vineri, 9 februarie 2018

Cam puțini, doctore, cam puțini...



Pentru tot mai mulți dintre noi, capacitatea de a pune totul sub semnul întrebării a devenit nu doar o virtute, ci însuși criteriul gîndirii sănătoase. Bine, bine, să ne înțelegem, nu chiar totul. Adică, da, totul poate și trebuie să fie pus sub semnul întrebării – cu excepția acestei presupoziții. A pune sub semnul întrebării intenția,  dispoziția mentală de a pune totul sub semnul întrebării dovedește rea-voință, resentiment, intoleranță. Este nu doar un viciu moral, ci și unul de gîndire. Din cîte se pare, aproape toată lumea stă sub apăsarea acestei anateme aruncate asupra noastră de niște domni respectabili, cu bărbi, lavaliere și papioane. Inclusiv Patriarhul, care în acest război inegal nu dispune decît de barbă.  
Așa ajunge credința să fie pusă sub semnul întrebării. La fel i se întîmplă și patriotismului, ori culturii ca patrimoniu sau ca aspirație naturală către o realitate curată. [1] Merită subliniat că atît credința, cît și patriotismul ori cultura nu sunt puse în discuție în sine, ci doar în măsura în care sunt prelungiri firești ale sentimentului filial. Acesta este motivul pentru care familia este atît de importantă. Și tocmai de aceea, familia e cea care trebuie distrusă mai întîi (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2017/03/dileme-dileme.html).
 Una dintre recomandările postului de radio Radio România Cultural din această dimineață, care m-a determinat de fapt să scriu acest text, se referea la filmul Copilul meu, „un film despre cum părinții unor tineri LGBT din Turcia au învățat să le accepte identitatea și chiar au devenit activiști pentru drepturile acestora.” (https://www1.agerpres.ro/comunicate/2018/02/08/comunicat-de-presa-muzeul-national-de-arta-contemporana-20-42-43). Mai multe despre „Cea de-a 11-a ediție a Festivalului Internațional de Documentar și Drepturile Omului One World Romania” puteți afla inclusiv de pe pagina Radio România Cultural (https://radioromaniacultural.ro/justitia-educatia-si-drepturile-persoanelor-lgbtq-la-one-world-romania-11/). E de reținut că „One World Romania abordează subiecte intens discutate. Funcționarea justiției, actualizarea metodelor de educație și regândirea familiei după criterii contemporane.” De regîndirea familiei se ocupă, la noi, oameni respectabili, prețuiți inclusiv în mediile ortodoxe pentru umor, stil, cultură și credință. 
Filmul, proiectat în cadrul manifestării, „Luna istoriei LGBT”, vine ca o reacție „în contextul creșterii acțiunilor publice homofobe, precum manifestațiile recente de la cinematograful MȚR. În 4 februarie, un grup naționalist-ultraortodox a întrerupt filmul “120 de bătăi pe minut”, câștigătorul marelui premiu al juriului la Cannes 2017. Protestatarii au jignit publicul pe motiv că promovează homosexualitatea.”
Important este că „«My Child»/«Copilul meu» nu e nici o lecție de parenting alternativ și nici un film educațional de tip advocacy pentru «cauza LGBT». Este o poveste profund umană cu părinți reali care se redescoperă pe ei și pe copiii lor, și decid să îi susțină în mod activ.” (https://www.facebook.com/events/1609684079108282/).
Sigur. Să te redescoperi, pe tine și pe cei din jur, să-i susții în mod activ nu are nimic în comun cu propaganda LGBT. Nici pomeneală de vreo susținere a cauzei LGBT, Doamne ferește! E, doar așa, o chestie deplin umană. Profund umană, daca mă pot exprima în felul acesta ambivalent. Nu este decît o „descoperire a «activismului din dragoste»” (https://www.facebook.com/events/1609684079108282/). Tocmai de aceea, descrierea filmului de pe pagina Asociației Accept se încheie indecis:

„Dacă o bunică de 80 de ani din Turcia rurală poate să își accepte nepotul așa cum este, ce scuză avem noi, ceilalți?”

