[Text preluat de la adresa http://www.wordonfire.org/Written-Word/articles-commentaries/October-2011/One-More-Swing-at-the-Catholic-Straw-Man--A-Review.aspx.
Vezi şi comentariile suplimentare ale părintelui Barron aici: http://www.wordonfire.org/WoF-Blog/WoF-Blog/October-2011/Books-Additional-commentary-on-The-Swerve.aspx]
În anul 2005, Stephen Greenblatt, eruditul de la
Harvard, a publicat o minunată carte despre Shakespeare, întitulată Will in the World. Inteligentă,
pătrunzătoare şi surprinzătoare, cartea i-a făcut pe mii de oameni, printre
care şi pe neînsemnatul dumneavoastră scrib, să-l privească pe Bard cu ochi noi.
Aşa că am deschis cu mari aşteptări volumul recentei lucrări a lui Greenblatt,
şi anume The Swerve: How the World Became
Modern.[2] Precum predecesoarea,
această nouă carte este într-adevăr strălucitoare şi inteligentă, şi se citeşte
cu plăcere, dar pe măsură ce o parcurgeam deveneam tot mai iritat şi în cele
din urmă exasperat de insistenţa ei permanentă asupra unuia dintre cele mai abuzate
mituri ale lumii academice contemporane, şi anume acela că lumea modernă, în
toată splendoarea şi caracterul ei promiţător, a apărut în urma unei lungi şi
disperate lupte cu (stai să vezi!) romano-catolicismul.
Eroul surprinzător al povestirii lui Greenblatt
este un anume Poggio Bracciolini, un umanist de la începutul secolului al
XV-lea care s-a ostenit ca secretar al curţii papale şi care, în timpul său
liber, vâna texte vechi care mucegăiau neglijate în bibliotecile
mănăstireşti de pe cuprinsul Europei. În cursul unei expediţii de vânătoare,
cel mai probabil la marea mănăstire de la Fulda, Poggio a înşfăcat un text care,
susţine Greenblatt, a modelat în mod hotărâtor evoluţia gândirii moderne: De Rerum Natura (Despre natura
lucrurilor), compusă de Lucreţiu, scriitorul roman din primul secol de dinainte
de Hristos. În acest poem filozofic, Lucreţiu susţinea că universul este
alcătuit numai din atomi – particule minuscule, invizibile – care, în cursul
timpului infinit şi de-a lungul spaţiului infinit, se dispun singuri în mod
întâmplător, în structuri ordonate, după care se dezorganizează. Mai mult, el
învăţa că nu există nici o minte divină care să conducă acest proces; sufletul
este la fel de muritor şi se descompune la fel de uşor ca şi trupul; nu există
nici o viaţă de apoi; oamenii nu sunt unici în cosmos, ci mai degrabă sunt nişte
animale cumva mai evoluate decât altele; religia este întemeiată pe frică şi
este nemiloasă; iar singurul sens al vieţii constă în sporirea plăcerii şi
evitarea durerii. Viziunea despre lume mai curând rece şi cenuşie prezentată în
De rerum natura, Greenblatt o propune
ca pe o prevestire a viziunii „moderne” fericit înstăpânite în zilele noastre –
cel puţin în saloanele universitare din Ivy League.
