[Notă: Spre deosebire de maeștrii spirituali care ne cer să vedem adevărul ca poveste (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2020/10/sfintele-moaste-o-poveste.html), Chesterton ne amintește că viața și faptele omului pot fi ilustrate prin fabule pentru că viața omului este măsurată de adevăr. Am putea spune că fabula are o morală pentru că viața omului stă sub o judecată făcută de Adevărul însuși.
Gh. Fedorovici]
*
Introducere la Fabulele lui Esop
de G. K. Chesterton
Esop întruchipează o epigramă deloc rară în istoria umanității; celebritatea îi este cu atât mai cuvenită cu cât nu a meritat-o vreodată. Temeliile solide ale simțului realității, săgețile iscusit îndreptate împotriva simțului irealității, caracteristice tuturor fabulelor, nu îi aparțin lui Esop, ci umanității. În perioada timpurie a istoriei umanității fiecare lucru autentic este universal și tot ce este universal este anonim. În asemenea situații apare întotdeauna un om anume care la început și-a bătut capul cu adunarea acestor lucruri universale pentru ca la sfârșit să se bucure de faimă pentru compunerea lor. Esop a avut faimă; până la urmă, a câștigat-o. Trebuie să fi fost ceva măreț și omenesc într-un asemenea om, ceva ce ținea de viitorul și de trecutul omenesc – chiar dacă a folosit acel lucru pentru a jefui trecutul sau pentru a înșela viitorul. Povestea Regelui Arthur ar putea fi legată de creștinismul războinic din vremea Căderii Romei sau de cele mai păgâne tradiții cuibărite printre dealurile din Țara Galilor. Dar cuvintele „Mappe” sau ”Malory” [1] vor însemna întotdeauna Regele Arthur, chiar dacă vom descoperi versiuni mai vechi și mai fidele ale ciclului Mesei Rotunde decât colecția din Mabinogion, [2] chiar dacă vom scrie și alte versiuni, mai noi sau mai proaste, decât Idylls of the King. [3] Basmele poate că au venit din Asia odată cu triburile indo-europene, astăzi din fericire dispărute; poate că au fost născocite de vreo doamnă educată din Franța sau de un domn ca Perrault. Ar putea fi până și ceea ce pretind că sunt. Cu toate acestea, vom numi întotdeauna cea mai bună selecție de asemenea povești „Poveștile Fraților Grimm” – din simplul motiv că este cea mai bună culegere.
Se pare că Esopul istoric, în măsura în care a existat, ar fi fost un slav frigian, în orice caz o persoană care nu era împodobită în vreun mod special și simbolic cu acoperământul frigian al libertății. [4] A trăit, dacă a fost să trăiască, prin secolul al șaselea înainte de Hristos, pe vremea acelui Cresus a cărui poveste o îndrăgim și o punem la îndoială ca pe orice altceva din istorisirile lui Herodot. Există de asemenea relatări despre diformități ale aspectului exterior al lui Esop și despre grosolănia obișnuită a limbajului său. Relatări care explică, fără a scuza, îmbrâncirea lui Esop într-o râpă adâncă de lângă Delphi. Rămâne în sarcina celor care citesc Fabulele să judece dacă a fost împins de pe buza prăpastiei pentru că era urât și obraznic, sau mai degrabă pentru că era drept și virtuos. Nu este însă nici o îndoială că legenda lui ar putea să-l includă pe drept în rândul unei spițe prea lesne uitată în comparațiile noastre de astăzi: este vorba despre neamul marilor filozofi-sclavi. Poate că Esop a fost un personaj fictiv, precum Unchiul Remus [5]; el a fost totodată, precum Unchiul Remus, un fapt. Este un fapt că sclavii din lumea veche pot fi venerați precum Esop, sau iubiți precum Unchiul Remus. Este straniu să vezi că cele mai bune povești ale acestor doi mari sclavi sunt despre lighioane și păsări.
