Printre textele interesante care se pot găsi pe site-ul https://convergente.ro/ (o publicație creștină care mi-a făcut onoarea de a-mi publica o scurtă parabolă cu cîteva zile în urmă, vezi la https://convergente.ro/bestseller/), se află unul care mi-a atras atenția în mod special întrucît am recunoscut printre problemele menționate, proprii mișcării neo-protestante, aspecte care afectează în egală măsură și ortodoxia românească. Astfel, deși se manifestă diferit, sentimentalismul, adică cererea și oferta de emoție atît de bine descrise în eseul domnului Dan Tomuleț, „Neo-protestantismul românesc între derută și reformă” (https://convergente.ro/neo-protestantismul-romanesc-intre-deruta-si-reforma/) domină și în lumea ortodoxă din România.
Cauzele pot fi diferite, dar rezultatul tinde să fie același. În timp ce comunitățile neo-protestante încearcă să compenseze prin manifestări energice de entuziasm psihologic sărăcirea inevitabilă produsă de Reformă cultului, „emoționalismul” din bisericile ortodoxe este în mare parte favorizat de absența bărbaților, care-și limitează participarea la evenimentele majore din cursul anului (Nașterea Domnului, Învierea) și din timpul vieții lor (botezuri, nunți, înmormîntări).
Probabil că sentimentalismul a reprezentat o ispită a vieții creștine încă de la întemeierea Bisericii. Sentimentalismul religios răspunde unor nevoi sufletești reale sau imaginate: nevoia de a fi împreună cu cineva, nevoia de a fi mîngîiat, înțeles, apreciat. Dar el ne satisface nu doar suferințele, ci și fariseismul: superioritatea noastră față de alții, față de cei care nu vin la slujbă, față de cei care nu postesc ca noi, nu se roagă ca noi, nu cîntă atît de bine ca noi.
Sentimentalismul este însă limitat la emoția psihologică, aspect descris în mod lămurit în articolul la care mă refer. Dar dacă intelectualul a depășit aceste nevoi, nu înseamnă că el nu rămîne vulnerabil față de riscul de a transforma creștinismul într-un mijloc de procurare a unor satisfacții personale: deliciile intelectuale pe care ți le poate oferi un text de Palama pot fi superioare mîngîierilor unei romanțe de inimă albastră, un gen atît de popular la majoritatea stranelor din BOR. Dar faptul că deguști un text patristic nu te aduce mai aproape de Dumnezeu decît degustarea unei fripturi. Dacă Sf. Pavel are dreptate, atunci este foarte posibil ca cel care-l slăvește pe Dumnezeu pentru o cină savuroasă să fi mîncat în prezența lui Dumnezeu, în timp ce cărturarul care a căutat în scrierile teologice dificile orice altceva decît slava lui Dumnezeu a fost în cel mai fericit caz singur – deși este greu de crezut că diavolul ar rata o ocazie atît de potrivită pentru a-i sugera intelectualului nostru niște gînduri cu adevărat inspirate. Spre deosebire de acest creștinism compensator, terapeutic (criticat de părintele Alexander Schmemann în toate lucrările sale), adevăratul creștinism nu ne satisface nevoile, ci le trezește, le curăță și le intensifică.
Chitarismul, creștinismul consumerist descris foarte bine de dl Dan Tomuleț reprezintă forma actuală a acestei ispite, vizibilă imediat în muzica bisericească, manifestarea fizică principală a serviciului religios în orice confesiune creștină.
De fapt, totul
se poate degrada în chitarism cîtă vreme este căutată satisfacția personală,
indiferent că este vorba despre o satisfacție de natură emoțională, estetică
sau intelectuală. Și muzica psaltică, monodia bizantină poate reprezenta o
formă de chitarism atunci cînd este ascultată din nevoia de delectare sau
relaxare, ca o alternativă duhovnicească la Mozart sau Vivaldi (asupra
riscurilor cîntării de dragul cîntării ne previn nevoitorii din vechime, după
cum se poate observa din pasajul din Everghetinos citat mai jos, la sfîrșitul acestui articol).
Din cîte am avut ocazia să văd, în ciuda intențiilor sale, Arvo Pärt îi satisface și pe unii, și pe alții. Ai și muzică bizantină, și Bach în aceeași doză. Doi în unul.
Cred că ar fi fost util ca una dintre observațiile majore din textul dlui Tomuleț, și anume „fără implicarea înțelepciunii duhovnicești, religia este o simplă fundătură a culturii și a psihologiei umane”, să fie prelungită și asupra culturii umane cu aceeași rigoare cu care a fost aplicată în plan psihologic. De pildă, intelectualii români interesați de ortodoxie pentru patrimoniul ei patristic nu par copleșiți de dreapta socoteală, smerita cugetare, dedicarea misionară și mai ales de iubirea de Hristos pe care familiaritatea cu temele și autorii patristici te aștepți să le inspire. Observația avvei Siluan, „Vai omului care are numele mai mare decît fapta!”, cu greu i-ar putea indica pe „chitariști”, limitați prin firea lucrurilor la fapte mici și nume pe măsură, însă intelectualilor pasionați de partituri patristice le-ar putea produce un oarecare disconfort.