Ce poate fi mai non-advocacy decît acest îndemn? Cum poți să pui sub semnul întrebării o bunică? Ce fel de nepot ești?
Păi, aici e clenciul. Nu neapărat că e vorba despre o bunică dintr-un film, ci că nu mai ești nepot. Nici nepoată. Nici fiu, nici fiică. Ești doar un copil. În lumea de astăzi, toți suntem, toți trebuie să fim copii. Aproape ca în Evanghelie. În acest punct, îi las pe miile de profesori de religie și teologie din țară să explice diferența dintre a.) copiii care trebuie să devenim potrivit creștinismului și b.) copiii care trebuie să devenim potrivit disco-cine-dilematecilor din țara noastră. (Mă aștept ca propunerea mea să pară de neînțeles. Mai degrabă, din cîte am văzut în cursul timpului, pentru cei mai mulți dintre ortodocșii noștri cultivați, nu e nici o diferență. Acuma, pe bune, e vreunul dintre noi care să nu aibă pe birou, sau undeva la vedere, o carte semnată de dl. Pleșu?)
Aici vreau doar să mai rețin comunicatul Muzeului Țăranului în legătură cu protestele din 4 februarie:
Ne afirmăm cu această ocazie dorința de a nu fi transformați în terenul minat al unor confruntări care țin mai degrabă de ideologie decât de credință. Misiunea muzeelor este înainte de toate o invitație la descoperire, reflecție și participare adresată fiecăruia dintre noi fără a restricționa actul cultural și libertatea de conștiință.” (http://www.muzeultaranuluiroman.ro/acasa/opinia-mntr-privind-incidentele-din-4-februarie-ro.html)
Creștinii care pun sub semnul întrebării ideologia LGBT își contrazic credința, „principiului toleranței pe care religia creștină îl propune ca mod de viață.” (http://www.muzeultaranuluiroman.ro/acasa/opinia-mntr-privind-incidentele-din-4-februarie-ro.html). Astfel de creștini transformă credința în ideologie și manifestările lor devin propagandă, deci nelegitime.
Doamna directoare a MȚR mai spune că „dreptul la vizionare a unui film nu poate fi încălcat de unii spectatori în detrimentul celorlalți.” Eu nu cred că a fost încălcat dreptul la vizionare a unui film, ci a fost contestat dreptul conducerii Muzeului Țăranului Român de a difuza un astfel de film. Consider că gestul conducerii MȚR a fost receptat în mod just ca o agresiune la adresa culturii poporului român și că organizatorii au căutat în mod premeditat să proiecteze un film favorabil grupării LGBT într-un loc pe care românii au fost obișnuiți să-l asocieze cuviinței, rînduielii și pietății. Prin proiectarea acestui film într-un loc pe care românii îl privesc nu doar cu dragoste, ci și cu evlavie, s-a urmărit, printr-o provocare conștientă, măsurarea tensiunii arteriale a poporului român. Faptul că inima lui bate încă, după aproape trei decenii de rotire permanentă în jurul unor false dileme, faptul că după o ședință neîntreruptă de hipnotizare în vederea descoperirii unui fals trecut poporul încă își amintește trecutul real, a provocat o reacție de indignare din partea personalului medical care se ocupă de noi. Această reacție mi-a amintit de un schimb de replici dintre Liviu Borcea, comandantul lagărului de la Capul Midia, și doctorul lagărului:
„Cîți morți avem astăzi, doctore?” „Patru, să trăiți!” „Cam puțini, doctore, cam puțini!” „E de-abia ora unu, să trăiți, pînă diseară vom avea mai mulți!”
România de astăzi are, încă, foarte mulți fii și fiice. Prea mulți, pentru doctorii noștri. Și doar atît de puțini copii... 

NOTĂ
1. Vezi, de pildă, opiniile exprimate de Svetlana Cârstean în cursul emisiunii „Timpul prezent în literatură” de la Radio România Cultural din 2 februarie 2018 (https://radioromaniacultural.ro/timpul-prezent-in-literatura-2/): „Nu-i putem lăsa pe copii doar cu o anumită înțelegere a literaturii,” spune doamna Cârstean. O anumită înțelegere a literaturii în care dacă drogurile, zombie și brexitul ar lipsi din poezie atunci aceasta ar fi lipsită de realitate. Or, nu-i normal ca poezia să fie despre realitate?