Însă orice i-am datora pe bună dreptate lui Esop, tradiția omenească numită Fabule nu i se datorează. Această tradiție apare cu mult înainte ca vreun om eliberat și sarcastic din Frigia să fi fost ori să nu fi fost îmbrâncit de pe buza unei râpe. Și a continuat mult după aceasta. Este în avantajul nostru, de fapt, să înțelegem diferența. Întrucât tocmai aceasta îl face pe Esop eficient într-un mod mai lămurit decât pe oricare alt fabulist. Poveștile Fraților Grimm, așa minunate cum sunt, au fost adunate de doi studenți germani. Și dacă ne este dificil să fim siguri în legătură cu un student german, cel puțin știm mai multe despre el decât știm despre un sclav frigian. Adevărul e, firește, că Fabulele lui Esop nu sunt ale lui Esop într-o mai mare măsură decât Poveștile Fraților Grimm le-au aparținut Fraților Grimm vreodată. Însă fabula și basmul sunt două lucruri foarte diferite. Există numeroase elemente care le deosebesc, dar cel mai simplu lucru este de regulă destul de simplu: nu poate exista nici o fabulă bună cu oameni în ea. Nu poate exista nici un basm bun fără ei.
Esop, sau Babrius (ori cum l-o fi chemând) a înțeles că într-o fabulă toate personajele trebuie să fie impersonale. Ele trebuie să fie precum abstracțiile în algebră, ori precum piesele în jocul de șah. Leul trebuie să fie întotdeauna mai puternic decât lupul, la fel cum patru este întotdeauna dublul lui doi. Vulpea într-o fabulă e musai să fie nedreaptă, după cum în șah calul trebuie să se deplaseze printr-o deviere. Oaia dintr-o fabulă trebuie să înainteze, după cum pionul trebuie să înainteze. Fabula nu trebuie să ia în considerare că cel nedrept înhață pionul; nu trebuie să îngăduie ceea ce Balzac a numit „răzvrătirea oilor”. Basmul, pe de altă parte, trăiește pe deplin pe seama personalității omenești. Dacă nu ar fi existat nici un erou acolo care să se lupte cu balaurii, nu am fi putut afla nici măcar simplul fapt că au existat balauri. Dacă nici un aventurier nu ar fi eșuat pe o insulă nedescoperită – ei bine, aceasta ar fi rămas nedescoperită. Dacă cel de-al treilea fiu al morarului nu descoperă grădina vrăjită unde cele șapte prințese așteaptă palide și înghețate – păi, sigur, atunci acestea vor rămâne palide, înghețate și vrăjite. Dacă nu există nici un prinț în persoană care să o găsească pe Frumoasa adormită, aceasta va rămâne adormită. Fabulele se întemeiază mai degrabă pe ideea opusă, și anume că fiecare lucru este el însuși și că, în orice caz, el va vorbi de la sine. Lupul va fi întotdeauna lupesc; vulpea va fi de-a pururi vulpească. Poate că ceva de genul acesta s-a înțeles prin venerarea animalelor, atitudine care-i înrudește pe egipteni, indieni și multe alte mari popoare. Sunt de părere că oamenii nu iubesc gâzele, pisicile sau crocodilii cu o deplină iubire personală, ci salută aceste ființe ca pe niște expresii ale acelei energii abstracte și anonime din natură care pentru oricine este atât de impunătoare, iar pentru ateu de-a dreptul înspăimântătoare. Prin urmare, în toate fabulele care-i aparțin sau nu lui Esop, toate puterile animale acționează precum niște forțe neînsuflețite, precum marile râuri sau arborii în creștere. În aceasta constă limita și pierderea tuturor acestor lucruri: ele nu pot fi nimic altceva decât ele însele. Nu-și pot pierde sufletele, și aceasta este tragedia lor.
Aceasta este justificarea nemuritoare a Fabulelor: și anume, că nu putem transmite cele mai simple adevăruri într-un mod atât de simplu fără să transformăm oamenii în niște personaje de șah. Nu putem vorbi despre lucruri atât de simple fără să ne folosim de niște animale care nu vorbesc deloc. Să presupunem, pentru un moment, că transformați lupul într-un baron lupesc, sau vulpea într-un diplomat vulpesc. Imediat vă veți aminti că până și baronii sunt oameni, vă va fi cu neputință să uitați că până și diplomații sunt oameni. Vă veți aștepta mereu la acea jovialitate care ar trebui să însoțească brutalitatea oricărui om brutal; la acea dispoziție înțelegătoare față de toate lucrurile delicate, inclusiv virtutea, care ar trebui să existe în orice bun diplomat. E destul să pui un lucru pe două picioare în loc de patru și să-l lipsești de pene, că nu te vei mai putea abține să nu te uiți după o ființă omenească, fie ea eroică, precum în basme, sau lipsită de eroism, precum în romanele moderne.