Dacă este adevărat că în lumea neo-protestantă cultivarea exclusivă a emoției a dus la sărăcirea vieții intelectuale, aceasta nu înseamnă că remediul s-ar afla în recuperarea studiului și a vieții intelectuale în dauna repetițiilor muzicale. La întrebarea „Este obligatorie participarea la slujba religioasă dacă vrem să avem o viață creștină?”, C. S. Lewis a răspuns afirmativ, bineînțeles: nu poți fi creștin fără Sfintele Taine și nu le poți primi fără a participa la slujbă. Dar Lewis insistă: venirea la biserică este cel mai bun remediu pentru a scăpa de îngîmfare. Venind la biserică, ai șansa rară de a descoperi că o muzică proastă, pusă pe niște versuri mediocre, este cîntată prost de un sfînt bătrîn încălțat cu niște ghete modeste pe care nu ești vrednic să le cureți (http://andynaselli.com/c-s-lewis-on-his-churchs-hymns-fifth-rate-poems-set-to-sixth-rate-music).
Poate că pe intelectualii ortodocși români cultura patristică i-a scăpat de îngîmfare. Cu toate acestea, să nu renunțăm prea ușor la ajutorul care ne-ar putea veni de la omulețul simplu care rabdă lîngă noi resemnat și fără să priceapă mare lucru din sensurile simbolice ale liturghiei bizantine, dar care rămîne totuși pe deplin încredințat că în timpul slujbei Dumnezeu este prezent; un om căruia nu i-ar putea trece vreodată prin minte că Dumnezeu face ca slujba să strălucească tocmai de dragul acestui om simplu cu privirea ușor pierdută, care-și schimbă răbdător greutatea de pe un picior pe altul, hotărît să rămînă locului pînă la sfîrșit, oricît de mult ar dura.
Maturitatea
duhovnicească, înțelepciunea duhovnicească care lipsesc astăzi într-un mod
atît de dureros din bisericile noastre, după cum observă corect dl Tomuleț, nu
pot fi dobîndite în afara unei vieți bisericești; în plus, discernămîntul duhovnicesc apare
ca dar al lui Dumnezeu în cadrul unei relații de ascultare dintre fiul/fiica și
părintele duhovnicesc, relație care nu poate fi înlocuită de nici un text. Un duhovnic
simplu la minte și lipsit de cultură este de preferat textului cel mai profund.
Uneori este de preferat chiar și duhovnicului cultivat. Dar pînă ajungem la
duhovnic, ne putem baza oricînd pe omulețul simplu de lîngă noi și pe icoanele dintre noi.
În alt loc, unde discută direct problema muzicii bisericești, C. S. Lewis ajunge la concluzia că totul depinde de intenția cu care facem lucrurile:
„But it is on the intention that all depends. [...] We must beware of the naive idea that our music can ‘please’ God as it would please a cultivated human hearer. That is like thinking, under the old Law, that He really needed the blood of bulls and goats. To which an answer came, ‘Mine are the cattle upon a thousand hills’, and ‘if I am hungry, I will not tell thee.’ If God (in that acme) wanted music, He would not tell us. For all our offerings, whether of music or martyrdom, are like the intrinsically worthless present of a child, which a father values indeed, but values only for the intention.”
C. S. Lewis, „On Church Music”, https://learnitandshareit.files.wordpress.com/2014/08/c-s-lewis-on-church-music.pdf
DIN EVERGHETINOS
13. Un frate l-a întrebat pe avva Siluan, zicând: ce voi face, avvo, cum voi câştiga umilinţă? Că sunt foarte ispitit de trândăvire, de somn şi de dormitare. Şi când mă scol din somn, mă lupt foarte la cântarea psalmilor şi nu pot birui dormitarea, nici psalmi nu zic fără de glas. Şi i-a răspuns lui bătrânul: fiule, a zice tu psalmii cu glas, întâi este mândrie, căci ţi se pare că tu cânţi, iar fratele tău nu cântă. Al doilea, îţi împietreşte inima şi nu te lasă să te umileşti. Deci, de voieşti umilinţa, lasă cântarea. Şi când stai făcându-ţi rugăciunile tale, să caute mintea ta puterea stihului şi să socoteşti că stai înaintea lui Dumnezeu, a Celui ce încearcă inimile şi rărunchii(Psalm 7, 10.). Iar când te scoli din somn, mai înainte de toate slăvească gura ta pe Dumnezeu; apoi citeşte Crezul şi Tatăl nostru. După aceea, începe-ţi canonul tău, încet, suspinând şi aducându-ţi aminte de păcatele tale şi de chinul în care va să te munceşti. Zis-a fratele: eu, avvo, de când m-am călugărit, slujba canonului şi ceasurile, după rânduiala celor 8 glasuri le cânt. A răspuns bătrânul: pentru aceasta umilinţa şi plânsul fuge de la tine. Pune în minte pe părinţii cei mari, cum ei nefiind slujitori bisericeşti şi nici glasuri şi nici tropare ştiind, fără numai puţini psalmi, ca nişte luminători în lume au strălucit; precum au fost avva Pavel cel prost şi avva Pamvo şi avva Apolo şi ceilalţi purtători de Dumnezeu părinţi, care şi morţi au înviat şi mari puteri au făcut şi stăpânirea cea asupra dracilor au primit-o. Nu cu cântări, tropare şi glasuri, ci cu rugăciunea cea cu inima zdrobită şi cu post, prin care şi frica lui Dumnezeu în inimă creşte necontenit şi plânsul se întăreşte, şi de tot păcatul curăţeşte pe om iar mintea mai albă decât zăpada o face. Apoi cântarea, pe mulţi la cele mai de jos ale pământului i-a pogorât, nu numai mireni, ci şi preoţi, fiindcă i-au moştenit şi în curvie şi în alte patimi de ruşine i-au prăpăstuit. Deci cântarea este a mirenilor. Pentru aceasta şi norodul se adaugă prin biserici.
http://www.pateric.ro/pentru-avva-siluan/
