotarul sau fură o brazdă din ogorul vecinului şi necinstea
politicianului sau a omului de cultură care-l legitimează. Necinstea ţăranului
rămâne în limitele unei lăcomii omeneşti. El poate că fură un ou, uneori cu tot
cu găină, însă politicianul care vrea toate ogoarele nu fură doar un bou, ci
toţi boii.
Ticăloşia celor care stăpânesc astăzi ţara este
nelimitată, la fel ca şi neruşinarea celor care pretind că aceasta ar putea fi
explicată prin mentalitatea românească comună. Marii corupţi nu sunt produsul
micilor corupţi, ci produsul Celui-Mai-Mare-Corupt, cel care vrea să transforme
România într-un club exclusivist ai cărui membrii sunt marii corupţi.
Culpabilizarea poporului român nu face astfel decât să-i disculpe pe marii
corupţi şi pe patronii lor, justificând lipsa de integritate a adevăraţilor
necinstiţi.
În
povestirea lui Vonnegut, „Clubul privat al lui Ed Luby”, un cuplu, Harve şi
Claire Elliot, doreşte să-şi sărbătorească aniversarea nunţii în localul în care
şi-a aniversat-o de fiecare dată în cei paisprezece ani de căsnicie. Numai că
de data aceasta găsesc localul încuiat: fusese transformat în club privat, „cel
mai exclusivist club din Ilium”, cum avea să-l laude cineva care, încercând să
intre în mod fraudulos, declanşează un şir de evenimente care conduc la moartea
partenerei sale, ucisă de loviturile patronului, Ed Luby. Întrucât Ed
stăpâneşte oraşul, nu-i este greu să pună moartea femeii în cârca nevinovaţilor
Harve şi Claire. Aceştia au de ales: să admită că sunt vinovaţi, pentru a
rămâne în viaţă, sau să spună adevărul cu orice preţ. Harve alege să spună
adevărul, o decizie care ar trebuie să atragă atenţia cititorilor creştini.
Într-adevăr, după cum ne aminteşte părintele Constantin Necula, „nedreptatea nu
se tratează cu smerenie, ci cu adevăr.” (https://www.youtube.com/watch?v=79eqxW8pfpw,
01:28). Şi exact în momentul în care Harve simte că adevărul îi devine
indiferent, întrucât părea că nu existau decât susţinători ai minciunii, apare
un străin, un medic, care, cumva şi datorită lui Harve, a înţeles că „libertatea
poate fi păstrată luptând pentru libertatea celor pe care nu-i cunoaştem.” (“Clubul
privat al lui Ed Luby”, în Kurt Vonnegut, Zâmbiţi,
vă rog!, Univers, 2010, p. 126.)
În România, pentru dreptatea lui Harve şi Claire
nu mai luptă aproape nimeni. Gangsterii nu-şi pot dobândi integritatea decât atunci când ultimul om cinstit va fi închis sub acuzaţia de crimă. Membrii plini de integritate ai societăţii româneşti, de la cărturari la profesori universitari, de la magistraţi şi generali la artişti, cei care ar fi trebuit să reprezinte modelele noastre, aproape toţi sunt martorii lui Ed Luby, luptând pentru
nedreptatea lui şi împotriva libertăţii noastre, în speranţa că vor primi,
unii, sau că vor păstra, alţii, cheia de la cel mai exclusivist club din
Europa.
Notă:
[1] “83,66% dintre angajaţii români cu
studii superioare şi vîrsta cuprinsă între 20 şi 50 de ani împărtăşesc idei şi
convingeri ce favorizează necinstea, manipularea adevărului şi realizarea de
compromisuri, arată studiul Result Development realizat în perioada 2010-2014
pe 1616 participanţi din toată ţara. Această concluzie ne afectează pe toţi,
întrucît exprimă forţa culturii în care trăim şi care se bazează pe alte valori
decît cinstea, corectitudinea, adevărul, şi se traduce în planul vieţii noastre
cotidiene, personale şi profesionale, prin aceea că 8 sau 9 persoane pe care le
întîlnim nu sunt demne de încredere, nu împărtăşesc în mod consecvent şi
coerent valorilor şi principiile legate de onestitate şi integritate. Iar dacă
ar fi să privim partea plină a paharului, putem spune că doar unul sau maximum
doi din 10 români se comportă şi acţionează consecvent în conformitate cu
principiile legate de cinste, corectitudine, adevăr”. http://dilemaveche.ro/sectiune/dileme-line/articol/clubul-dilema-veche-30-aprilie-cultura-integrita-ii-romani