Dar prin întrebuințarea animalelor în acest stil auster și arbitrar propriu scuturilor din știința heraldică sau hieroglifelor anticilor, oamenii au reușit într-adevăr să transmită acele adevăruri formidabile numite truisme. Dacă leul din însemnul cavaleresc trebuie să arate roșu și impetuos, el este astfel într-un chip nemișcat; dacă ibisul sacru stă pretutindeni într-un picior, el stă într-un picior pentru totdeauna. În această limbă, precum într-un vast alfabet cu animale, sunt scrise unele dintre primele certitudini filozofice ale oamenilor. Așa cum copilul îl învață pe A de la Albină și pe B de la Bivol și pe C de la Capră, tot astfel și omul a învățat să lege creaturile mai simple și mai puternice de adevărurile mai simple și mai puternice. Faptul că un râu nu-și poate murdări izvorul și că oricine pretinde că așa ceva este cu putință nu este decât un tiran și un mincinos; că un șoarece este prea slab ca să poată lupta împotriva unui leu, dar destul de puternic pentru corzile care pot ține un leu legat; că o vulpe care ia aproape totul de pe o farfurie întinsă poate destul de lesne să nu mai ia nimic dintr-un vas adânc; sau că pe acel corb căruia zeii i-au interzis să cânte, tot zeii l-au asigurat cu brânză; și că atunci când o capră jignește din vârful unui munte, nu capra este cea care insultă, ci muntele; toate acestea sunt adevăruri profunde săpate adânc în stânci prin toate locurile pe unde au trecut oamenii. Vechimea lor nu are nici o relevanță, după cum nu contează nici cât sunt de noi; ele reprezintă alfabetul umanității. La fel ca multe alte forme de scriere-pictare primitivă, acest alfabet preferă orice simbol viu în locul omului. Sunt povestiri străvechi și universale, și toate sunt despre animale; așa cum în cele mai recente descoperiri din cele mai vechi peșteri preistorice este vorba despre animale. Omul, în stările lui cele mai simple, a simțit mereu că el însuși este ceva prea tainic pentru a putea fi desenat. Dar legenda pe care a cioplit-o dedesubtul acestor simboluri stângace a fost pretutindeni aceeași; și indiferent dacă fabulele încep cu Esop sau cu Adam, dacă sunt germane și medievale, precum Vulpoiul Reynard sau dacă sunt franceze și renascentiste, precum cele ale lui La Fontaine, rezultatul este de fiecare dată în esență același: și anume, că superioritatea este întotdeauna insolentă, întrucât este întotdeauna întâmplătoare; că trufia premerge prăbușirii; și că există situații în care poți fi prea deștept doar pe jumătate. Nu veți descoperi nici o altă legendă decât aceasta înscrisă în piatră de orice mână de om. Există nenumărate tipuri de fabule și întâlnim fabule în toate vremurile, dar nu există decât o singură morală a fabulei. Pentru că nu există decât o singură morală pentru toate.
(Textul în engleză este preluat de la adresa http://www.gutenberg.org/files/11339/11339-h/11339-h.htm. Traducere și note de Gheorghe Fedorovici)
Note:
[1] „Mappe”, mai precis Walter Map, (1140 – c. 1210) scriitor, curtean și cleric de origine galeză. Îi este atribuită una dintre cele mai vechi versiuni a romanului cavaleresc Lancelot. Sir Thomas Malory, scriitor englez din sec. XV, autorul lucrării Le Morte d'Arthur (publicată în 1485 de William Caxton).
[2] O culegere de unsprezece povestiri diferite tematic și stilistic, adunate în secolele XII-XIII, preluate însă dintr-o tradiție orală mai veche, care include și câteva povestiri despre Regele Arthur. În versiune românească în Basme populare din Țara Galilor, traducere, postfață și note de Dumitru Dorobăț, Editura Junimea, Iași, 1988.
[3] Un ciclu de douăsprezece poeme narative compuse de Alfred Tennyson și publicate între 1859 și 1885, care repovestesc legenda Regelui Arthur.
[4] Căciulă conică care, prin asocierea cu pileusul acordat sclavilor romani la eliberarea lor, a devenit ulterior un simbol al libertății și emancipării.
[5] „Uncle Remus” este un personaj fictiv și povestitorul dintr-o culegere de povestiri populare afro-americane adaptate și redactate de Joel Chandler Harris și publicate în 1881.