Pentru a da o notă şi mai dramatică poveştii sale,
Greenblatt s-a simţit obligat să-l zugrăvească pe Poggio ca pe un războinic al
culturii, care luptă împotriva unui catolicism fortificat şi opresiv – iar
acesta este punctul unde cartea lui Greenblatt o ia pe câmpii de-a binelea. Voi
oferi doar câteva exemple de caricatură exagerată a creştinismului medieval pe
care Greenblatt se simte obligat să le menţioneze. În timp ce Lucreţiu, Poggio
şi succesorii lor intelectuali moderni erau marcaţi de o curiozitate
nestăpânită şi de o dorinţă aventuroasă de a explora universul fizic,
catolicii, e de părere Greenblatt, erau dogmatişti, opresivi şi cu totul absorbiţi
de lumea cealaltă. Ca dovadă pentru această afirmaţie, el citează convingerea
medievală, cultivată în special în mănăstiri, potrivit căreia curiositas era considerată un păcat. Ei
bine, poate că i-ar fi fost util dacă ar fi căutat să vadă ce anume înţelegeau
creştinii medievali prin termenul respectiv. Greenblatt ar fi aflat că termenul
curiositas numeşte nu curiozitatea
intelectuală, ci ceea ce am putea caracteriza drept cleveteală sau a avea grija
altora, a-ţi băga nasul în oala altuia. La drept vorbind, virtutea opusă
viciului curiozităţii (curiositas)
este studiositas, căutarea temeinică,
sârguincioasă, a cunoaşterii. Aşa cum ştie oricine care este doar vag familiar
cu creştinismul medieval, această virtute a fost ilustrată de unele dintre cele
mai mari spirite pe care le-a produs civilizaţia occidentală. Sf. Albert cel
Mare a studiat cu asiduitate filozofia aristotelică, ştiinţa de
căpetenie a timpului său, ştiinţă care se preocupa mai presus de orice de
cauzele lucrurilor; intelectualismul avântat al Sf. Toma d’Aquino străluceşte de
pe fiecare pagină a voluminoasei sale opere, care include totul, de la Dumnezeu
şi îngeri la planete, plante, societăţi omeneşti, economie, politică, animale,
etc. Bonaventura, Duns Scotus, William of Occam, Alexander of Hales, Henry of
Ghent, Roger Bacon – pentru a numi doar câteva dintre figurile cele mai
importante – au urmărit probleme ştiinţifice, practice şi metafizice cu o
intensitate şi, da, cu o curiozitate rareori egalate. Sunt gata să admit că o
schimbare intelectuală de paradigmă a avut loc în secolul al XVI-lea, dar a
pretinde că ştiinţele au apărut din superstiţia fetidă şi lipsită de
curiozitate este pur şi simplu o calomnie.
O altă trăsătură a caricaturii imaginate de
Greenblatt este aceea că lumea creştină medievală era dualistă, posacă, profund
potrivnică plăcerilor trupului şi masochistă în ascetismul ei. Ca dovadă,
Greenblatt invocă numeroasele menţionări de auto-flagelare şi de aplicare a
„disciplinei” care aveau loc în mănăstirile medievale şi printre comunităţile
penitente. Nimeni nu poate nega faptul că asemenea practici constituiau un
aspect al vieţii religioase medievale, dar a le trata de parcă ar fi cumva
paradigmatice în privinţa atitudinii medievale faţă de trup este pur şi simplu
ridicol. Nicăieri în literatura lumii nu putem întâlni celebrări mai
nestăvilite şi chiar mai neruşinate ale trupului, plăcerii senzuale şi
sexualităţii precum în Divina Comedie, Povestirile din Canterbury şi
Decameronul lui Boccaccio; până şi o privire fugară aruncată figurilor din
vitraliile Catedralei din Chartres ori Sainte Chapelle descoperă o
extraordinară celebrare a energiei şi culorii vieţii de zi cu zi. A spune că
atitudinea creştină dominantă din Evul mediu era una de un ascetism care refuza
viaţa este de-a dreptul absurd.
În ciuda afirmaţiilor lui Greenblatt, Evului mediu
catolic nu i-a trebuit De rerum natura a lui Lucreţiu pentru a afla importanţa curiozităţii
intelectuale sau a bucuriilor acestei vieţi. În realitate, lumea culturală a
modernităţii care a apărut prin străduinţele lui Descartes, Pascal, Galileo,
Newton, Jefferson şi tot restul datora totuşi foarte mult din punct de
vedere intelectual şi artistic perioadei medievale. Povestea formării
modernităţii este mult mai complexă şi în definitiv mult mai interesantă decât
cea relatată de Greenblatt, şi este pe deplin posibil să celebrezi realizările
legitime ale culturii moderne fără a doborî o versiune împăiată a
catolicismului.
(Traducere şi note de Gheorghe Fedorovici)
(Traducere şi note de Gheorghe Fedorovici)
Note:
[1] În original, un “swing”, “lovitură laterală dată la
box cu braţul uşor arcuit.” (DEX).
[2] Pentru
ediţia românească a cărţii, vezi http://www.humanitas.ro/humanitas/clinamen
