marți, 14 aprilie 2020

Cugetarea la moarte (I)


 „Nu înțelegeți că tot ce intră în gură se duce în pântece și se aruncă afară? Iar cele ce ies din gură pornesc din inimă și acelea spurcă pe om. Căci din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtișaguri, mărturii mincinoase, hule. Acestea sunt care spurcă pe om, dar a mânca cu mâini nespălate nu spurcă pe om.” (Matei 15, 17-20).
Dar pentru creștinul de astăzi diferența dintre profanare și contaminare este tot mai neclară, pe măsură ce pierde înțelegerea diferenței și relației dintre înăuntru și în afară, dintre suflet și trup, dintre virtuțile creștine și calitățile personale, dintre moartea trupească și cea sufletească, dintre viața lumească și viața în Hristos.
Astăzi oamenii au devenit atenți la spălatul mîinilor, de parcă spălatul mîinilor nu doar i-ar proteja de infectarea cu viruși, ci ar reprezenta în sine un gest salvator. Ne facem atenți între noi, le amintim rudelor și prietenilor mai în vîrstă să se spele pe mîini de parcă le-am spune „te iubesc și nu vreau să mori”. În liturghia globală a sănătății, spălarea mîinilor a devenit un gest sacramental și o formulă ritualică.
În tot acest timp, profanării trupului omului, templu al Duhului Sfînt, nu-i este acordată nici o atenție. Necurăția sufletească din inima sa, orbirea care-i stăpînește mintea (2 Cor. 4, 4) nu sunt împrăștiate de vestirea adevărului. Spălatul pe mîini și purtarea măștii de protecție reduc posibilitatea contaminării în vremuri de epidemie, dar pentru gîndurile purtătoare de moarte nu purtăm mască, cu toate că suntem purtători de moarte ca toți cei din jurul nostru. Gura care ascunde, tăgăduiește sau pervertește adevărul nu este acoperită de nici o mască, iar în vremuri tulburi aceasta ajunge să răspîndească întunericul și minciuna mai ales în numele luminii și adevărului.
Astăzi oamenii au devenit atenți și la purtarea măștii, de parcă purtarea măștii i-ar face invulnerabili. Dar oricît de eficientă ar fi o mască de protecție, ea nu ne poate feri de moartea dinăuntrul nostru. Suntem în permanență expuși morții din noi, dar acesta ni se pare o moarte firească și de aceea nu ne ferim de ea. Știm că ea este necesară, inevitabilă, naturală. Nu ne temem decît de moartea care ne vine de la alții.
Dacă omul nu s-ar naște sub o mască, nu ar avea nevoie de una. Omul are nevoie de mască tocmai pentru a ascunde masca morții cu care vine în lume. Ne prefacem că suntem vii, afișăm buna dispoziție și a pofta de viață pentru a ascunde masca morții dinăuntrul nostru. Căci moartea nu este decît o mască. În loc să o lepădăm, ne străduim să o ascundem, asigurîndu-i astfel stăpînirea asupra noastră.
Ce maschează moartea? Cînd ascundem moartea din noi, uităm că moartea însăși este o mască, o ascundere a vieții pentru care am fost făcuți. Ne naștem cu masca morții aruncată asupra firii omenești de strămoșii noștri și de aceea o considerăm firească. Dar cu toate că prin botez renunțăm în mod solemn și public la această moștenire strămoșească a morții, continuăm să o revendicăm prin fiecare gest de a ascunde o moarte de care ne-am lepădat.
Dacă ar fi cel care trebuia să fie, omul nu ar avea nevoie să se prefacă, pretinzînd că este cineva – sau că ar fi putut deveni cineva, de pildă un „manager de succes al propriei vieți”, cum ne recomanda la un moment dat un apreciat preot al acestor vremuri, purtător de cuvînt aducător de moarte. Dincolo însă de rolurile diverse pe care le interpretăm conștient cu mai mult sau mai puțin succes, avem cu toții în comun o performanță dramatică de care nici măcar nu suntem conștienți: trăim convinși că moartea este un eveniment care apare la sfîrșit. La sfîrșitul vieții.
Bineînțeles, știm că moartea poate surveni oricînd, printr-un accident sau vreo boală. Dar orice moarte care survine „prematur” ne apare ca una nenaturală. Este o moarte care a încălcat regula: viața are un început natural și un sfîrșit natural. Unei vieți naturale trebuie să-i corespundă o moarte naturală. Încheind viața, moartea apare firesc la finalul vieții.
Desigur, omul modern știe că la nivel celular moartea mușcă din trup încă de la prima bătaie de inimă, iar procesul de regenerare celulară încetinește odată cu înaintarea în vîrstă. Pentru omul modern, moartea este explicabilă la fel ca viața, în termeni strict biologici. 
         Nu ne facem iluzii, știm că nu putem trăi veșnic. Dar ne este foarte greu să concepem că moartea este prezentă în viețile noastre la un nivel mai adînc decît cel biologic. Să ne trezim mîine ni se pare un lucru la fel de firesc cum ni s-a părut și cînd ne-am trezit în această dimineață. Dar chiar dacă admitem resemnați că va veni o zi cînd nu ne vom mai trezi, nu suntem dispuși să admitem că moartea se culcă și se trezește în noi, deodată cu noi, în fiecare zi.  
