Că să nu fiu greșit înțeles, mă grăbesc să declar
încă de la început că eu, unul, țin cu Mița. Desigur, nu sunt atît de ipocrit
încît să nu recunosc că țin puțin și cu Mitu. Dar nu țin deloc cu Me Too. Nu
pentru că aș fi intimidat de declarația belicoasă a doamnei Magda Cârneci,
potrivit căreia „bătălia femeilor de-abia începe!” Afirmația vizează „receptarea autoarelor și rolul lor în literatura
noastră contemporană” și a fost făcută în cadrul emisiunii „Timpul prezent în
literatură” din 9 februarie 2018 (https://radioromaniacultural.ro/timpul-prezent-in-literatura-3/).
Într-o comunitate de români din străinătate trăia
și probabil că încă mai trăiește un om deosebit de respectat. Dorind o
confirmare, un prieten a declarat brusc în timp ce discuta cu un mic grup de
oameni din comunitatea respectivă că „pentru voi, X este un mit”. După o scurtă
tăcere, cineva din grup a răspuns: „Nu, nu-l cheamă Mitu. Îl cheamă ....” O
scenă memorabilă, care dovedește inconsistența miturilor în fața lui Mitu.
Ideea de a profita de mișcarea Me Too pentru a
rediscuta meritul literaturii scrise de femei poate fi riscantă, și poate afecta mai degrabă
receptarea acestei literaturi. Este literatura femeilor o literatură a
victimei în primul rînd? Chiar dacă ar fi așa, este obligatoriu ca o literatură a victimei să
fie o bună literatură? Sper ca vocabularul doamnei Michailov, limitat la seria
„traumă-tatăl-repoziționare”, să contribuie la justa receptare a autoarelor. Mă
tem însă că riscă mai degrabă să o transforme pe Mița într-un mit. Unul în care
Mița nu-l va mai întîlni niciodată pe Mitu.
