Cu foi scrise de mînă ori tipărite, cărțile se
citeau. Cartea de citire îl pregătea pe om pentru o citire mai cuprinzătoare.
Precum lumea, cărțile erau și ele o parte a Cărții Vieții. Dar pentru că textele
electronice nu se citesc, ci se vizualizează, astăzi nu mai rămîn prea multe de
citit. Nu poți vizualiza printre rînduri, nu poți vizualiza în stele, ori în palmă,
nu poți vizualiza istoria sau gîndurile. Le poți doar citi.
De la o artă, citirea a decăzut în categoria
aptitudinilor. Citirea este un „skill”, comparat cu operarea unui computer. Cei
care le reproșează românilor analfabetismul funcțional sînt tocmai cei care
l-au creat, acești imbecili funcțional din ministere și din media care consideră că
scrisul și cititul, înțelegerea și comunicarea se rezolvă printr-un număr
sporit de calculatoare, prin mai multe ore de informatică, prin autostrăzi. O
țară condusă de indivizi pentru care educația depinde de infrastructură produce
în mod necesar analfabeți funcțional. Probabil că aceasta mutație culturală nu s-ar fi produs dacă citeții nu ar fi fost înlocuiți de lectori.
Dar citirea este mai mult decît o aptitudine: este
o limpezire a vederii. Cei care vizualizează texte nu văd, de fapt, nimic.
A citi vine dintr-un etimon slavon, čĭstíti, care înseamnă a cinsti, a
slăvi. Nu întîmplător în toate culturile pre-moderne (precizarea poate că este
redundantă: există culturi post-moderne?) citirea era responsabilitatea
preoților. Nu pentru că preoții s-ar fi temut că educarea populației i-ar trezi
instinctele seculare, cum încearcă să ne convingă imbecilii funcțional, ci
pentru că scrisul este ceva serios. Scrisul este ceva serios pentru că are un
autor.
Pămîntul a devenit plat de-abia acum, în era
ebook-urilor. Este mărginit de rama e-reader-ului.
Autorul nu mai încape în cadru.
