Este o eroare să credem că omul de astăzi este lipsit de suflet, că cei mai mulți oameni nu sunt decît simple carcase care se mulțumesc să-și satisfacă plăcerile mai primitive sau mai rafinate. Dacă omul ar fi lipsit de suflet, satana nu ar mai fi interesat de om. Dar scopul satanei nu este să distrugă sufletul, ci să-l posede, să fie stăpînitorul sufletului pentru că doar în felul acesta îl poate înlocui, deci învinge, pe Dumnezeu. Pentru că prin stăpînirea sufletului creat și pus de Dumnezeu în om, satana își închipuie că devine, chiar și indirect, stăpînitorul lui Dumnezeu: căderea lui a fost cauzată de contestarea autorității lui Dumnezeu, iar războiul demonic împotriva omului nu este decît o parte din războiul demonic împotriva lui Dumnezeu.
După cum știm, satana a pierdut însă acest război prin învierea lui Hristos, iar tot războiul pe care-l poartă de la Înviere încoace este determinat mai degrabă de răzbunare, precum restul unei armate decimate care în retragerea ei se răzbună pe locuitorii mai slabi din împărăția biruitoare: în Hristosul înviat, trupul și sufletul omenesc sunt în mod desăvîrșit unite cu firea dumnezeiască în Persoana Fiului. Umanitatea este așadar salvată, chiar dacă indivizii umani se pot pierde în continuare. Firea umană este locuită în Hristos de plinătatea dumnezeirii și participă desăvîrșit la dumnezeire, chiar dacă toți oamenii de la Înviere încoace ar fi renunțat la drepturile de proprietate ale lui Dumnezeu asupra trupurilor și sufletelor lor. Aceste drepturi de proprietate reprezintă mai precis drepturi de proprietate comună determinate de calitatea lui Dumnezeu de Tată și a oamenilor de moștenitori ai Tatălui ca fii și fiice ai Tatălui întru cît s-au născut din nou în Hristos. Omul îndumnezeit în Hristos prin Duhul Sfînt este coproprietar cu Dumnezeu, ca să spun așa, atît al creației, cît și al dumnezeirii: omul și Dumnezeu locuiesc împreună unul în celălalt, nu doar în creație. Dar în funcție de înclinațiile noastre, de stilul nostru de viață (în Hristos sau în satana) putem moșteni fie împărăția lui Dumnezeu, fie împărăția satanei: omul poate locui nu doar în Dumnezeu și Dumnezeu în el, ci și în satana și satana în el.
Nu există decît aceste două împărății, iar omul nu poate locui decît într-una din ele. Intenția omului de revendicare a unuia dintre aceste locuri (vezi întemeierea dreptului de proprietate pe principiile lui animus domini și corpus possessionis) nu îi anulează calitatea de fiu și fiică, ci o precizează: ca fii și fiice ai satanei suntem locașuri ale satanei; ca fii și fiice ai Tatălui suntem locașuri ale Sfintei Treimi.
Sigur că omul al cărui suflet este posedat printr-o locuire frauduloasă se răcește și prin urmare se dezumanizează, părînd astfel că ar fi lipsit de suflet. Și este uluitor să vezi cum și corpul se transformă în funcție de cel care locuiește sufletul, cum arată chipurile și trupurile celor locuiți de Dumnezeu și cum arată chipurile și trupurile celor locuiți de satana. Dar posedatul se dezumanizează prin pierderea asemănării lui de copil al lui Dumnezeu, iar acest lucru se poate face nu doar prin barbarizare, ci într-un mod poate chiar mai cumplit prin instruire și dezvoltare personală. Dumnezeul manelist și cu coaie este la fel de străin de Dumnezeul creștin cum este și Dumnezeul înțelepciunii acestei lumi sau al altor credințe.
Alienarea și dislocarea omului se produc prin credința într-un fals dumnezeu, într-un dumnezeu străin. Prin urmare, am greși dacă am crede că aceste „case” reprezentate de oamenii de astăzi sunt case goale doar pentru că Dumnezeul adevărat nu locuiește în ele. Un alt dumnezeu locuiește în ele. Pentru un om religios observația reprezintă o veste liniștitoare; pentru un creștin, constatarea este teribilă. Pentru că doar creștinul știe (deși, pentru ortodoxul român de astăzi, faptul s-ar putea să constituie o noutate absolută) că omul care nu este locaș al Sfintei Treimi (pentru că nu locuiește în Sfînta Treime) este locaș diavolilor (pentru că locuiește împreună cu ei și în ei).
Foarte probabil, momentul cel mai așteptat și mai prețuit de satana este cel al pregătirilor și curățeniei de Sfintele Paști. În România, de aproape douăzeci de ani, satana se pregătește cu emoție și nerăbdare de sărbătoarea Învierii. Poate că nu va participa la slujba de la noapte, dar sigur nu va lipsi de la masa de mîine și din următoarele zile, la care la care a invitat deja alte șapte duhuri, tot mai rele de la un an la altul (Matei 12, 38-45).
