Între 1948 și 1958, eliminarea autorilor reprezentativi ai culturii naționale din manuale și din biblioteci a urmărit suprimarea conștiinței identității naționale. Însă impunerea mecanică a autorilor clasici după 1990 servește mai bine acest scop. Insistența programelor elaborate de Ministerul Educației Neoliberale asupra unor texte clasice cînd desprinse de continuitatea lor istorică, cînd plasate în contexte reconstruite din perspectiva politicilor identitare nu poate să nu inducă pînă la urmă aversiunea violentă față de specificul național și față de trecut.
Cu cît noile generații sunt mai înstrăinate de ordinea tradițională (mică, locală, familială) a vieții, cu atît sunt mai expuse textelor clasice care ilustrează această ordine tradițională. Este o formă de tortură psihologică și intelectuală, deplînsă de elevi și reclamată de părinții la fel de alienați, dar care continuă să fie aplicată tocmai în virtutea rezultatelor excelente în privința imunizării elevilor față de posibilitățile permanenței și continuității. În felul acesta, valorile asociate schimbării și adaptării sunt îmbrățișate spontan ca soluții salvatoare, în timp ce literatura clasică este folosită ca un fel de moralitate postmodernă despre oroarea specifică oricărei lumi care refuză progresul.
