Uneori, toţi aceşti teologi şi preoţi care confundă
sensul tranzitiv al prefacerii cu cel reflexiv, identificând prefacerea cu o
mare prefăcătorie, îmi lasă impresia că sunt discipoli ai lui Hans Vaihinger. Vreau
să spun că nu pot să nu te pună pe gânduri unele intervenţii ale preoţilor de
genul celui de la biserica la care încă mai merg. Iată, de pildă, anunţurile
făcute de preot pe o notă veselă imediat după Rugăciunea Domnească. Poate că
preotul este bine intenţionat şi urmăreşte să-i destindă pe credincioşi după momentul
concentrat al Sfinţirii Darurilor. Numai că introducerea unei pauze de cafea
între Tatăl nostru şi momentul împărtăşirii face inutil tot urcuşul de până acolo.
Liturghia ar trebui să fie un moment şi un prilej
de bucurie. Sunt convins că un credincios cu credinţă puternică trăieşte
această bucurie şi acolo unde sunt puse în scenă acele lălăieli familiare care,
oricât de scurte, reuşesc să pară de fiecare dată interminabile, sau acele mici
spectacole de revistă de felul celor produse de preotul menţionat mai sus. Dar şi
într-un caz, şi-n celălalt, pentru credincioşii mai simpli, ca mine, liturghia
sfârşeşte printr-o distracţie, în sensul al doilea al termenului: „lipsă de
atenţie, de concentrare”. Sfârşeşte în ficţiunea rezervată de Vaihinger
realităţii celei mai adânci.