Dacă am deveni conștienți nu atît de natura noastră muritoare, cît de intimitatea morții, ne-ar fi imposibil să ne mai jucăm de-a viața. Nu putem lua viața în serios cîtă vreme ignorăm moartea, iar faptul că suntem dedicați diverselor proiecte și activități nu înseamnă neapărat că am luat viața în serios, ci doar că încercăm să uităm de moarte, abandonîndu-ne obligațiilor de serviciu sau de familie. Ne-nchipuim că putem lua viața de la început tocmai pentru că nu luăm moartea de la-nceput, de-acolo de unde ne ia chiar ea, fără să ne mai slăbească apoi. Suntem naturali însă în jocul nostru de-a viața tocmai pentru că moartea nu ne privește. I-am rezervat capitolul final al vieții noastre.
Ne prefacem că nu știm că folosim masca de protecție în condițiile epidemiei din simplul motiv că purtăm deja una. Din capul locului, pe fața oricărui om se află masca morții. Fața omului poartă încă din pîntecele mamei sale trăsăturile morții. Suntem desfigurați de moarte, iar masca sanitară ne ajută doar să amînăm pentru o vreme moartea care lucrează deja în noi.
  Așa cum gura bolnavului poate transmite boala și moartea trupească, tot astfel gura mincinoasă răspîndește boala și moartea sufletească. Dar așa cum există măști care împiedică trecerea agenților patogeni, există și o mască în fața căreia moartea sufletească este neputincioasă.    
Termenul „persoană” vine din termenul grecesc prosopon (pros, „spre”, „către” și ops, „ochi”, adică ceea ce se așază pe față lăsînd ochii liberi) care desemna, la fel ca latinescul persona, masca actorului, personajul interpretat, fața, expresia feței ori prezența cuiva (termenul grecesc este însă mai complex). Teologia creștină l-a folosit pentru a explica învățătura despre Sfînta Treime și unirea celor două firi, dumnezeiască și omenească în Persoana Fiului întrupat.
Există o „mască” prin care putem vedea ceea ce nu se vede în mod natural: viața adevărată, moartea sufletească, minciuna în care trăim în legătură cu firescul morții. Există un personaj pe care-l putem interpreta, dacă am dori să ne jucăm cu adevărat rolul vieții. Există o Persoană din prezența căreia nimeni și nimic nu ne-ar mai putea face să ieșim, odată ce am cunoscut-o. Dacă vrem, o putem întîlni în inima noastră (2 Cor. 4, 6).
În mod natural, gurile și inimile noastre sunt surse de contaminare și profanare. Gîndurile, vorbele și faptele noastre sunt purtătoare de moarte indiferent că doresc răul sau binele. Planurile noastre sunt circumscrise de moarte și nu ne dorim decît să trăim suficient cît să le putem duce la împlinire. Hristos ne dăruiește însă o altă viață, una în care „nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru.” (Romani 8, 39)
Dar pentru a putea primi această viață trebuie să înțelegem mai întîi că spălatul mîinilor, păstrarea distanței, purtarea măștii și autoizolarea, oricît de binevenite și de important de respectat, nu au nici un efect asupra morții care lucrează deja în noi. Ba chiar, atunci cînd grija firească pentru viața noastră și a celor apropiați ajunge să degenereze, transformîndu-se în atitudine patologică, nu facem decît să strîngem lațul morții și mai strîns în jurul sufletului nostru. Teama de moarte este firească, spune Sf. Ioan Scărarul în treapta a VI-a, „Despre pomenirea morții” din Scara, dar groaza de moarte („tremurarea de moarte”) nu este firească, fiind „semnul păcatelor nepocăite”. Ce sunt păcatele nepocăite? Sunt lucrurile morții pe care le-am săvîrșit împotriva noastră și a celor din jur uitînd de viață și îngropîndu-le în această uitare. Doar cine a cunoscut viața adevărată poate păstra amintirea morții.
Cu sau fără epidemie, moartea este deja în noi și noi în ea. Creștinii ar trebui să profite de ocazie și să încerce să redescopere străvechea lucrare ascetică numită de Sfinții Părinți cugetarea la moarte, pomenirea sau amintirea morții. Nu este vorba despre o simplă reflectare la certitudinea morții, nici despre o pregătire stoică pentru moarte. La drept vorbind, doar creștinii își pot aminti de moarte pentru că doar ei au trecut prin ea atunci cînd au murit cu Hristos pentru a învia cu El. 
Cugetarea la moarte ne amintește de stăpînirea morții, de chipul nostru desfigurat de masca morții, de minciuna în care credeam și de rolurile pe care le jucam, de vremea cînd înăuntrul nostru părea să nu fie nimic altceva decît „gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtișaguri, mărturii mincinoase, hule”, iar noi ne credeam curați doar pentru că aveam rezerve de săpun și dezinfectante.