marți, 15 iulie 2014

Ce este într-un nume?




În 2007 şi în 2009, cel mai popular nume de băiat în Oslo a fost Mohamed (http://www.freerepublic.com/focus/news/2173320/posts), nume care ocupa primul loc şi în Marea Britanie în anul 2009 (http://www.dailymail.co.uk/news/article-1324194/Mohammed-popular-baby-boys-ahead-Jack-Harry.html).
La hramul unui domnitor român sau la sărbătoarea sfinţilor români (în a doua duminică după Rusalii), clerul obişnuieşte să amintească printre meritele acestora rezistenţa lor în faţa ameninţării turceşti. Într-adevăr, datorăm mărturisirii lor faptul că astăzi nu ne numim Ismail sau Hassan.
E curios că românii nu s-au turcit, sub turci, nu s-au nazificat, sub nemţi şi nici nu s-au rusificat, sub ruşi. Tind în schimb să se eurosifice, sub imperiul UE. Căci numele cele mai frecvente pe care le aud în jurul meu, la oraş, cel puţin, nu sunt islamice, ci occidentale: Eric/Erica, Mario, Julia sau Patrick. Întrucât nu sunt româneşti, sunt la fel ca oricare alte nume străine. La fel ca cele islamice. Dar aceste nume sunt nume de botez, puse copiilor cu ştiinţa şi complicitatea clerului care ar trebui să ştie mai bine. „Să nu priceapă ei [preoţii]”, observa Lidia Stăniloae într-un context mai larg, „că Biserica este locul, singurul loc unde se poate păstra identitatea naţională, unde individul îşi poate păstra caracterul, personalitatea cu toate datele moştenite de la predecesori, unde nu-şi uită limba şi ca atare personalitatea proprie?Unde se caută şi se poate afla mângâiere, încurajare, puterea de a trăi în condiţii necunoscute într-o formă de existenţă pe care de cele mai multe ori n-o cunosc şi care îi sperie? Încet, încet, oamenii se leapădă de tot ce le e propriu, de ceea ce li se potriveşte ca temperament şi ereditate, cum am mai spus, şi se transformă în forme amorfe şi depersonalizate de existenţă.”
(Lidia Stăniloae, Memoriile unui fugar, Humanitas, 2009, pp. 185-186.)
Marionu-i poate rezista lui Mohamed nici măcar atât cât au reuşit Jack, Harry sau Lukas, tocmai pentru că Mario nu mai numeşte decât o formă depersonalizată de existenţă, desprinsă de trecutul, de istoria proprie. Poate că în anul dedicat sfinţilor brâncoveni, BOR ne va ajuta să descoperim şi mărturisirea pe care, înaintea noastră, o fac numele noastre.