Înnoirea minții, despre care vorbește Sf. Pavel în capitolul 12 al Epistolei către romani, se opune spiritului timpului prin simplul fapt că este înrădăcinată în Dumnezeu, Care le face pe toate noi prin viața nouă pe care o susține în permanență. Capitolul 12 continuă într-un mod aplicat problema raportului dintre neamuri, Vechiul Israel și Noul Israel descrisă în capitolul anterior prin imaginea măslinului bun și a celui sălbatic: Vechiul Israel a fost tăiat din măslinul bun pentru a fi re-altoit, în vederea înnoirii lui în Noul Israel. Îndepărtarea ramurilor învechite (prin neascultare) din trupul măslinului bun este descrisă insistent și expresiv de Sf. Pavel pentru ca noile ramuri să priceapă că pot fi îndepărtate oricînd dacă se îngîmfă precum Vechiul Israel, refuzînd înțelepțirea adusă de înnoirea minții.
Dacă înrădăcinarea în Dumnezeu constituie condiția dobîndirii înnoirii minții, atunci simpla opoziție sau ignorare a spiritului timpului nu asigură înnoirea minții în sens creștin; dimpotrivă, potrivit înțelegerii creștine, respingerea unei culturi sau ignorarea ei pot foarte bine să nu fie decît alte forme de „potrivire cu acest veac” (Romani 12, 2).
Fără această înrădăcinare puternică în Dumnezeu a Bisericii, preocuparea entuziastă a unor intelectuali creștini de integrare a înțelepciunii acestei lumi în învățătura creștină ar fi amenințat și mai grav îndatorirea credincioșilor de a-și înnoi mintea decît a făcut-o deja încă de la începuturile creștinismului. Dar cu toate crizele și perioadele de lîncezire spirituală din istoria creștinismului, niciodată înnoirea minții nu a fost mai primejduită mai mult decît în epoca actuală. Am în vedere falsificarea înțelegerii ortodoxe a naturii și lucrării minții prin înrădăcinarea ei într-o spiritualitate științifico-fantastică, cu atît mai convingătoare cu cît cuprinde elemente veritabile desprinse din spiritualitatea ortodoxă, neuroștiințe, fizica cuantică și perenialism și recompuse în formule menite să ne întărească spiritual în fața dezrădăcinării cauzată de proiectul modernității de înrădăcinare a minții (mai precis, a rațiunii) în sine însăși.
Deși această încercare a lumii vechi de a se salva prin recunoașterea unei receptivități a minții față de divin (iar în gnosticism chiar prin afirmarea naturii divine a minții) a fost depășită de creștinism odată cu biruința adusă de Hristos, ea este promovată de liderii ortodocși prin noua spiritualitate ortodoxă, dezvoltată prin recuperarea vechii minți a tradiției păgîne. Prin urmare, noua spiritualitate ortodoxă nu este decît o alternativă proprie tot acestui veac, prin care proiectului iluminist al rațiunii autonome îi este contrapus proiectul spiritualist de recentrare într-o minte îndumnezeită deja prin simpla ei capacitate de a se orienta față de divin, indiferent cum îl definim pe acesta (personal sau impersonal, transcendent sau imanent).
Eliberarea pozitivistă de autoritatea religiei și tradiției corespunde în noua ortodoxie edificată de intelectuali ortodocși precum Patapievici și Pleșu eliberării spiritualiste de expresia dogmatică a adevărului revelat. Cu sprijinul inconștient sau direct interesat al autorităților din BOR (ierarhi, teologi, profesori de teologie) din perioada danieliană, învechirea minții a fost redefinită ca (noua) înnoire.
